Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Iisus Hristos’

Mai jos, aveți câteva fragmente din predica lui Spurgeon, „Particular Redemption”, rostită în Londra, în anul 1858.

(Ascultând cuvintele sale, acum înțeleg mai bine de ce C. H. Spurgeon a fost supranumit prințul predicatorilor.)

„Un singur pacat poate ruina pentru totdeauna un suflet; si mintea umana nu poate cuprinde infinitatea raului care zace in maruntaiele unui singur pacat.  Exista o vina infinita, care se asterne peste o singura nelegiuire, impotriva maiestatii Cerului.  Astfel incat, daca tu si cu mine am fi pacatuit doar o singura data, nimic altceva decat o ispasire – infinita ca valoare, ar putea vreodata sa spele pacatul acesta si sa faca ispasire pentru el.  Dar spune-mi, a fost o singura data cand eu si tu am pacatuit?

Nu, fratii mei, ci nelegiuirile pe care noi le-am facut sunt mai numeroase decat firele de par de pe capul nostru; si ne-au biruit decisiv.

….

O, voi stele ale cerului!  Pot astronomii masura distanta pana la voi si pot ei spune cat de inalte sunteti?  Dar, oh, vai!  Voi pacate ale omenirii!  Voi intreceti toate masurile!  O, voi cei mai inalti munti!  Camara vanturilor si locul unde ia nastere furtuna!  Omul se poate catara pe inaltimile voastre si poate sta pe zapezile voastre, minunandu-se; dar voi, inaltimi ale pacatului!  Voi turnuri mai inalte decat gandurile noastre; voi adancimi ale nelegiuirii!  Sunteti mai adanci decat ar indrazni imaginatia noastra sa se cufunde.

Ma acuzati ca defaimez natura umana?  Aceasta pentru ca nu o cunoasteti.  Daca Dumnezeu v-ar descoperi voua insiva adancurile inimii voastre, mi-ati fi martori, ca, departe de a exagera cand spun aceasta, cuvintele mele saracacioase au esuat in a descrie disperarea rautatii noastre.  Ah!  Daca am putea privi fiecare din noi inlauntrul inimilor noastre astazi – daca ochii nostri ar putea sa priveasca in interior, pentru a putea vedea rautatea crestata  cu o penita de diamant pe inima noastra de piatra, am spune atunci predicatorului, ca oricum ar portretiza si descrie ticalosia vinovatiei noastre, nu poate cu nici un chip sa exagereze.”

Întreaga predică o regăsiți în linkul de mai jos:

https://youtu.be/kYuHDj6dWno

Read Full Post »

Giovanni_Battista_Tiepolo_074
(Giovanni Battista, Rastignirea lui Isus Hristos, sursa )
În noaptea asta, un gand s-a scuturat din rai si mi-a improspatat puterile si sperantele. Sunt momente in care Usa se intredeschide accidental (?) si lumina care iese, chiar si pentru o fractiune de secunda, este de ajuns sa ma repuna pe picioare.
     Gandul este despre Hristos. M-am gandit cum Logosul vesnic, inainte ca sa aduca in fiinta ideea geniala de a crea niste fiinte mici, finite, materialo-spirituale, dar care sa semene cu Sine a stat o clipa pe loc, gandindu-se la responsabilitatea mare pe care si-o ia oferindu-le libertate. Imi imaginez apoi un dialog intre Elohim:
     – Esti gata?
     – Da, sunt gata.
     – Iti dai seama ca pot lua decizii nefericite?
     – Sunt pregatit pentru asta, veni raspunsul grav si hotarat din partea Fiului.
     In clipa urmatoare, avantul Cuvantului lui Dumnezeu  aduce de nicaierea galaxii, planete si sori. Pamantul, planeta albastra, plina de verdeata si de viata, a fost pregatita ca si leagan pentru primii oameni.
     Insa, pentru crearea omului, Dumnezeu a facut mai mult de-atat. Dumnezeu si-a murdarit mainile de tina pentru a modela Omul. Ce sacrificiu! Ce onoare! Ce Maestru!
     Apoi, Dumnezeu a suflat peste om si acesta a prins viata. A inspirat suflarea lui Dumnezeu si din pieptul sau a iesit prima suflare. Apoi a aparut un alt suflet, un suflet pereche. Iar suflarea amandurora s-a facut una.
     In toata natura se simtea Dragostea lui Dumnezeu. Era un sentiment atat de patrunzator, ca atunci chiar se putea spune: Love is in the air! Inima lui Dumnezeu se simtea cum bate. Omul isi simtea inima proprie batand dupa ritmul simfonic al inimii lui DUmnezeu.
     (…)
     Patruns de un gand luciferic, omul renunta la misiunea lui de a-L imita pe Creatorul Sau si isi ia viata in propriile maini… Mai simplu zis, isi ia viata… Ca sa isi faca inima sa taca, o strapunge cu un pumnal, pentru a o face sa inceteze a mai tine ritmul cu inima lui Dumnezeu.
     Undeva, in Cer, Cineva izbucneste in plans…
     (…)
     Logosul, cu lacrimile inca neuscate pe obraz, isi ia un trup si vine pe Pamant, in Gradina devastata si salbaticita a Edenului, strigand disperat: Unde esti? Lacrimile i se scurgeau pe obraji fara sa fie impiedicate. Sudoarea i se transforma in sange, vestind durerea zdrobitoare a Creatorului, si prevestind sumbrul destin pe care El si-l asumase inca dinainte de Creatie.
     (…)
     Omul, schimbat radical, iese din ascunzis si il saruta fals. Isus, in imbratisarea de mort a omului ii simte inima rece, care, strapunsa, incetase sa mai bata. Si vede cum acesta incerca sa doseasca niste piroane. Apoi, salbatic, napusteste asupra lui o cascada de lovituri, blesteme si flegme.
     (…)
     Spre inserare, Printul Pacii zace atarnat de-o cruce. Ultima Sa dorinta adresata Tatalui ii este ascultata, insa cu un pret infinit. „Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!” ajunge la Tatal Sau, care ii implineste dorinta, iertand omul, dar Ii inchide usa in nas celui ce se facuse vinovat in locul lui. Blestemul si iadul sunt experientele prin care trece Logosul acum. Dupa ce plateste tot pretul pentru vina omului, Logosul Intrupat rosteste triumfator: S-a ispravit! si se des-trupeaza: ‘Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!’
     Aceasta este ultima Suflare.
     Inca dinainte de a-si murdari mana de tina, Fiul si-a cheltuit prima si ultima suflare pentru a face si a reface omul.
     Cand ti se spune ca esti doar un pumn de tarana, spune-i: Ai dreptate! insa Dumnezeu a tinut acaeasta tarana in palmele Sale si a suflat peste ea. Abia apoi am devenit eu. Dumnezeu a murit si a inviat pentru a ma reface dupa Chipul Sau!
         Marcu Cristi

Read Full Post »

Jertfirea lui Isus Hristos pe cruce este, în lumina creştinismului,  cel mai important fapt din istoria universului şi a omenirii. Crucea e locul unde Singurul Dumnezeu adevărat, Sfântul şi Dreptul Dumnezeu, Şi-a descoperit dragostea faţă de omul căzut, sacrificând ce a avut mai scump- pe Singurul Său Fiu, pe Cel în care Îşi găsea toată plăcerea şi care era una cu Sine din veşnicie.

Crucea e povestea tulburătoare în care Dumnezeul Întrupat moare de dragul unor fiinţe depravate care prin păcat I-au întors ostentativ spatele şi şi-au declarat independenţa.

Astfel, Dumnezeu Fiul face pasul „sinucigaş”, luând un trup de om şi coborând în lumea noastră ostilă. A coborât mai jos de iesle. A coborât mai jos decât postura de prunc cu origini dubioase, un posibil copil născut din curvie. A coborât mai jos decât statutul unui fiu al unei familii sărace dintr-un sat anonim al unei ţări neînsemnate politic şi geografic, maracate cu punct pe o hartă planetară. A coborât mai jos decât titlul de samaritean care are drac. Mai jos decât a fi neînţeles şi considerat lunatic chiar de cei din familia sa.  A coborât mai jos decât a fi prietenul vameşilor şi prostituatelor, văzut ca un mancăcios şi băutor de vin. A coborât mai jos decât a purta o cunună de spini şi a îndura insultele şi loviturile unor oameni ca noi, orbiţi de păcat. A coborât mai jos decât a fi respins de chiar cei pe care îi crease cu atâta dragoste. A coborât până la cruce. A coborât pâna în iad- în iadul care a însemnat despărţirea de Tatăl, de Cel cu care era una din eternitate.

Crucea e locul unde ne întelegem condiţia, locul unde se reflectă cel mai limpede adevărul despre noi şi despre hăul întunecat al decăderii noastre.

De asemenea, crucea e locul unde se descoperă caracterul lui Dumnezeu. Locul unde înţelegem dreptatea şi dragostea Lui. Dreptatea care a lovit necruţător în Cel ce S-a Încărcat cu păcatele milenare ale umanităţii. Dreptatea lui Dumnezeu care L-a zdrobit, L-a şters de pe pământul celor vii, socotindu-L vinovat pentru orice fărădelege săvârşită sub soare. Şi dragostea lui Dumnezeu care a ales să-Şi jertfească Fiul, cruţându-ne pe noi. Dragostea prin care Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine Însuşi, salvându-Şi creaţia.

Nu cred a fi ceva mai important în creştinism ca jertfa lui Hristos. Nu văd altă sursă de unde ar putea să izvorască nici măcar o fărâmă de har în afara acestei lucrări perfecte şi complete. Nu văd o altă cale de a ne naşte din nou, decât trecând pe la cruce. Nu văd în viaţa creştină o altă sursă de viaţă şi o altă motivaţie mai puternică a trai în sfinţenie decât crucea. Trebuie să ne aducem trupurile noastre ca o jerftă vie, motivaţi de îndurarea lui Dumnezeu revelată în Hristos. Dacă Hristos şi jerfta Lui descoperită prin lumina Duhului Sfânt nu ne motivează la ieşirea din pasivitate, atunci nimic altceva nu ne-ar putea motiva vreodată.

Avem nevoie de predici antrenante, motivatoare şi emoţionante despre ce ar trebui să facem noi ca şi creştini, sau necreştinii pentru a se converti, dar cred că cea mai motivatoare realitate este revelarea crucii lui Hristos. Dacă asta ne lasă inima rece, nicio altă predică nu cred a ne putea mişca.

Nu mai vreau un creştinism unde crucea să fie un lucru secundar, adiacent, un adevăr de care ne putem despărţi când devenim mai maturi spiritual, de care ne putem lipsi pentru că avem alte lucruri mai importante care să ne preocupe. Cred că predicarea lui Hristos şi a crucii trebuie să fie centrul creştinismului, altminteri vorbim în speţă despre orice altceva, dar numai creştinism nu poate fi numit. Cred că persoana lui Cristos şi lucrarea Sa reprezintă singura temelie pe care putem clădi ceva durabil în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Cred că Pavel nu a avut vederea prea strâmtă şi nu a exagerat când a afirmat că nu vrut să ştie altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Cred că afirmarea centrailtăţii crucii în propovăduirile sale nu a fost un moft ori un blocaj psihologic.

Cred că toate celelate- învăţături, îndemnuri, mustrări, proorocii, semne şi minuni chiar, îşi au importanţa lor, însă toate trebuie să aibă drept temelie lucrarea lui Hristos.

Cred că crucea- unde Cristos S-a răstingnit- e semnul creştinismului.

Acum când mi-a fost dat să văd o scânteie numai din frumuseţea Cristosului crucificat îmi vine „să spun ca şi când aş urla” că acolo trebuie să ne întoarcem pentru a Îl regăsi pe Dumnezeu şi a ne afla pe noi înşine: la CRUCE!

Read Full Post »

„Ai milă și iartă-mi păcatul!”, strigă cu ochii în lacrimi vinovatul David… Iar Dumnezeu plin de-ndurare răspunde:  „Nu vei muri. Ești iertat.”

„Mântuiește-ne, Doamne, de crunta robie!”, strigă-n suspine nălțate spre cer evreii-n Egipt… Iar Dumnezeu le răspunde trimițându-l pe Moise să conducă exodul.

„Izbăvește-ne de povara vrășmașilor noștri!”, strigă Israel adesea spre Yahweh… Iar El, binevoitor, ridică-n popor câte-un jude-erou.

„Doamne, mai lasă-ndurare!”, plânge în hohote și strigă Ezechia… Iar Domnu’-l aude și-i adaugă ani la viață.

„Dă-ne iertare, o, Doamnne, căci n-am împlinit tot ce scrie în Lege!”, se roagă Iosia sfâșiindu-și haina… Iar Domnul cel bun amână  pedepsa.

„Scapă-mă!”, strigă neascultătorul de Iona, din burta chitului, din inima mării… Iar Domnu-i răspunde, și peștele îl lasă la țărm.

„Dumnezeule! Dumnezeule!”, strigă pe cruce Iisus, El-  Omul perfect, Cel deopotrivă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut… Și-n cer e tăcere adâncă. Și Dumnezeu nu răspunde… ca azi să-ți răspundă și ție, și mie, când strigăm din inimi spre El.

(„Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă… În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai. Strigau către Tine, şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine, şi nu rămâneau de ruşine. Dar eu sunt vierme, nu om…”Psalm 22: 2, 4-6.)

Read Full Post »

Mulţi creştini şi-au format o imagine eronată despre omul smerit. El este identificat adesea cu un om la locul lui. Un om care nu spune niciodată nimic ce ar putea să deranjeze pe cei din jurul său. Astfel, omul smerit nu intră în discuţii contradictorii, oricare ar fi miza, sub pretextul că acestea nu zidesc.

Omul smerit, în cultura populară, dă dreptate oricui, înţelege pe oricine şi cedează chiar şi atunci când nu e cazul. Spune „da”, de dragul păcii, pentru a nu tulbura apele, pentru a nu strica relaţiile şi pentru a nu aduce dezbinare. Nu judecă lucrurile şi situaţiile, întrucât, spune el, noi nu suntem chemaţi să judecăm.

Omul smerit e excesiv de amabil. Nu pune întrebări deranjante. Are grijă să spună doar lucruri care nu tulbură pe nimeni. E întotdeauna neutru în probleme (în special în problemele bisericii), încercând să împace pe toată lumea.

Omul smerit e lipsit de entuziasm, blazat, sobru.

Privind la Domnul Iisus, întruchiparea perfectă a Omului smerit, observăm un alt fel de smerenie, care nu seamănă cu imaginea conturată anterior.

Iisus spunea întotdeauna adevărul, chiar dacă acesta, în unele cazuri, deranja la culme auditoriul. Iisus nu era un om care să-şi vadă de ale Sale, ba chiar, ctitind evangheliile, ai spune că uneori se băga unde nu-i fierbea oala. Un exemplu evident în acest sens este acţiunea de răsturnare a meselor schimbătorilor de bani din templu.

Iisus nu a evitat disputele de dragul păcii („Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ!). A fost provocator („nu vreţi şi voi să vă duceţi?”). A pus întrebări incomode („Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau dela oameni?”). Nu a coborât standardele pentru a fi popular ori pentru a-i mulţumi pe ceilalţi.

Iisus a iubit mult, dar în acelaşi timp a pretins mult („du-te de vinde tot ce ai… apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă”). Nu a fost excesiv de amabil, mieros (a mustrat aspru pe farisei şi cărturari). A judecat lucruri şi situaţii.

Iisus nu a fost omul moale, lipsit de entuziasm, blazat („Căci râvna Casei Tale mă mănâncă!”).

Privind spre El, trebuie să începem a pricepe că smerenia nu înseamnă timiditate, moliciune, frică de opinia publică, pace artificială, infinită îngăduinţă, coborârea strandardelor, lipsă de vlagă, ignoranţă ori pasivitate.

Cred că ar trebui să redefinim smerenia prin raportare la Iisus Christos!

Aşa să ne ajute Domnul!

Read Full Post »

-Ce vă face să credeți că sunteți creștin, domnule?

-Păi, eu merg destul de des la biserică, băiete.

-E un lucru bun, domnule. Însă și musulmanii merg la moschee, evreii la sinagogă, iar hindușii la pagodă.

 

-Ce motive aveți să vă considerați creștin, domnule?

-Sunt un om bun. Nu fac rău celor din jur.

-De apreciat! Însă, oameni buni pot fi și ateii. Cunosc personal câteva cazuri.

 

-Ce vă face să credeți că sunteți creștin, domnule?

-Cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Îl citesc în fiecare dimineață.

-Aveți un obicei bun, domnule. Însă și fariseii din timpul lui Iisus citeau scripturile, ba chiar le cunoșteau mot a mot. Cu toate astea, L-au răstignit pe Iisus.

 

-Ce vă face să vă considerați creștin, domnule?

-Îl iubesc pe Iisus din toată inima mea și Îl urmez în fiecare zi.

-Dacă ce spuneți e adevărat, atunci nu mai încape îndoială că sunteți un creștin. Nimeni nu-L poate urma pe Iisus și nu-L poate iubi cu toată inima, decât dacă este creștin. Ceilalți Îl pot, cel mult, simpatiza.

Read Full Post »

Ecoul Vinerei Mari străbate veacurile anunțând că lucrarea mântuitoare a fost săvârșită prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce. Iisus murea plătind, înaintea dreptății lui Dumnezeu, prețul păcatelor mele și păcatelor tale.
Ecoul Vinerei Mari este însoțit de invitația Mântuitorului de a ne lua crucea în fiecare zi și a-L urma. Trebuie să ne purtăm crucea. Crucea veche, autentică.
Pentru că…
„Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.

Din aceasta cruce nouă a izvorât o nouă filozofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare, un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele. Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj.

Motivatia vietii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând în coruri şi privind filme religioase, în loc de a cânta cântece sălbatice şi de a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual. Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.

Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: „Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos.” Egoistului îi spune: „Vino şi laudă-te în Domnul.” Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: „Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine.” Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filozofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii. Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului.

Dumnezeu salveaza individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce, şi vom avea vechea putere.”

A.W. Tozer, Vechea și noua cruce, Omul: sălașul lui Dumnezeu.

Read Full Post »

Citind, din Evangelia după Marcu, pasajul cuprins între versetele 21 și 43 ale capitolului 5, am înțeles, poate mai clar ca niciodată, importanța credinței.

(Iată textul aici.)

Credința l-a adus pe Iair la picioarele Învățătorului care, mai târziu, îi va fi înviat fetița. Credința a împins-o pe femeia cu scurgere de sânge la gestul atingerii hainei lui Isus ce-i va fi dat vindecarea. Credința că Învățătorul nu va refuza cererea disperată a unui tată zdrobit de suferința fiicei sale. Credința că simpla atingere a hainelor lui Iisus va opri scurgerea de viață. Credința că El are milă, că Îi pasă.

Credința lor L-a împins pe Iisus să facă minuni. Pentru că, întotdeauna, Dumnezeu răsplătește credința. Căci cine se apropie de El trebuie să creadă

Și, apoi, mi-am imaginat că daca Iisus ar fi fost încă pe pământ, aș fi alergat la El cu întrebările și nedumeririle mele, cu nesiguranța și teama din viața mea. M-aș fi atins de El cu disperarea femeii cu scurgerea de sânge. Aș fi căzut la picioarele lui cu agonia lui Iair. Aș fi stat de vorbă cu El. Și aș fi căpătat răspunsuri. Și aș fi căpătat lumină. Și aș fi primit vindecare. La cum Îl cunosc pe Iisus, sunt convins că nu m-ar fi refuzat. Nu mi-ar fi întors nepăsător spatele. Păcat că nu mai e  printre noi…

Și, apoi, ca printr-o străfulgerare, am fost izbit de gândul că El e viu. Că e Același. Că, deși nu e aici, îmi aude întrebarile, îmi vede teama și nesiguranța. Și am inceput să cred că nu mă va refuza, că nu mă va lăsa baltă. Că, dacă nu ar fi făcut-o atunci, nici acum nu ar face-o.

Nu îmi rămâne decât să spun: „Te cred, Doamne! (Ajută necredinței mele!)” Și să aștept îndurările Lui.

Și să vă spun și vouă că trebuie să ne apropiem de El cu credință! Pentru că Iisus nu S-a schimbat. Pentru că El are încă milă de cei ce îndăznim să ne atingem de Sine. Pentru că El are încă răspunsuri la întrebările ce  macină sufletele noastre. Și soluții la problemele ce scurg din noi viața.

Read Full Post »

Framantarea cu privire la subiectul despre care voi incepe a scrie a fost declansata in sufletul meu, in urma cu cateva saptamani, de versurile unei melodii crestine ce mi-au zgariat timpanul si intaratat duhul: Iisus esti prietenul meu. 

Dupa ce a suferit numeroase transformari ontologice in decursul ultimelor veacuri, Iisus a devenit prietenul nostru. L-am aranjat sa fie de teapa noastra. L-am dezbracat din nou de slava, punandu-i sapca si blugi. E tovarasul nostru. Suntem egali in drepturi. Ne putem trage de sireturi cu El fara teama. Nu exista raport de subordonare intre noi. Ne simtim confortabil in prezenta Sa.

Iisus este prietenul nostru.

Nu are nevoie de inchinare pentru ca e amicul nostru. Nu ne poate porunci pentru ca nu asa se cade intre prieteni. Nu are pretentii cu privire la felul in care ne traim viata. Nu se supara cand nu urmam sfaturile Lui. Suntem prieteni pe viata intr-un legamant fara responsabilitati.

Iisus este prietenul nostru.

Ne-am imprietenit la catarama cu Cel prin care toate lucrurile s-au facut si pe care cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde. Suntem amici cu Cel fata de care Ioan botezatorul se simtea nevrednic numai sa-I deslege cureaua incaltamintelor. Suntem prieteni cu acelasi Iisus in fata caruia Saul din Tars s-a prabusit in tarana si inaintea caruia orice genunchi al celor din ceruri si de pe pamant se va pleca.

Ne-am intovarasit cu Dumnezeul intrupat fata de care sfintii apostoli se considerau robi. L-am  metamorfozat pana nu a mai ramas din El nimic care sa ne inspire reverenta, teama sau umilinta.

Iisus este prietenul nostru.

L-am detronat pe Iisus Domnul pentru ca vrem sa fim noi insine stapani peste viata noastra. L-am jefuit de autoritate pentru ca vrem sa traim dupa propriile reguli. L-am coborat in mediocritatea noastra pentru ca nu vrem sa ne silim a ne ridica la pretentiile Lui. L-am substiuit cu o copie ieftina ce seamana mai mult cu colegul nostru de banca decat cu Fiul lui Dumnezeu pentru ca nu vrem sa ne mai temem de El.

Ne-am faurit cu migala un nou Iisus- unul dupa chipul si asemanarea noastra, adaptat perfect la viata noastra indoielnica.

Iisus este prietenul nostru.

Dar ma intreb: care Iisus?

Alinn V. 08.05.2012

Read Full Post »

Cu prilejul intrarii in saptamana patimilor pornesc la drum cu inima si mintea pe urmele Mantuitorului  incercand sa deslusesc tainele ultimelor Sale zile ca pamantean. In urmatoarele cuvinte ma voi stradui sa va scriu ceea ce Domnul mi-a descoperit prin indurarea Sa in timp ce gandeam la lucrurile petrecute intr-o zi de marti in urma cu aproximativ doua milenii.

Iisus Hristos se confrunta cu fariseii.

O confruntare neobisnuita: intre un Fiu de tamplar si elita religioasa din Israel. O cofruntare intre Viata din Dumnezeu pe care o emana Iisus si viata religioasa extravaganta pe care o traiau fariseii. O confruntare intre continut, esenta- in persoana Mantuitorului si traditie, forma fara fond- in persoana fariseilor. Intre Cel ce rostea cuvinte pline de putere (caci El ii invata ca unul care avea putere- Matei 7:29) si cei ce aveau vorbe goale. Intre Cel preocupat de oameni si cei preocupati de reguli. Intre inchinarea cu entuziasm (cuvant derivat din expresia greceasca en theos care inseamna in Dumnezeu) si inchinarea mecanica si monotona.

Cititi Matei 23.

In acest pasaj se vede ca in mod ciudat Iisus nu a fost deloc impresionat de excesul de viata religioasa al fariseilor, ci dimpotriva pare  lehametuit de preocuparile lor . Cuvintele aspre ale Mantuitorului adresate rabinilor vor fi fost o uimire pentru intregul auditoriu deoarece fariseii reprezentau standardul de moralitate absoluta pentru orice evreu: inaltau rugaciuni lungi, cunosteau sfintele scripturi, mergeau regulat la templu ori in sinagoga, dadeau zeciuala cu minutiozitate iesita din comun (pana la marar si chimen), faceau milostenii, realizau activitati de misionariat si ucenicizare.

Cu toate acestea aveau o problema fundamentala care le afecta in mod dramatic intregul sistem de credinte: le lipsea dragostea pentru Dumnezeu, Yahweh! Implineau mecanic si fara en-tuziasm normele unei religii din care Dumnezeu fusese demult exclus. Traiau corect, dar fara sens pentru ca Sensul fusese dat uitarii. Viata lor extrem de morala suna a gol pentru ca le lipsea Viata. Erau subjugati regulilor si formelor traind sub impulsul datoriei. Se ocupau cu cele sfinte, dar nu si cu Cel Sfant. Citeau cuvantul adevarului dar nu cunosteau Adevarul. Cautau aprecierile oamenilor cu pretul ignorantei aprecierilor venite din cer. Numarau cu sfintenie semintele de chimen uitand insa dreptatea, mila si credinciosia.

Erau oameni cazuti in ritual vaslind frenetic la o barca aflata demult pe uscat. Nu conta pentru ei ca se departau tot mai mult de mare. Singura lor datorie sfanta era vaslitul.

Ce tragic! Aveau o religie buna, corecta, impecabila…dar moarta! Inutila! Incapabila sa-i scape de pedeapsa gheenei!

Si cati azi din cei ce ne numim crestini nu ne asemanam lor?

Cati nu traim o religie fara Dumnezeu…

As vrea sa va spun ca ori de cate ori venim la biserica tarati de obisnuita, fara gand de a ne intalni cu Dumnezeu, ori de cate ori ne rugam manati de spiritul datoriei ca si cand am fi obligati sa purtam o povara nedorita, ori de cate ori cantam la cor laude de pe varful buzelor fara pic de entuziasm, ori de cate ori citim din Biblie fara dorinta de a-l cunoaste pe Domnul, ci doar ca sa rasuflam usurati ca am bifat inca o cerinta crestina, ori de cate ori ne chinuim fata purtand masti de oameni buni pentru a smulge cateva aprecieri de la ceilalti… suntem farisei!

Cand rugaciunea, Cuvantul, cantarea, mersul in biserica, milostenia, postul, ucenicia, zeciuala nu sunt pentru Domnul ori nu ne apropie de El, atunci suntem farisei. Avem o religie moarta. Suntem chimvale zanganitoare. Tobe sparte.

Cand implinim mecanic norme crestine suntem farisei.

Cand pierdem Sensul, Viata, Lumina…suntem farisei.

Cand crestinismul nostru e fara Christos suntem farisei.

…si vaslim frenetic in gol la barca noastra intepenita in nisip departe de ape. Vaslim pentru ca trebuie, pentru ca e bine ori pentru ca asa ne-au spus ai nostrii pe cand erau ei marinari adevarati. Si nimeni nu se intreba ce rost are sa mai vaslim daca suntem departe de ape si nu ne apropiem deloc de dansele…

Cum nimeni nu se intreaba ce rost are toata religia daca ea nu te apropie de Dumnezeu si nu te scapa de pedeapsa gheenei…

De fapt, eu cred ca sunt multi care isi vad barca vietii lor intepenita in nisip, dar asemenea fariseilor, sunt prea mandri sa recunoasca. Tin prea mult la imaginea lor ca sa se smereasca cerand ajutor si sa o ia de la capat, de data asta pe mare…

Alinn V. 13.04.2012

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: