Feeds:
Articole
Comentarii

Atenție: Țin să vă anunț ab initio că acesta nu este un post despre cum și ce ne trebuie ca să studiem Biblia!

În cele ce urmează aș dori să subliniez câteva avantaje care decurg din citirea Bibliei în ordinea cărților ei componente (de la Geneza la Maleahi- în canonul protestant, pentru VT, și de la Evanghelia după Matei la Apocalipsa, pentru NT), dar mai cu seamă din lectura atentă a fiecărei cărți în ordinea în care sunt relatate evenimentele de către autor.

Iată câteva avantaje ale unei astfel de citiri:

1. Acest fel de a lectura Biblia ne ferește de tendința de a selecta spre citire doar acele pasaje care ne sunt plăcute (spre exemplu doar pasajele despre dragostea lui Dumnezeu sau numai cele despre harul lui Dumnezeu).

2. De asemenea, citirea la rând a Bibliei ne scutește de posibila înclinație de a lectura doar pasajele deja cunoscute. Putem cădea foarte lesne în această capcană, atunci când obișnuim să citim din Scripturi doar acele locuri care ne trec prin minte la un moment dat.

3. Citirea integrală a Bibliei ne oferă perspectiva de ansamblu, ajutându-ne să înțelegem întregul plan al lui Dumnezeu cu privire la umanitate.

4. Citirea cărților, în ordinea în care evenimentele sunt relatate de către autor, ne ajută să înțelegem contextul în care se încadrează un anumit pasaj biblic ori anumite versete, fapt extrem de important în realizarea unei hermeneutici corecte. Per a contrario, spre exemplu, obisnuința unei persoane de a citi, în 5 zile consecutive, versete din 5 locuri diferite ale Bibliei ori chiar ale aceleiași cărți biblice, poate favoriza decontextualizarea acestor versete.

5. Prin citirea la rând a Bibliei îi dăm șansa lui Dumnezeu să ne vorbească despre toate lucrurile (chiar și despre acelea care ne-ar crea durere, disconfort), și avem astfel posibilitatea de a crește în toate privințele. Cred că în modul acesta ne ferim de a-L constrânge pe Dumnezeu să ne vorbească doar ceea ce am dori noi a ne vorbi.

6. Citirea Sfintei Scripturi în ordine ne testează și consolidează consecvența, oferindu-ne în acest sens și posibilitatea de a ne stabili anumite standarde față de care să ne putem măsura statornicia.

7. Întrucât Biblia este insuflată de Duhul Sfânt, consider că și așezarea evenimentelor, de către autori într-o anume ordine (spre exemplu evenimentele prezentate într-o evanghelie), nu este întâmplătoare, ci face parte din procesul mai larg de insiprație divină.

Așa cum am spus inițial, acestea sunt câteva avantaje ale citirii Bibliei la rând. Dacă sesizați și alte avantaje (sau dezavantaje) ale acestei modalități de lectură a Scripturii, vă invit a le împărtăși.

Anunțuri

Problema (ne)credinței s-a lipit de retina sufletului meu în ultima vreme, Bunul Dumnezeu încercând să scoată la iveală adevărul din inima mea cu privire la acest aspect, cu scopul de a mă poziționa corect în raport cu Sine.

Deși tema credinței este o temă majoră în creștinism, cu o recurență deosebită în Scripturi, ea este adesea tratată cu sperficialitate, accentul fiind pus îndeosebi pe efectele acesteia- comportamentul individului.

Pentru că au fost mai multe texte biblice care mi-au scos la iveală problema (ne)credinței, voi încerca să tratez subiectul în mai multe etape, pentru a nu îngrămădi ideile într-un singur post.

Primul text îl găsim AICI, fiind vorba de capitolele 13 și 14 din Numeri.

Pentru cei puțin cunoscători de Cuvânt, contextul este următorul: poporul Israel a fost eliberat din robia egipteană în mod miraculos de către Dumnezeu- Marea Roșie s-a deschis înaintea lor, iar ei au trecut prin ea ca pe uscat; scos din țara Egiptului poporul ajunge în pustie, unde este hrănit zilnic cu mană coborâtă din cer și apă în locuri secetoase, protejat de prezența Domnului, vizibilă ziua într-un nor, iar noaptea într-un stâlp de foc. Exodul Israelului avea drept finalitate așezarea evreilor într-o nouă țară, în Canaan, după promisiunea făcută de Însuși Dumnezeu.

Textul de mai sus relatează trimiterea de către Moise a celor 12 conducători ai triburilor lui Israel pentru a spiona țara Canaanului și a se întoarce cu detalii geografice, demografice și militare. Zis și făcut! Căpeteniile revin la Moise după 40 de zile de cercetare, iar 10 dintre acestea aduc următorul raport: „țara este extrem de bogată, cetățile sunt întărite, poporul este puternic și numeros, ba chiar între ei se află uriași. Concluzia noastră este simplă: O să fim mâncați de vii! Suntem terminați! Nu avem nicio șansă!” Drept urmare poporul a plâns toată noaptea.

Deși din punct de vedere uman raportul celor 10 iscoade a fost unul extrem de sincer, Scriptura ne spune că Dumnezeu s-a mâniat din acest motiv și a vrut să distrugă poporul. Problema era una singură: NECREDINȚA. Dumnezeu le-a promis că le va da țara, iar ei nu L-au crezut. Deși sub ochii lor Dumnezeu pedepsise pe egipteni, deși au văzut marea despărțită și picioarele lor au pășit pe uscat, deși Dumnezeu Însuși le-a vorbit de pe munte, deși au strâns în fiecare zi mana coborâtă din cer și au băut apă în locuri pustii, deși prezența Domnului se arăta mereu de-asupra Cortului Întâlnirii, totuși ei nu L-au crezut.

Cele 10 iscoade au văzut realitatea, dar L-au exclus pe Dumnezeu din ea. Au văzut adevărul (că sunt slabi, inferiori numeric, lipsiți de forță militară și de orice șană de izbândă în fața canaaniților), închizânu-și însă ochii față de Adevăr, față de Dumnezeu, față de promisiunea Lui.

Nu mi-a fost greu să mă regăsesc în text și să recunosc că adesea sufăr de necredință, că văd realitatea exluzându-L pe Dumnezeu din ea, că privesc la neputința mea deznădăjduit, uitând de promisiunile lui Dumnezeu.

Textul ne arată că putem fi oameni sinceri (care își recunosc sărăcia spirituală, falimentele, lipsa de putere), dar necredincioși, că dacă există un plâns al pocăinței pline speranță, poate exista și un plâns al disperării, al lipsei de soluții, al necredinței (asemenea poporului evreu), că privirea înțepenită doar la noi înșine și la problemele noastre înseamnă necredință.

Menirea acestui pasaj cred că e aceea de a scoate în evidență posibila (și foarte probabila) noastră necredință, marcată de concentrarea asupra propriilor neputințe și probleme, lipsa includerii lui Dumnezeu  în ecuația lor, cât și lipsa încrederii în promisiunile Lui.

Până data viitoare, când vom vorbi despre credința lui Caleb și Iosua, spun doar: Doamne, iartă necredinței noastre!

În lumina crucii

Jertfirea lui Isus Hristos pe cruce este, în lumina creştinismului,  cel mai important fapt din istoria universului şi a omenirii. Crucea e locul unde Singurul Dumnezeu adevărat, Sfântul şi Dreptul Dumnezeu, Şi-a descoperit dragostea faţă de omul căzut, sacrificând ce a avut mai scump- pe Singurul Său Fiu, pe Cel în care Îşi găsea toată plăcerea şi care era una cu Sine din veşnicie.

Crucea e povestea tulburătoare în care Dumnezeul Întrupat moare de dragul unor fiinţe depravate care prin păcat I-au întors ostentativ spatele şi şi-au declarat independenţa.

Astfel, Dumnezeu Fiul face pasul „sinucigaş”, luând un trup de om şi coborând în lumea noastră ostilă. A coborât mai jos de iesle. A coborât mai jos decât postura de prunc cu origini dubioase, un posibil copil născut din curvie. A coborât mai jos decât statutul unui fiu al unei familii sărace dintr-un sat anonim al unei ţări neînsemnate politic şi geografic, maracate cu punct pe o hartă planetară. A coborât mai jos decât titlul de samaritean care are drac. Mai jos decât a fi neînţeles şi considerat lunatic chiar de cei din familia sa.  A coborât mai jos decât a fi prietenul vameşilor şi prostituatelor, văzut ca un mancăcios şi băutor de vin. A coborât mai jos decât a purta o cunună de spini şi a îndura insultele şi loviturile unor oameni ca noi, orbiţi de păcat. A coborât mai jos decât a fi respins de chiar cei pe care îi crease cu atâta dragoste. A coborât până la cruce. A coborât pâna în iad- în iadul care a însemnat despărţirea de Tatăl, de Cel cu care era una din eternitate.

Crucea e locul unde ne întelegem condiţia, locul unde se reflectă cel mai limpede adevărul despre noi şi despre hăul întunecat al decăderii noastre.

De asemenea, crucea e locul unde se descoperă caracterul lui Dumnezeu. Locul unde înţelegem dreptatea şi dragostea Lui. Dreptatea care a lovit necruţător în Cel ce S-a Încărcat cu păcatele milenare ale umanităţii. Dreptatea lui Dumnezeu care L-a zdrobit, L-a şters de pe pământul celor vii, socotindu-L vinovat pentru orice fărădelege săvârşită sub soare. Şi dragostea lui Dumnezeu care a ales să-Şi jertfească Fiul, cruţându-ne pe noi. Dragostea prin care Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine Însuşi, salvându-Şi creaţia.

Nu cred a fi ceva mai important în creştinism ca jertfa lui Hristos. Nu văd altă sursă de unde ar putea să izvorască nici măcar o fărâmă de har în afara acestei lucrări perfecte şi complete. Nu văd o altă cale de a ne naşte din nou, decât trecând pe la cruce. Nu văd în viaţa creştină o altă sursă de viaţă şi o altă motivaţie mai puternică a trai în sfinţenie decât crucea. Trebuie să ne aducem trupurile noastre ca o jerftă vie, motivaţi de îndurarea lui Dumnezeu revelată în Hristos. Dacă Hristos şi jerfta Lui descoperită prin lumina Duhului Sfânt nu ne motivează la ieşirea din pasivitate, atunci nimic altceva nu ne-ar putea motiva vreodată.

Avem nevoie de predici antrenante, motivatoare şi emoţionante despre ce ar trebui să facem noi ca şi creştini, sau necreştinii pentru a se converti, dar cred că cea mai motivatoare realitate este revelarea crucii lui Hristos. Dacă asta ne lasă inima rece, nicio altă predică nu cred a ne putea mişca.

Nu mai vreau un creştinism unde crucea să fie un lucru secundar, adiacent, un adevăr de care ne putem despărţi când devenim mai maturi spiritual, de care ne putem lipsi pentru că avem alte lucruri mai importante care să ne preocupe. Cred că predicarea lui Hristos şi a crucii trebuie să fie centrul creştinismului, altminteri vorbim în speţă despre orice altceva, dar numai creştinism nu poate fi numit. Cred că persoana lui Cristos şi lucrarea Sa reprezintă singura temelie pe care putem clădi ceva durabil în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Cred că Pavel nu a avut vederea prea strâmtă şi nu a exagerat când a afirmat că nu vrut să ştie altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Cred că afirmarea centrailtăţii crucii în propovăduirile sale nu a fost un moft ori un blocaj psihologic.

Cred că toate celelate- învăţături, îndemnuri, mustrări, proorocii, semne şi minuni chiar, îşi au importanţa lor, însă toate trebuie să aibă drept temelie lucrarea lui Hristos.

Cred că crucea- unde Cristos S-a răstingnit- e semnul creştinismului.

Acum când mi-a fost dat să văd o scânteie numai din frumuseţea Cristosului crucificat îmi vine „să spun ca şi când aş urla” că acolo trebuie să ne întoarcem pentru a Îl regăsi pe Dumnezeu şi a ne afla pe noi înşine: la CRUCE!

„Ai milă și iartă-mi păcatul!”, strigă cu ochii în lacrimi vinovatul David… Iar Dumnezeu plin de-ndurare răspunde:  „Nu vei muri. Ești iertat.”

„Mântuiește-ne, Doamne, de crunta robie!”, strigă-n suspine nălțate spre cer evreii-n Egipt… Iar Dumnezeu le răspunde trimițându-l pe Moise să conducă exodul.

„Izbăvește-ne de povara vrășmașilor noștri!”, strigă Israel adesea spre Yahweh… Iar El, binevoitor, ridică-n popor câte-un jude-erou.

„Doamne, mai lasă-ndurare!”, plânge în hohote și strigă Ezechia… Iar Domnu’-l aude și-i adaugă ani la viață.

„Dă-ne iertare, o, Doamnne, căci n-am împlinit tot ce scrie în Lege!”, se roagă Iosia sfâșiindu-și haina… Iar Domnul cel bun amână  pedepsa.

„Scapă-mă!”, strigă neascultătorul de Iona, din burta chitului, din inima mării… Iar Domnu-i răspunde, și peștele îl lasă la țărm.

„Dumnezeule! Dumnezeule!”, strigă pe cruce Iisus, El-  Omul perfect, Cel deopotrivă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut… Și-n cer e tăcere adâncă. Și Dumnezeu nu răspunde… ca azi să-ți răspundă și ție, și mie, când strigăm din inimi spre El.

(„Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă… În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai. Strigau către Tine, şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine, şi nu rămâneau de ruşine. Dar eu sunt vierme, nu om…”Psalm 22: 2, 4-6.)

Dialoguri (2)

– Vai, ce frig e, domnule! Abia aștept să ajung acasă, la căldură…

– Eu cred că frigul ăsta e menit a ne face să-i mulțumim lui Dumnezeu că avem o casă, un loc cald, un adăpost.

– Băiete, mie nu mi-a făcut Dumnezeu nicio casă! Eu am făcut-o, muncind cu mâinile mele…

– Dar sănătate și putere de muncă, oare cine v-a dat?

-Nu știu, băiete…

(„…Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? 1 Corinteni 4:7)

Ca să mă țin de cuvânt, pentru luna septembrie vă recomand o nouă carte, și anume Dumnezeu este Evanghelia, de John Piper. Mărturisesc că aceasta este una dintre cele mai bune cărți creștine, dacă nu cea mai bună, din cele citite până acum; totodată această carte mi-a schimbat perspectiva asupra Evangheliei biblice, făcându-mă să înțeleg centralitatea lui Hristos în Vestea Bună.

DUMNEZEU ESTE EVANGHELIA: Meditaţii asupra dragostei lui Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine.

Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina în întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. – 2 Corinteni 4:6

Cartea aceasta este un strigăt ieşit din inima lui John Piper. El pledează în favoarea faptului că Dumnezeu Însuşi, revelat în moartea şi învierea lui Cristos, este darul suprem şi cel mai măreţ al Evangheliei.

Niciuna dintre faptele lui Cristos menţionate în evanghelii şi niciuna din binecuvântările pe care noi le primim prin Evanghelie nu poate fi o veste bună dacă nu reprezintă un mijloc prin care am văzut şi ne-am desfătat cu gloria lui Cristos. Iertarea este o veste bună pentru că deschide calea spre o părtăşie plină de bucurie cu Dumnezeu. Justificarea este o veste bună pentru că ne asigură intrare liberă la bucuriile pe care le găsim în prezenţa lui Dumnezeu. Viaţa eternă este o veste bună pentru că devine o bucurie veşnică împreună cu Cristos.

Darurile lui Dumnezeu sunt o binecuvântare doar în măsura în care ne conduc la Dumnezeu. Iată ce este dragostea lui Dumnezeu: angajamentul Lui de a face tot ce este necesar (cel mai dureros fiind moartea Fiului Său) pentru a ne înnobila cu ceea ce ne dă profunzime şi o împlinire trainică – adică cu El Însuşi.

Cartea poate fi comandată AICI.

Vă doresc o toamnă cu binecuvântări din belșug!

Revin după o perioadă lungă de repaus, punându-vă în scris frământările mele din ultima vreme, cu privire la dragostea lui Dumnezeu.

Am auzit, adesea, o mulțime de predicatori spunându-le oamenilor că Dumnezeu îi iubește, ceea ce este un fapt, indiscutabil, adevărat.  Problema constă în aceea că ascultătorul, mândru din fire, în cele mai multe cazuri, consideră dragostea lui Dumnezeu ca fiind ceva absolut normal, obișnuit, corect. „Desigur că Dumnezeu mă iubește, doar sunt un bărbat bun (o femeie cumsecade, un tânăr detreabă)”, își spune omul, văzându-se, prin lentilele proprii, vrednic să fie iubit.

Astfel, dragostea lui Dumnezeu, precizată dar neexplicată, în ochii necreștinului apare deseori ca un lucru extrem de banal, ce nu merită prea multă atenție din partea lui, ori care, în cel mai bun caz, stârnește interes doar pentru că ridică omului stima de sine, după ideea: „dacă până și Dumnezeu mă iubește, înseamnă că e ceva de capul meu.”

Însă, adevărul e că dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii este extrem de nedreaptă (injustă, inechitabilă), în sensul că nu își găsește niciun temei în noi înșine. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, atrăgători, drăguți, simpatici, cumsecade, morali ori în vreun alt fel vrednici de iubit. Nedreptatea constă în aceea că nu avem în noi nimic care să-L facă pe Dumnezeu să ne iubească, nimic care să-L facă să privească cu plăcere spre noi, nimic care să-L atragă.

Dimpotrivă, Biblia ne spune că noi, prin păcatele noastre (minciună, invidie, curvie, răutate, egoism etc.), am devenit dușmani ai lui Dumnezeu, trecând de cealaltă parte a baricadei, în tabăra rebelilor; pe fruntea noastră nu scrie nicidecum că suntem oameni vrednici de iubit de către Dumnezeu, ci răzvrătiți ce merităm cu prisosință din partea Sa ură, respingere și mânie.

Privind în față adevărul cutremurător despre noi, dragostea lui Dumnezeu pare cel mai nedrept, nefiresc și pe deplin nemeritat lucru din univers. Dumnezeu ne iubește, nu pentru ce suntem noi, ci în ciuda a ceea ce suntem noi. Orice picătură din iubirea Sa ce cade peste viețile noastre e numai un favor. Dumnezeu nu ne datorează nimic.

Gândul ăsta ar trebui să ne smerească, iar în același timp să ne umple de recunoștință la adresa lui Dumnezeu, care ne iubește injust, adică fără temei în noi înșine. Și pe de altă parte, ca propovăduitori ai Evangheliei, consider că ar trebui să ne facă responsabili a le explica oamenilor natura dragostei lui Dumnezeu, astfel încât să nu fi redusă la dimensiuni banale și pentru a nu spori mândria ascultătorilor.

Notă: Pentru a fi limpede pentru toți, în cele de mai sus termenul „nedreptate” nu se referă la încălcarea dreptății divine, ci doar la faptul că, privind spre noi, dragostea lui Dumnezeu e în modul cel mai profund nemeritată, inechitabilă, incorectă.

%d blogeri au apreciat asta: