Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Lumea de sub Soare’ Category

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Read Full Post »

Atenție: Țin să vă anunț ab initio că acesta nu este un post despre cum și ce ne trebuie ca să studiem Biblia!

În cele ce urmează aș dori să subliniez câteva avantaje care decurg din citirea Bibliei în ordinea cărților ei componente (de la Geneza la Maleahi- în canonul protestant, pentru VT, și de la Evanghelia după Matei la Apocalipsa, pentru NT), dar mai cu seamă din lectura atentă a fiecărei cărți în ordinea în care sunt relatate evenimentele de către autor.

Iată câteva avantaje ale unei astfel de citiri:

1. Acest fel de a lectura Biblia ne ferește de tendința de a selecta spre citire doar acele pasaje care ne sunt plăcute (spre exemplu doar pasajele despre dragostea lui Dumnezeu sau numai cele despre harul lui Dumnezeu).

2. De asemenea, citirea la rând a Bibliei ne scutește de posibila înclinație de a lectura doar pasajele deja cunoscute. Putem cădea foarte lesne în această capcană, atunci când obișnuim să citim din Scripturi doar acele locuri care ne trec prin minte la un moment dat.

3. Citirea integrală a Bibliei ne oferă perspectiva de ansamblu, ajutându-ne să înțelegem întregul plan al lui Dumnezeu cu privire la umanitate.

4. Citirea cărților, în ordinea în care evenimentele sunt relatate de către autor, ne ajută să înțelegem contextul în care se încadrează un anumit pasaj biblic ori anumite versete, fapt extrem de important în realizarea unei hermeneutici corecte. Per a contrario, spre exemplu, obisnuința unei persoane de a citi, în 5 zile consecutive, versete din 5 locuri diferite ale Bibliei ori chiar ale aceleiași cărți biblice, poate favoriza decontextualizarea acestor versete.

5. Prin citirea la rând a Bibliei îi dăm șansa lui Dumnezeu să ne vorbească despre toate lucrurile (chiar și despre acelea care ne-ar crea durere, disconfort), și avem astfel posibilitatea de a crește în toate privințele. Cred că în modul acesta ne ferim de a-L constrânge pe Dumnezeu să ne vorbească doar ceea ce am dori noi a ne vorbi.

6. Citirea Sfintei Scripturi în ordine ne testează și consolidează consecvența, oferindu-ne în acest sens și posibilitatea de a ne stabili anumite standarde față de care să ne putem măsura statornicia.

7. Întrucât Biblia este insuflată de Duhul Sfânt, consider că și așezarea evenimentelor, de către autori într-o anume ordine (spre exemplu evenimentele prezentate într-o evanghelie), nu este întâmplătoare, ci face parte din procesul mai larg de insiprație divină.

Așa cum am spus inițial, acestea sunt câteva avantaje ale citirii Bibliei la rând. Dacă sesizați și alte avantaje (sau dezavantaje) ale acestei modalități de lectură a Scripturii, vă invit a le împărtăși.

Read Full Post »

– Vai, ce frig e, domnule! Abia aștept să ajung acasă, la căldură…

– Eu cred că frigul ăsta e menit a ne face să-i mulțumim lui Dumnezeu că avem o casă, un loc cald, un adăpost.

– Băiete, mie nu mi-a făcut Dumnezeu nicio casă! Eu am făcut-o, muncind cu mâinile mele…

– Dar sănătate și putere de muncă, oare cine v-a dat?

-Nu știu, băiete…

(„…Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? 1 Corinteni 4:7)

Read Full Post »

Pentru că „o inimă veselă este un bun leac” (Proverbe 17:22), am găsit de cuviinţă să vă transmit următoarele rânduri:

De câţi calvinişti e nevoie ca să schimbi un bec?
De nici unul: dacă e predestinat ca becul să se schimbe, se va schimba singur!

De câţi ortodocşi e nevoie ca să schimbi un bec?
Schimbare? Ce schimbare? Becul a fost pus aici de Sfinţii Apostoli în urmă cu 2000 de ani!

De câţi catolici e nevoie ca să schimbi un bec?
De nici unul, ei folosesc lumânări!

De câţi atei e nevoie ca să schimbi un bec?
Bec? Ce bec? Noi nu credem în becuri!

De câţi penticostali e nevoie ca să schimbi un bec?
Zece. Unul schimbă becul şi nouă se roagă împotriva duhului întunericului!

De câţi membrii MISA e nevoie ca să schimbi un bec?
Zece să stea în cerc, până când unul din ei simte iluminarea interioara.

De câţi psihologi ai nevoie ca să schimbi un bec?
Nici unul. Becul trebuie să vrea să se schimbe singur!!!

De câţi cântăreţi de gospel ai nevoie ca să schimbe un bec?
Cinci. Unul să schimbe becul şi patru să cânte despre cât de bun era cel vechi.

De câţi budisti e nevoie ca să schimbe un bec?
Trei. Unul să-l schimbe, unul să nu-l schimbe, iar unul nici să-l schimbe, nici să nu-l schimbe.

De câte încercări are nevoie un pastor pentru a schimba un bec?
Nu ştim. Toata lumea a adormit în timp ce ne predica despre cum se schimba becul.

De câţi membrii ai corului ai nevoie ca să schimbi un bec?
Zece. Unul să-l schimbe şi nouă să se laude că ei puteau s-o facă mai bine.

De câţi creştini după evanghelie este nevoie ca să schimbi un bec?
Nici unul. Becul cel vechi este foarte frumos, şi nu există nici un motiv să-l schimbăm după standardele lumii!

De câţi baptişti e nevoie ca să schimbi un bec?
În Biblie nu scrie nimic despre becuri!!!

Read Full Post »

Azi bunica mea a împlinit 74 de ani. Ca să înțelegeți povestea, cred că e nevoie să vă spun că, după mama, ea mi-e cea mai dragă persoană pe lume, poate și pentru că, de la nașterea mea, locuim sub același acoperiș.

Întrebând-o cum se simte la această vârstă înaintată, mi-a răspuns privindu-mă cu drag: parcă ieri erai copil, iar eu mai tânără cu 23 de ani… nu ştiu cum a zburat timpul.

Aniversarea ei, pe lângă a fi motiv de mulţumire la adresa lui Dumnezeu care mi-a făcut favorul de a pune lângă mine o astfel de persoană, a fost motiv să înţeleg mai bine că viaţa ni-i scurtă şi că timpul trece iute: ai 20 de ani şi mâine parcă, pe nesimţite, te trezeşti că împlineşti 70. Şi apoi vine moartea. Desgiur, la unii dintre noi, se poate a veni mai devreme.

Lucru cert e că toţi murim. Garantez pentru faptul că, peste 90 de ani (cu extremă îngăduinţă spun 90), niciunul dintre cei ce vom fi citit aceste rânduri nu vom mai fi în viaţă. Şi atunci se naşte în mintea mea o întrebare: asta să fie tot? Ne naştem, copilărim, facem scoală, ne căsătorim, construim o casă, creştem copii, îmbătrânim, murim… şi atât? Să nu fie nimic dincolo de mormânt?

Posibilitatea asta mi s-ar părea cea mai tragică şi, totodată, cea mai lipsită de sens dintre toate câte mi le pot imagina. Dacă ar fi doar atât, viaţa mi-ar părea cel mai trist lucru ce s-ar găsi în univers. Dacă ar fi doar atât aş striga cu disperare: prea puţiiiiiiiiiiin!

Intuiţia îmi spune că trebuie să fie ceva mai mult, că trebuie să existe ceva dincolo (dincolo de mormânt), că nu existăm fără noimă, doar ca, după 20, 30, 50 ori 80 de ani, să murim.

Vă spun că trebuie să existe ceva mai mult! Ba mai mult decât atât, am convingerea că există! Există o veşnicie! Iar intuiţia mea că, dincolo de ultima lopată de ţărână pusă peste mine, urmează ceva într-un anume sens cu mult mai important decât viaţa, nu e altceva decât gândul veşniciei pe care Dumnezeu l-a pus în fiecare om. (Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei… Eclesiastul 3:11)

Prieteni, vă îndemn să vă reconsideraţi viaţa în perspectiva veşniciei! Pentru că intuiţia voastră e adevărată: există ceva după moarte! Ceva ce se numeşte eternitate.

Read Full Post »

Vreau ca viața mea să învie odată cu  primăvara.

Vreau să uit de ninsorile din sufletul meu și de frigul eșecurilor. Vreau să încep să-mi desțelenesc ogorul inimii, să pregătesc semănatul cerului în viața mea.

E primăvară. E înviere. Învierea sufletului și condeiului meu.

Voi porni învierea scrisului cu o poveste:

Ceasul arăta 1:30 a.m. Stăteam în pat ascultând muzică și gândindu-mă la viața de sub soare când liniștea nopții a fost spartă de hămăiturile câinilor din cartier. Păreau mulți. Printre hămăituri se făcea auzit și un scheunat prelung și intens. Îmi imaginam că are loc o încăierare între bandele canine din cartier ori că un biet cățel mai fraier primește o lecție de la vreo gașcă de câini pentru că a îndrăznit să-i încalce teritoriul.

După apx. 10 minute, am auzit pe cineva bătând la ușă. M-am ridicat din pat speriat și am deschis cu oarecare sfială. Era vecinul din blocul de vis-a-vis, domnul avocat. Venise să mă anunțe că s-a prins în gardul meu un câine.

Năuc, am ieșit în curte să verific. Era adevărat. Un câine se zbătea atârnat de gard, cu labele din față prinse între uluci. Celelalte două membre nu-i ajungeau la sol, pe trotuar:  se folosea de ele sprijinundu-se, pe vârfuri, de temelia de beton a gardului, îngustă la exterior de câțiva milimetri. Fără sanșe de scăpare din prinsoare și întins pe gard ca un răstignit, câinele tremura din toate încheieturile și gâfâia ca un muribund. Din când în când, cu ultimele picături de enrgie rămase, patrupedul scotea câte un scheunat adânc ce părea a fi un strigăt disperat după ajutor.

M-am apropiat de el și, cu oarecare teamă, i-am pus mâna pe cap, mângâindu-l. Atunci, câinele, simțind că are un punct de sprijin, a lăsat ca toată greutatea corpului să-i fie susținută de brațul meu. Am încercat împreună cu domnul avocat să eliberăm bietul animal, însă labele îi erau puternic înțepenite în gard.

Când am plecat să căutăm unelte pentru a desprinde ulucile între care era țintuit, câinele, văzându-se singur, a început să schelălăie grozav, asemenea unui om care plânge în hohote când își vede spulberată cea din urmă speranță pentru viață.

În scrut timp am revenit cu unelte și am reușit să scoatem ulucile, eliberând astfel câinele din prinsoare.

Din întâmplarea aceasta am învățat două lecții.

Prima lecție pe care mi-au predat-o patrupezii de maidan a fost lecția unității și spiritului de întrajutorare. Când s-a prins în gard bietul animal, toți câinii din împrejurimi au început să latre pentru a atrage atenția unei ființe (umane) capabile să-l elibereze. De am fi fost noi în locul câinilor, pesemne c-am fi zis: „Lasă-l că-și merită soarta! Cin’ l-a pus să sară gardu’ omului!? Să sufere acuma.” Ar trebui să învățăm de la câini că suntem datori să facem tot ce ne stă în puteri pentru a ne ajuta semenii prinși în gardurile vieții! Ar trebui să învățăm că suntem datori să ridicăm pe cel căzut, indiferent de cauzele căderii lui. Ar trebui să învățăm că, până la morală, omul are nevoie de o mână întinsă cu milă și dragoste.

Cea de-a doua lecție predată de rasa canină a fost lecția strigătului după ajutor și acceptării ajutorului. Câinele prins în gard a scheunat (a strigat) după ajutor. Ceilalți câini, neputincioși, au lătrat (au strigat) și ei după ajutor. În tot timpul operațiunii de salvare, câinele prins în gard nu a opus rezistență încercărilor noastre de a-l elibera. De am fi fost noi în locul câinelui, pesemne că am fi sfârșit răstigniți de gard, încercând să ne salvăm singuri; am fi preferat să murim mândri, decât să ne umilim a cere ajutor altora. Ar trebui să învățăm de la câini că e bine să strigăm după ajutor când suntem înțepeniți în probleme, când singuri nu ne putem elibera! Ar trebui să învățăm a permite altora să ne sprijine capul, când singuri nu-l putem ține sus! Ar trebui să învățăm a ne destăinui înfrângerile, persoanelor de încredere capabile să ne îndrume spre biruință!

Alin V. 21.03.2013

Read Full Post »

Stergandu-mi stiloul de praful indelungatei vremi de repaus, m-am gandit sa-mi astern din nou gandurile pe foaia blogului meu pentru suflet, mai hotarat ca niciodata sa nu mai dau ragaz paianjenilor sa isi teasa panze in acest spatiu. Cu toate acestea nu imi voi transforma blogul intr-o tejghea ieftina, dupa gustul multimii, cu ganduri despre politica, vip-uri, masini, pisici, borduri, frizuri ori figuri. Aici se vor gasi cuvinte pentru suflet, pentru aceia care isi amintesc ca au unul. Pentru ceilalti… am rugamintea sa ramana in patratica lor.

Exista indubitabil in universul uman o cale a celor multi. O filosofie de viata populara. Un fel de a fi, imbratisat de o majoritate covarsitoare. O perspectiva asupra existentei agreata de mase. Un standard al firescului relativ la gramada de oameni care il adopta. O busola al carei ac indica intotdeauna punctul cardinal spre care se indreapta multimea. Un adevar prestabilit de comunitate.

Exista o cale larga.

Pe aceasta cale larga mergem mecanic, pierzandu-ne printre milioane de oameni, fara a sti unde ne va duce. Traim cu banuiala ca drumul nostru va avea o destinatie fericita din moment ce multi il batatoresc sub pasii lor grabiti. Ne formam convingerea ca adevarul existential trebuie sa fie intotdeauna de partea majoritatii.

In lumina zilei se vede tot mai clar ca ne ghidam viata dupa regulile generale trasate de vointa celor multi. Huietul multimii exercita asupra mintilor noastre o presiune infernala  in fata careia ne simtim obligati sa cedam. Ne incadram in tiparele lumii de dragul popularitatii. Ne supunem fara judecata ideilor gloatei prezumand ca binele trebuie sa fie de partea ei.

Ne insusim fara rezerve credinta si valorile populare. Ne domolim glasul constiintei care ne acuza, cu gandul ca pacatele ne sunt scuzabile din moment ce toti le fac. Anomaliile din viata noastra le trecem drept normalitate prin raportarea la numarul linistitor de mare al celor ce sufera azi de ele. Ne-am implantat adanc in spirit crezul ca nimic nu-i ciudat in a trai cu dezinteres fata de Dumnezeu si cele sfinte, a avea relatii intime cu prietena ori prietenul inante de casatorie, a scoate cuvinte murdare si chiar draci din gura, a fi mandri ori infumurati, a ne injosi frecvent aproapele, a minti ori de cate ori suntem in incurcatura, a fi crestini numai de Pasti si de Craciun. Rasuflam usurati cu un iz de aroganta, incurajati fiind de cifrele si statisticile care evident sunt de partea noastra: suntem ok- la fel de ok ca milioane de oameni din aceasta tara crestina! Suntem pe calea cea buna! 

Drag prieten care gandesti astfel, as vrea sa iti spun ca aceasta cale larga pe care tu mergi incurajat de multimile de oameni care o strabat duce spre pierzarea sufletului tau. Drumul acesta batatorit de milioane de pasi are de fapt ca destinatie Iadul. Filosofia acestei lumi nu e nicidecum adevarul absolut, ci minciuna unei societati orbite si depravate. Standardul popular al firescului nu e decat o stacheta demult cazuta.

Biblia imi confirma cuvintele spunand: Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7:13)

Drag prieten dintre cei multi, afla ca esti in eroare. Alergi in cursa vietii pe o pista gresita.

Deschide ochii! Tu nu esti un crestin! Tu faci parte din acea majoritate covarsitoare de pe calea cea larga.

Primul pas spre solutie: recunoaste ca ai o mare problema!

Despre calea cea ingusta va voi scrie in curand.

Alinn V. 03.04.2012

Read Full Post »

Traim in era multimilor– cand oamenii de pretutindeni sunt tot mai convinsi ca adevarul apartine majoritatii si ca ceea ce fac cei multi ar trebui sa faca oricine. Prin blogul meu, am incercat sa ies din randul multimii, nu pentru ca as fi eu mai grozav, ci pentru ca am realizat ca lumea asta a deraiat de la traiectoria ei stabilita de Creator. E lucru periculos sa lupti impotriva curentului -pestele care lupta impotriva lui moare electocutat- dar prefer sa fiu curentat si nepopular, decat sa merg pe un drum aglomerat care duce spre abis.

Despre facebook m-am hotarat sa scriu in urma unor discutii mai putin amicale cu anumite persoane, care m-au pus pe ganduri, reprosandu-mi ca o persoana care militeaza pentru o schimbare in viata oamenilor nu ar trebui sa-si iroseasca timpul acolo. Ca unul care a mancat pe fuga in ultimile luni si a avut putine momente de repaus, trebuie sa spun ca feisbucul ar fi ultima mea  modalitate de a-mi petrece timpul. Si ca sa nu existe niciun dubiu asupra acestui fapt, mi-am golit profilul de albumele cu poze, pastrand doar una prin care sa pot fi recunoscut drept Alin Vasile. Sigura motivatie pentru care nu l-am dezactivat complet a fost dorinta de a-mi publica acest blog catre un numar mai larg de cititori, cu speranta ca cineva va putea fi ajutat prin cuvintele gasite aici.

Sa trecem la subiect!

Feisbucul e o atractie maladiva pentru generatia mea, deoarece a depasit cu mult necesitatea unei simple comunicari.

E locul unde oamenii cauta sa-si astampere nevoia de semnificatie si dorinta legitima a sufletului lor dupa apreciere. E terenul pe care se dau lupte crancene pentru cateva laude, aplauze si like-uri.

E teatrul pe care se joaca cel mai bine piesa vanitatii umane, a cautarii slavei desarte, pentru ca publicul e larg. E modalitatea cea mai simpla prin care sa te arati grozav in fata multora.

E aglomeratia in care crezi ca nu te simti singur pentru ca ai 1000 de prieteni. Ar trebui sa fii multumit daca 5 dintre ei te-ar vizita in cazul in care ai fi in spital.

E mijlocul modern care distruge intimitatea. Ne expunem fotografiile de familie, amintirile, iubirile si patimile- lucruri pe care nu ar trebui sa le stie oricine. Ne place sa-i informam pe ceilalti cand plecam la ski la Predeal, la ce ora dormim sambata si cand am mancat ultima data ciuperci umplute. Confidentialitate? Nicidecum! Vietuim in comun.

E cunoastere virtuala. Feisbuc ne prezinta o lume in care calitatile oamenilor sunt amplificate, iar defectele sunt ascunse. Ela are 90-60-90, ochii verzi si parul castaniu in pozele ei frumoase, editate cu photoshop. Isi potriveste bine cuvintele, stie 3 limbi strine, are simtul umorului si pare fata de casa, sau cel putin asa ne spune feisbucul. In realitate… nu ti-ai dori sa o intalnesti. Pentru ca discrepanta e mare intre persoana de pe sticla si cea de dincolo de ea.

E iluzia comunicarii. Insiram multe cuvinte, dar avem putine idei. Vorbim, dar nu ascultam. Cuvantam, dar nu comunicam.

Goana dupa feisbuc e goana dupa vant…

Alinn V. 14.01.2012

Read Full Post »

Scriu dupa vreme destul de indelungata asa ca va rog sa ma iertati daca am uitat cum se face. E lucru anevoios sa te apuci de treburi si lucruri peste care s-a asternut ceva praf. Insa, pana voi veti fi citit aceasta scurta indroducere, eu voi fi terminat de curatat unealta de lucru. Si uite ca incepe sa scrie…

E atata noroi in lumea asta. Nu e loc sub soare care sa fi ramas imaculat. Si mai ales in inima omului, acolo s-au cuibarit cele mai mari mizerii: uciderea, rautatea, ura, indiferenta, tradarea, mania, ipocrizia, minciuna, barfa, neincrederea, invidia, lasitatea, egoismul, avaritia, etc. Pe langa toate astea mai exista si suferinta, multa suferinta: spitale pline, boli incurabile, dureri insuportabile. Terra a devenit planeta cenusie. Nu mai e deloc albastra, deloc luminoasa. Sa fii orb si tot realizezi ca omenirea se scufunda incet dar sigur in propria ei mlastina. Peisajul e sinistru: cutremure, incalzire globala, razboaie, criza financiara. Aici traim.

Iar daca esti un om normal, in fiecare zi duci o lupta cumplita sa nu descurajezi, sa ramai intreg la minte, sa rezisti psihic si fizic in mijlocul acestui haos. E o adevarata provocare sa nu iti pierzi speranta si sa nu te lasi doborat de vestile rele cu care esti asaltat. E batalie insangerata din care biruitori ies numai cei care au invatat sa priveasca dincolo de intuneric, cei care au ochi sa vada dincolo de noroi. Pentru ca viata nu ne ofera doar tragedii, amaraciuni si intristari, ci ne face parte si de bucurii, zambete si sperante. In tot intunericul exista si lumini: binecuvantari, favoruri divine. Insa atat de putini sunt cei ce le vad, le simt si se bucura de ele.

In acest sens, o poveste spune ca existau, undeva (nu imi amintesc locul) doi baieti gemeni, dar care in privinta felului de a privi viata erau diametral opusi. Unul era tot timpul fericit, orice lucru neinsemnat, orice maruntis il incanta la culme. Celalalt, mereu dezamagit si trist. Pentru el nu exista nimic care sa-l multumeasca.

Intr-o zi, mama lor, cu gandul sa rezolve problema, a cerut sfatul unui psiholog. Acesta i-a raspuns: exista un singur mod de a echilibra lucrurile. De ziua lor, cumparati celui nemultumit cel mai frumos cadou din cate exista si pe care vi-l permiteti. Celuilalt sa-i luati un cadou neinsemnat. Astfel poate creati o diferenta de ordin psihologic in mintea lor.

Cand a venit aniversarea copilasilor, mama ii cumpara celui intristat un tren superb de jucarie. Baiatul fu incantat pentru cateva minunte, apoi insa il arunca dezamagit in sacul cu jucarii. Pentru fratele sau, mama lua, dupa cum spusese psihologul, un cadou cat se poate de urat: o cutie plina cu balegar. Copilul lua repede cutia, o deschise bucuros, iar cand vazu balegarul, lua cu mainile lui mici din el si arunca in sus, prin casa, scormonind de zor in cutie si exclamand: Uraaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaaa! La atata balegar, inseamna ca trebuie sa fie si un calut pe aici!

Ca sa nu te scufunzi in mlastina lumii acesteia trebuie sa fii asemenea baietelului si sa inevti sa te bucuri de orice favor, oricat de neinsemnat sau obisnuit ar parea. Fii multumitor daca ai o familie, o locuinta, daca ai sanatate, hrana, imbracaminte, daca poti sa mergi, sa vezi, auzi, respiri si daca inca iti bate inima in piept si nu faci parte din cei 150 de mii de oameni de pe intregul pamant care au murit doar azi.

Eu cred cu tarie ca LA ATATA NOROI, TREBUIE SA EXISTE SI CEVA BUN IN VIATA ASTA!

Iti trebuie doar ochi sa privesti dincolo de noroi.

Alinn V. 06.10.2011

Read Full Post »

In urma cu cateva zile, aflandu-ma intr-o vizita la tara, privirea mi-a intepenit pe campul ingalbenit. M-a cuprins brusc nostalgia gandindu-ma cat de iute a zburat timpul, cum s-au metamorfozat culorile, cat de repede a trecut inca o vara. Parca ieri era aprilie cand totul inverzea chemandu-ne la un alt inceput.

Apoi mi-am dat seama ca, in fond, nu vara a trecut, nu timpul, ci s-au scurs trei luni din NOI, inca un anotimp din viata noastra. Intelegeti? Noi suntem cei care trecem! Un om intelept numit David scria acest adevar, cu cateva mii de ani in umra, intr-unul din poemele sale: Omul, zilele lui sunt ca iarba, si infloreste ca floarea de pe camp. Cand trece un vant peste ea nu mai este, iar locul pe care-l cuprindea nu o mai cunoaste. (Psalmul 103)

Candva, mai devreme sau mai tarziu, nu vom mai fi aici…nici eu, nici tu. Cu fiecare zi, cu fiecare ceas si clipa ne apropiem tot mai mult de inevitabila trecere, pentru ca asa cum spunea Marin Preda, cu o moarte toti suntem datori.

Si pentru ca viata ne e asa scurta- e doar un abur, o scanteie- te intreb: ce faci cu ea? pentru ce existi?

Traim adesea pentru lucruri neinsemnate, pentru fleacuri. Ne straduim sa strangem cat mai multi bani, sa avem o casa cat mai luxoasa si mai mare, sa ne imbogatim vitrina cu diplome si medalii ori sa castigam un nume. Facem un sens pentru existenta din a fi impliniti in dragoste, a avea o familie, a ne creste copiii si a-i vedea mai tarziu realizati, a calatori peste hotare, a ne innobila mintea cu informatii, a practica sportul preferat, a respira aerul de primavara, a pierde vremea.

Astfel, trecem prin viata cautand mici pietricele scanteietoare, nestiind ca am fost fauriti sa gasim Diamantul cel mai de pret, care se afla sub ochii sufletelor noastre.

Despre acest diamant, despre scopul suprem, despre ce trebuie sa facem cu viata noastra si pentru ce ni se da un timp sa fim vii as vrea sa va scriu in cele ce urmeaza.

Raspunsul la cautarea sensului il gasim in cuvintele Bibliei, care spune ca Dumnezeu a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. (Faptele apostolilor 17:27).

Asadar, avem suflare de viata, existam, respiram pentru o vreme (70-80 de ani) ca sa ne indreptam gandul si inima spre Dumnezeu. Timpul petrecut in aceasta lume ni-i dat sa-L cautam pe Iisus Hristos, sa ne aflam mantuirea sufletului in El si sa catigam Cerul pentru eternitate.

Cat timp traiesti poti realiza multe, insa daca nu L-ai gasit pe Dumnezeu ai trait d-e-g-e-a-b-a!

Tu ce faci cu viata ta?

Nici nu iti imaginezi cat de repede va trece!

Alinn V. 09.09.2011

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: