Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘mantuire’

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Read Full Post »

Aud adesea obiectându-se cu privire la doctrinele harului ori la ceea ce se numește calvinism că cei ce susțin această doctrină încurajează involuntar credincioșii la trăire în păcat, întrucât vorbesc despre o mântuire care nu se pierde.

Acuzele de felul acesta nu au nici cea mai mică justificare, întrucât doctrina calvinistă nu presupune că cei mântuiți pot trăi oricum, fiindcă au asigurată mântuirea, ci ea ne spune că toți cei mântuiți, sfințiți prin jertfa lui Hristos, vor persevera în sfințenie.

Perseverența sfinților este unul dintre pilonii doctrinelor harului și ea presupune că cei aleși, făcuți copii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, nu vor abandona procesul sfințirii și nu se vor depărta de la Hristos- Mântuirea lor.

Așadar, oridecâteori cineva spune că doctrinele harului ar putea conduce la păcat, nu face decât să dea dovadă de o mare ignoranță.

Niciun calvinist sincer și serios, și de asemenea niciun copil al lui Dumnezeu nu ar îndrăzni să afirme că cineva poate, după ce a primit mânuirea, să trăiască oricum… Un astfel de om, cu siguranță nu a cunoscut niciodată evanghelia și nu a fost regenerat de Duhul Sfânt.

Read Full Post »

Doar HAR

Uitandu-ma in urma, la lucrarile milei lui Dumnezeu savarsite in viata mea, inima mea plina de recunostinta (la fel ca a altor pacatosi salvati de Hristos) este nevoita sa marturiseasca din nou: „nu as fi fost niciodata, nici aici si nici in vreo viata viitoare, gasit vrednic de Tine, pentru a fi mantuit, daca nu ar fi fost doar prin har!”.

Privind la milardele de oameni morti in pacat, mi-e tot mai limpede ca nu as fi putut avea viata spirituala si nu as fi putut vedea niciodata stralucind lumina evangheliei, decat in urma lucrarii harului Sau, pentru ca nu am fost cu nimic mai bun, mai sfant sau mai placut lui Dumnezeu, in comparatie cu alti pacatosi, in momentul in care El m-a chemat.

Nu stiu cum sunt altii, dar eu… cand ma gandesc la faptul ca sunt mantuit, nu pot vedea in mantuirea mea nimic altceva decat har, un har ce mi-a fost dat inainte de vesnicii, dupa cum afirma Scripturile : „EL ne-a mantuit si ne-a dat o chemare sfanta, nu pentru faptele noastre, ci dupa hotararea Lui si dupa harul care ne-a fost dat in Hristos Isus, inainte de vesnicii. (2 Timotei 1:9)

A fost har in dreptul meu. A fost har de la inceput, ba chiar inainte de orice inceput.

A fost har inainte de prima mea suflare, cand El a hotarat ca eu sa ma nasc intr-o tara unde Cuvantul se poate vesti si intr-o familie care avea sa ma aduca in fata evangheliei pe cand avem doar 6 ani, dupa convertirea bunicii mele. Puteam, la fel de bine, sa ma fi nascut intr-un trib din Oceania, iar parintii mei sa ma fi invatat sa ma-nchin in fata unui dumnezeu cioplit in lemn, fara sa aud vreodata vestea buna a iertarii de pacate prin jertfa lui Hristos.

A fost har in faptul ca am fost dus inca din copilarie intr-o biserica evanghelica unde am putut auzi de sute de ori chemarea dragostei lui Dumnezeu, pana in ziua cand inima mi-a fost cucerita. A fost har ca am crezut, caci pe langa cate urechi nu au trecut atunci (ca si acum) cuvintele Lui, fara a aduce nastere din nou. A fost har in convingerea mea cu privire la pacat, caci astazi nu pot sa-mi imaginez ca as fi fost vreodata convins de intunericul din inima mea, fara lucrarea si lumina Duhului Sfant.

A fost har ca am trecut din moarte la viata (caci ce efort al firmii mele pacatoase mi-ar fi putut aduce viata spirituala!?), a fost har cand, orb fiind fata de cele sfinte, am capatat vedere (caci ce orb s-ar putea singur vindeca!?) si sunt convins ca a fost har cand, din fiu al intunericului, am fost mutat in imparatia Fiului dragostei Lui si am primit infierea.

A fost doar har. Niciun iz de merit. Niciun efort. Nicio fapta buna. Doar har.

De aceea, inima mea rezoneaza intru totul cu urmatoarele cuvinte:

„Câteodată, când văd câte un caracter dintre cele mai rele pe stradă, eu simt că inima mea trebuie să explodeze în lacrimi de recunoștință deoarece Dumnezeu niciodată nu m-a lăsat să acționez ca și acești oameni! Mă gândesc că dacă Dumnezeu nu m-ar fi atins cu harul Său, ce mare păcătos aș fi ajuns! Dacă Dumnezeu nu m-ar fi restrâns, aș fi atins cele mai înalte trepte ale păcatului, aș fi plonjat în adâncimile răului și nu m-aș fi oprit de la vreun viciu sau vreo nebunie. Simt că dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur, eu aș fi devenit un adevărat rege al păcătoșilor. Eu nu înțeleg motivul pentru care sunt mântuit cu excepția faptului că așa a vrut El. Dacă ar fi să mă uit cu sinceritate în urmă, nu pot să văd nici un fel de motiv în mine însumi care m-ar îndreptăți să fiu părtaș harului Divin. Dacă nu sunt în acest moment fără Hristos, este numai deoarece Isus Hristos și-a făcut voia Lui în mine și cu mine, și voia Lui a fost ca eu să fiu cu El acolo unde este El și să împărțim slava Lui. Eu nu pot să pun coroana decât pe capul Aceluia a cărui har puternic m-a salvat atunci când mă îndreptam înspre prăpastie. Dar, sunt sigur, acum sunt sigur, în ce mă privește, că “Numai El este mântuirea mea”. El a fost acela care a întors inima mea pe dos și m-a adus, îngenunchiat, înaintea Lui”. C.H. Spurgeon, O apologie pentru invataturile harului

Read Full Post »

Daca pentru necredinciosi, obiectivul Satanei este acela de a le orbi mintea „ca sa nu vada stralucind lumina evangheliei slavei lui Hristos” (2 Corinteni 4:3), respectiv sa nu costientizeze starea lor de pacat si mantuirea prin credinta in jertfa lui Isus, fata de cei credinciosi, cel rau lupta din rasputeri sa le intoarca privirile de la Cel ce este Mantuitorul si Domnul lor.

Uneori, asa cum s-a intamplat ani la rand in cazul meu, ispita vine imbracata in cele mai sfinte straie cu putinta, diavolul incercand sa ne intoarca privirile spre noi, sub pretextul ca nu suntem suficient de sfinti, de buni si de placuti inaintea lui Dumnezeu. Folosindu-se de realitatea launtrica a vietilor noastre imperfecte si chiar de dorinta noastra de sfintenie, dusmanul sufletelor noastre seamana in noi indoieli, teama si descurajare, facandu-ne sa ne preocupam cu noi, mai mult decat cu Mantuitorul nostru.

Din pacate, asa incepe chinul pentru multi. Asa a inceput si pentru mine. Si a durat ani pana ce am fost vindecat. Au fost ani de truda, durere si cu o permanenta frustrare data de faptul ca niciodata nu ma ridicam la standardul cerut de Dumnezeu; momentele de bucurie erau de scurta durata, mereu umbrite de faptul ca in mine se gaseau la fiecare pas lucruri pe care sa le condamn; nu mai aveam prea multe motive sa fiu fericit, din moment ce privirile mele erau indreptate numai spre mine, iar in mine nu vedeam nimic bun.

Ispita aceasta nu e deloc noua. Crestinii din toate timpurile au fost ademeniti, sub diverse forme de „spiritualitate”, sa se preocupe cu ei insisi si sa nu mai priveasca la Hristos- Manutirea lor. Diavolul este multumit atunci cand, coplesiti de realitatea dureroasa a sinelui nostru, uitam de adevarul ca suntem acceptati inaintea lui Dumnezeu, doar prin har, prin jertfa perfecta si suficienta a lui Hristos si cautam sa fim acceptati prin propriile fapte. Prinsi in aceasta cursa, eforturile noastre de a ne sfinti nu vor fi de dragul Aceluia care ne-a mantuit, ci pentru a ne putea considera mantuiti si pentru a ne da sentimentul ca suntem in siguranta.

Aceia dintre noi, care au fost fermecati de ispita celui rau de a ne spriji pe propria neprihanire, vor spune, de regula : „da, suntem mantuiti prin jertfa lui Isus Hristos, dar…”. Si aici pot urma multe „dar-uri”, care conditioneaza salvarea: pazirea poruncilor, gradul de curatie interioara, nivelul de dedicare etc. . Partea trista e ca ceea ce urmeaza dupa conjunctia adversativa, de regula, este o conditie care niciodata nu poate fi implinita in mod perfect, iar acest lucru spulbera orice siguranta cu privire la mantuire.

Aceasta era capcana in care cazusera crestinii din Galatia, fapt pentru care apostolul Pavel ii caracteriza drept „nepriceputi” („O, galateni nechibzuiti! Cine v-a fermecat pe voi, inaintea ochilor carora a fost zugravit Isus Hristos ca rastignit?” Galateni 3:1).

Suntem nepriceputi de fiecare data cand ne punem speranta in orice altceva in afara de persoana lui Hristos in vederea mantuirii! Suntem de-a dreptul fara minte atunci cand, jertfei lui Isus adaugam alte conditii si motive pentru care ar trebui sa fim acceptati de catre Sfantul Dumnezeu! Suntem neintelepti atunci cand primim iertarea pacatelor prin simpla credinta in moartea si invierea Lui, dar mai apoi ne judecam cu Dumnezeu in functie de faptele noastre, gandindu-ne ca vom putea ramane in picioare altfel decat prin har! Si, ah, de cata nechibzuinta am dat si eu dovada in trecut, cand privirea mea era atintita doar catre mine si cand Satana imi soptea ca nu sunt suficient de sfant pentru cer, facandu-ma sa ma tem pentru mantuirea mea! Si cu ce ardoare incercam sa-mi dovedesc contrariul, sfarsind intotdeauna zdrobit de propria-mi imperfectiune!

NU avem alt razim decat Hristos! NU exista alta Stanca care sa reziste in eternitate decat Hristos! NU avem cu ce completa la mantuirea noastra! Chiar si dupa ani de credinta (sau zeci de ani in cazul altora) NU vom gasi in noi nimic demn care sa ne recomande inaintea LUI, in afara de lucrarea ispasitoare a Fiului Sau iubit si de mila harului Sau care ni s-a descoperit la cruce! NU avem alta temelie pentru acceptarea noastra decat persoana Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos!

Restul (pazirea poruncilor, sfintirea interioara, dedicarea pentru slujire)… le facem pentru ca El ne-a oferit in dar o mantuire completa; le facem de dragul Lui si pentru slava Lui! („Daca ma iubiti, veti pazi poruncile mele.” Ioan 14:15).

Sa nu ne lasam fermecati de glasurile de sirene ce ne ademenesc sa ne intoarcem de la Hristosul rastignit, suficient, pentru a ne indrepta spre o neprihanire a faptelor, care nu ofera nicio garantie! Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Read Full Post »

Giovanni_Battista_Tiepolo_074
(Giovanni Battista, Rastignirea lui Isus Hristos, sursa )
În noaptea asta, un gand s-a scuturat din rai si mi-a improspatat puterile si sperantele. Sunt momente in care Usa se intredeschide accidental (?) si lumina care iese, chiar si pentru o fractiune de secunda, este de ajuns sa ma repuna pe picioare.
     Gandul este despre Hristos. M-am gandit cum Logosul vesnic, inainte ca sa aduca in fiinta ideea geniala de a crea niste fiinte mici, finite, materialo-spirituale, dar care sa semene cu Sine a stat o clipa pe loc, gandindu-se la responsabilitatea mare pe care si-o ia oferindu-le libertate. Imi imaginez apoi un dialog intre Elohim:
     – Esti gata?
     – Da, sunt gata.
     – Iti dai seama ca pot lua decizii nefericite?
     – Sunt pregatit pentru asta, veni raspunsul grav si hotarat din partea Fiului.
     In clipa urmatoare, avantul Cuvantului lui Dumnezeu  aduce de nicaierea galaxii, planete si sori. Pamantul, planeta albastra, plina de verdeata si de viata, a fost pregatita ca si leagan pentru primii oameni.
     Insa, pentru crearea omului, Dumnezeu a facut mai mult de-atat. Dumnezeu si-a murdarit mainile de tina pentru a modela Omul. Ce sacrificiu! Ce onoare! Ce Maestru!
     Apoi, Dumnezeu a suflat peste om si acesta a prins viata. A inspirat suflarea lui Dumnezeu si din pieptul sau a iesit prima suflare. Apoi a aparut un alt suflet, un suflet pereche. Iar suflarea amandurora s-a facut una.
     In toata natura se simtea Dragostea lui Dumnezeu. Era un sentiment atat de patrunzator, ca atunci chiar se putea spune: Love is in the air! Inima lui Dumnezeu se simtea cum bate. Omul isi simtea inima proprie batand dupa ritmul simfonic al inimii lui DUmnezeu.
     (…)
     Patruns de un gand luciferic, omul renunta la misiunea lui de a-L imita pe Creatorul Sau si isi ia viata in propriile maini… Mai simplu zis, isi ia viata… Ca sa isi faca inima sa taca, o strapunge cu un pumnal, pentru a o face sa inceteze a mai tine ritmul cu inima lui Dumnezeu.
     Undeva, in Cer, Cineva izbucneste in plans…
     (…)
     Logosul, cu lacrimile inca neuscate pe obraz, isi ia un trup si vine pe Pamant, in Gradina devastata si salbaticita a Edenului, strigand disperat: Unde esti? Lacrimile i se scurgeau pe obraji fara sa fie impiedicate. Sudoarea i se transforma in sange, vestind durerea zdrobitoare a Creatorului, si prevestind sumbrul destin pe care El si-l asumase inca dinainte de Creatie.
     (…)
     Omul, schimbat radical, iese din ascunzis si il saruta fals. Isus, in imbratisarea de mort a omului ii simte inima rece, care, strapunsa, incetase sa mai bata. Si vede cum acesta incerca sa doseasca niste piroane. Apoi, salbatic, napusteste asupra lui o cascada de lovituri, blesteme si flegme.
     (…)
     Spre inserare, Printul Pacii zace atarnat de-o cruce. Ultima Sa dorinta adresata Tatalui ii este ascultata, insa cu un pret infinit. „Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!” ajunge la Tatal Sau, care ii implineste dorinta, iertand omul, dar Ii inchide usa in nas celui ce se facuse vinovat in locul lui. Blestemul si iadul sunt experientele prin care trece Logosul acum. Dupa ce plateste tot pretul pentru vina omului, Logosul Intrupat rosteste triumfator: S-a ispravit! si se des-trupeaza: ‘Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!’
     Aceasta este ultima Suflare.
     Inca dinainte de a-si murdari mana de tina, Fiul si-a cheltuit prima si ultima suflare pentru a face si a reface omul.
     Cand ti se spune ca esti doar un pumn de tarana, spune-i: Ai dreptate! insa Dumnezeu a tinut acaeasta tarana in palmele Sale si a suflat peste ea. Abia apoi am devenit eu. Dumnezeu a murit si a inviat pentru a ma reface dupa Chipul Sau!
         Marcu Cristi

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: