Există Dumnezeu! (1)

Zilele acestea m-am tot gândit la evidențele pe care le avem pentru existența lui Dumnezeu.

Probabil cel mai bun argument (argument pe care îl folosește de asemenea și Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani) este cel al naturii, denumit în teologie și revelația generală externă.  (În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Romani 1:20)

Munți și oceane, galaxii cu mii de stele, dar mai ales lumea vie– cu păsări, fluturi, iguane, pești, lei și mai ales ființe umane, toate reclamă existența unui Creator.

Nimeni găsind un tablou atârnat într-un copac dintr-o pădure nu ar putea accepta că el a apărut întâmplător, în urma acțiunii forțelor oarbe ale naturii. Și nimeni văzând o construcție, cu diverse camere, geamuri, uși și utilități, nu ar presupune că a apărut singură, aleatoriu, fără vreo cauză inteligentă și fără vreun scop determinat.

Ordinea și complexitatea din natură, dar mai ales din lumea vie, ne sunt indicatoare ale existenței unei Inteligențe care le-a conceput. Deși știința poate explica cum funcționează lucrurile în univers (fie că vorbim de cosmos, fie că vorbim de universul microbiologic), ea nu ne-a demonstrat și nici nu ne-a putut explica cum a apărut viața din materia lipsită de viață și nici dacă este posibil acest lucru, întrucât diferența între lumea vie și cea fără viață este una covârșitoare (*vezi nota de la final*).

Cea mai pertinentă explicație (și cu probabilitatea cea mai mare) este cea prezentată de Biblie în Geneza: „La început Dumnezeu…”. Cauza existenței universului material și a lumii vii cu toată complexitatea ei este o Persoană Inteligentă, Eternă și Atotputernică: Dumnezeu. Cel ce singur are viață în El Însuși este sursa vieții în univers:  „Căci la Tine este izvorul vieții.” (Psalmul 36:9)

(*Studiul lumii vii arată faptul că între lumea lipsită de viață și cea vie există o imensă prăpastie, diferența dintre cele două reprezentând „cea mai dramatică și mai fundamentală dintre toate discontinuitățile găsite în natură.” Geneticianul Michael Denton remarca faptul că „între o celulă vie și cel mai ordonat sistem non-biologic—cum ar fi un cristal sau un fulg de zăpadă- se află un abis atât de vast și de absolut, încât depășește orice limită a capacității noastre de a-l înțelege.” John Lennox, Groparul lui Dumnezeu, p. 159*)

Vinerea mare, glorioasa biruință a lui Hristos în cea mai întunecată zi din istorie

Hristos stă atârnat pe cruce între doi tâlhari. El prin care toate s-au făcut, prin care se țin toate lucrurile în ființă și fără de care nicio făptură din cosmosul creat nu ar fi în stare nici măcar de o singură suflare… El se lasă pironit pe lemn de propriile creaturi în cea mai neagră și plină de întuneric zi din istoria omenirii.

Vinerea mare e ziua în care omul își arată totala depravare, urâțenia spirituală, ura și răzvrătirea lui față de Dumnezeu.

Dacă vrem să vedem cine suntem, cât de buni suntem, ce oameni cumsecade și cinstiți suntem, ar trebui să ne întoarcem înapoi cu două milenii, în Vinerea mare. Ne vom regăsi printre cei ce-L batjocoreau și Îl scuipau, între cei ce fără milă râdeau de suferințele Lui ori între oamenii religioși care au premeditat moartea Celui nevinovat, Singurului om fără pată și Dumnezeu în același timp.

Vinerea mare și crucea de pe dealul Golgota sunt timpul și locul unde putem estima corect starea noastră decăzută și urâțenia păcatului.

De asemenea, în Vinerea mare putem vedea măreața dragostea a lui Dumnezeu și glorioasa mântuire câștigată de Isus Hristos, care s-a dat pe Sine Însuși pentru noi și în locul nostru.

În ultimă instanță, El nu a murit ca urmate a voinței unor evreii reglioși invidioși și nici pentru că așa au hotărât romanii sângeroși, ci de bună voie a ales calea morții, pentru a plăti pentru păcatele noastre și pentru a ne îndreptați înaintea justiției lui Dumnezeu.

Vinerea mare a fost cea mai întunecată zi din istoria omenirii, dar și ziua în care Hristos ne-a câștigat o mântuire perfectă și glorioasă. E ziua  în care vedem cine suntem noi- din calea afară de păcătoși, dar și cât de mult ne-a iubit Isus Hristos, care a gustat moartea în locul nostru.

Să predicăm Evanghelia!

În urmă cu puțină vreme, cineva ( care frecventează de ani buni o anume biserică protestantă) îmi povestește o discuție avută cu o cunoștință comună.

Discuția era în felul următor: cunoștința noastră comună l-a întrebat, într-un mod prietenos, dacă este născut din nou, convertit.

Răspunsul lui a fost: „eu știu…oi fi sau nu…cert e că mă străduiesc!”.

Răspunsul lui, pe lângă faptul că trădează o înțelegere eronată a evangheliei, arată și ce fel de evanghelie defectuoasă este predicată uneori în anumite biserici. O evanghelie care nu-ți oferă siguranța mântuirii (nici în cele mai bune zile ale tale), o evanghelie antropocentrică, ancorată în ceea faci, în realizările și faptele tale.

În urma unei astfel de evanghelii chiar nu e de mirare că oamenii răspund astfel la întrebări de felul acesta, pentru că mântuirea e considerată o chestiune care ține de strădania omului de a se ridica la anumite standarde înalte.

Să predicăm Evanghelia, adevărata evanghelie, evanghelia lui Hristos, a Scripurilor! Să ne ajute Dumnezeu!

Evanghelia falsă vs evanghelia adevărată

Evanghelia falsă produce tulburare. Ea nu poate aduce pace în conștiința păcătosului, pentru că leagă mântuirea acestuia de performanțele sale.

Evanghelia lui Hristos, în prima instanță, tulbură și ea sufletul păcătosului, confruntându-l cu standardul perfecțiunii lui Dumnezeu. Dar sufletul acesta capătă ulterior pace, pentru că salvarea lui se leagă de reușita lui Hristos de pe cruce.

A aflat sufletul tău pacea pe care o oferă evanghelia, prin credința în sacrificiul perfect și suficient al lui Hristos?

(„Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sînt unii oameni cari vă tulbură, și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos” Galateni 1:7)

Chemarea harului

(Ați auzit care era purtarea mea de altădată, în iudaism, cum prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și căutam s-o nimicesc.
…
Dar când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să-L descopere prin mine pe Fiul Său ca să-L propovăduiesc printre neamuri… Galateni 1:13-16)

Uneori ne gândim în mod eronat că experiența convertirii lui Pavel este o experiență singulară, cu Dumnezeu intervenind într-un mod salvator în viața apostolului printr-o chemarea plină de har, în timp ce el mergea într-o direcție complet greșită și total opusă lui Dumnezeu.

Nu, dragilor, orice convertire care a avut sau va avea loc vreodată se datorează exclusiv chemării harului lui Dumnezeu, care întoarce inimile păcătoșilor de la căile lor rele spre Hristos!

Pavel nu L-ar fi găsit niciodată pe Hristos dacă nu ar fi fost inițiativa harului lui Dumnezeu, după planul pe care îl avea cu privire la el înainte de a se fi născut.

Mântuirea noastră se datorează numai harului Său, care a lucrat nu datorită competențelor ori realizărilor noastre, intr-un fel de sinergie (a contribuit și El, dar și noi), ci în ciuda incompetențelor și incapacităților noastre.

Aceasta este frumusețea Evangheliei!

Două mentalități

După ce împaratul David și poporul său au avut parte de o sărbătoare publică, în care s-au închinat comunitar lui Dumnezeu , stau scrise următoarele cuvinte:

„Tot poporul s-a dus fiecare la casa lui și David s-a întors să-și binecuvânteze casa.” 1 Cronici 16:43

Două mentalități diferite: mulțimea care pur și simplu se duce acasă (fără vreun scop mai înalt) și David care se întoarce de la slujba publică hotărât să-și binecuvânteze casa (familia- în traducerea NTR).

Câți dintre noi oare ne întoarcem după slujbele de duminică cu gândul de a ne binecuvânta casele, de a fi o binecuvântare în mijlocul familiilor noastre, împărtășind unii cu alții binecuvântările de care Domnul ne-a făcut parte în mijlocul poporului Său?

Domnul să ne ne ajute la aceasta!

Hristos în Scripturi

Citind cartea Evrei, și nu numai- aproape orice carte a Noului Testament, un lucru care mă impresionează este inspirația și lumina pe care autorul le are în a-L identifica pe Isus Hristos în scrierile Vechiului Testament. Îl vede pe Hristos în scrierile lui Moise, în profeți și în Psalmi. Aproape fiecare carte din VT este privită de către scriitorii biblici de mai târziu, inspirați de Duhul Sfânt, printr-o cheie hristologică.

Pentru că lucrarea Duhului Sfânt este să ni-L descopere pe Hristos.

Din păcate, prea adesea, interpretăm Scripturile într-o cheie umanistă, deformată, moralistă, crezând că este vorba în primul despre noi în ele: noi suntem sau vrem să fim Iosif care își salvează frații în vremuri grele, Moise care scoate pe oameni din robie, Iosua care conduce poporul spre țara promisă, David care îl învinge pe Goliat etc.

În felul ăsta ratăm ceea ce este cel mai frumos in Scripturi și ceea ce este prioritar, și anume pe Isus Hristos. El este Iosif cel nepătat care ne-a salvat, El este Moise care ne-a scos din robia păcatului, Isus este Iosua care ne-a mutat pe tărâmul făgăduinței, în Împărăția Sa, El este David care a învins pe cel ce părea de neînvins.

Ar trebui să ne întoarcem la a-L cauta și la a-L privi pe Hristosul Scripturilor. Asta au făcut apostolii. Și au fost fascinați de ceea ce au descoperit. Iar uimirea aceasta a produs transformare.

De fapt, acesta este modul în care noi suntem schimbați: nu ocupându-ne cu noi, ci privind slava lui Hristos. „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” 2 Corinteni 3:18

Creștinul și societatea

Teologul olandez Rienk Kuiper afirma că fiecare centimetru al creației aparține de drept lui Hristos și că biserica are menirea de a răscumpăra fiecare domeniu al vieții: politica, educația, arta, viața socială și altele asemenea.

În timp ce o persoană spunea că nu au ce căuta creștinii în politică, un altul i-a răspuns: „stai puțin, gândește-te ce ar însemna să avem în politică numai (sau majoritate) creștini – oameni curați, verticali, altruiști, care să-L iubească pe Dumnezeu și să se teamă de el!?”.

La fel și în domeniul educației, în domeniul artelor, în sport etc. Ce ar însemna ca ele să fie răscumpărate, să fie făcute spre slava lui Hristos!?

Sfântul Francisc spunea că el și un pai dacă îl ridică, vrea să o facă spre slava Domnului. Adică Hristos trebuie să fie în toate, să umple toate lucrurile.

Mai mult, noi nu suntem chemați să formăm o cultură nouă, separată de societate, ci să răscumpărăm prin evanghelie fiecare domeniu al societății. Creștinismul, adesea, acolo unde a pătruns cu putere, a adus inevitabil un plus și în societate, schimbând-o în bine.

Noi nu suntem chemați să-L așteptăm pe Hristos izolați de societate, neinteresați de ce se întâmplă în jurul nostru, cu o mentalitate de genul „ducă-se toate din jurul meu, că oricum vine Domnul!”. Ci mai degrabă să avem gândul lui Luther: „Even if I knew that tomorrow the world would go to pieces, I would still plant my apple tree.” (Dacă mâine ar veni sfârșitul lumii, astăzi aș planta un pom)

Pocăit sau potolit?

Cândva, o anume cunoștință și-a schimbat viața: a renunțat la jocurile de noroc, la țigări și la alcool, la petrecerile din cluburi, la anturajul negativ care îl băgase în mari belele, ba chiar a început să învețe bine, fiind în ultimul an de liceu.

Vânzând toate acestea, l-am întrebat pe fratele lui:
– S-a pocăit cumva fratele tău?

– Nu s-a pocăit, doar s-a potolit…

– Cum adică?

– Păi, deși el nu mai face ceea ce făcea înainte (pentru că a văzut consecințele negative pe care le aduceau faptele lui), el în continuare nu are nicio legătură cu Dumnezeu, niciun interes în relație cu El, nicio dorință de a-I fi Lui plăcut, nicio tragere de inimă spre Scriptură, rugăciune, biserică…

Atunci am înțeles foarte bine diferența dintre a fi pocăit (a te întoarce de la căile tale spre Dumnezeu) și a fi potolit (pur și simplu a nu mai face anumite lucruri).

Ce te face creștin

Diferența dintre un creștin autentic (o persoană născută din nou) și un necreștin nu este în primul rând una de ordin moral, ci una de ordin spiritual, relațional, ontologic chiar: convertitul este adus la viață în relația lui cu Dumnezeu, care devine acum esențială pentru el.

Ceea ce îl definește acum este tocmai faptul că are această legătură cu Dumnezeu, iar toate lucrurile din viața lui vor fi văzute în raport cu această legătură. Va căuta să fie moral, tocmai în virtutea acestei relații noi cu Dumnezeu, din dorința de a-I fi Lui plăcut.

Altminteri, sunt mulți oameni în lumea noastră care, deși prezintă un grad ridicat de moralitate (uneori mai morali decât anumiți creștini), ei nu au nicio legătură cu Dumnezeu și nici nu vor să aibă, fiind morți din punct de vedere spiritual.

De aceea, spun că principala diferență dintre un creștin autentic și un necreștin este una de natură spirituală, ontologică, relațională. Creștinul este viu în relația Sa cu Dumnezeu, în timp ce celuilalt, chiar dacă prezintă o conduită morală, nu-i pasă de Dumnezeu și de ce anume dorește El.

Așadar, întrebarea care cere un răspuns este următoarea: ai tu o relație cu Dumnezeu, prin Isus Hristos, singura cale spre El? Vorbești tu cu El prin rugăciune și îți vorbește El prin Cuvânt? Ești interesat să-i fii pe plac? Răspunsul afirmativ definește un creștin.