Între credință și necredință (2)

Dacă data trecută am vorbit AICI despre necredința celor 10 iscoade, întoarse la Moise cu un raport deznădăjduit de sincer cu privire la realitatea din țara spionată, realitate din care elementul esențial- Dumnezeu- era exclus, de data aceasta aș dori să ne concentrăm atenția asupra atitudinii celorlalte două iscoade, aflate față în față cu aceași realitate descurajantă.

Aici găsiţi textul biblic.

Dacă cei 10 spioni au raportat lui Moise că ţara Canaanului este o ţară foarte bună, dar că şansele lor de a o cuceri sunt nule, întărâtând astfel poporul la o nouă răzvrătire, ceilalţi doi spioni trimişi de Moise, Iosua şi Caleb, par a vedea lucrurile cu alţi ochi.

Deşi nu neagă existenţa pericolelor semnalate de celelalte iscoade, aceștia din urmă sunt extrem de încrezători (o încredere oarbă, fanatism ori nebunie curată am spune, dacă ar fi să judecăm lucrurile după evidențe), fapt ușor de remarcat încă din declarația inițială a lui Caleb („Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!”), care îndrăznește a garanta triumful, acolo unde ceilalți au prevăzut o înfrângere fără drept de apel.

Diferența de perspectivă devine tot mai evidentă odată cu discursul ținut de cei doi în fața întregii adunări a Israelului: dacă ceilalți au afirmat că țara pe care au străbătut-o „este o țară care mănâncă pe locuitorii ei „, populată cu uriași, Iosua și Caleb încurajează poporul să nu se teamă de canaaniți, pentru că aceștia din urmă vor fi cei „mâncați de vii”; dacă celelate iscoade au considerat că poporul Israel este lipsit de orice șansă, Iosua și Caleb afirmă că cei care „nu au niciun sprijin” sunt de fapt adversarii lor.

Această diferență de optică se datorează faptului că ei L-au inclus pe Dumnezeu în acest peisaj descurajant și au crezut cu tărie în promisiunile Sale, în pofida evidențelor; ei au privit dincolo de problemele lor, spre Cel ce avea rezolvarea.

Credință, printre altele, înseamnă să privim realitatea ținând cont de Dumnezeu, luându-L în calcul ca element esențial al acesteia. Atunci când privim viața incluzându-L pe Dumnezeu întru ea, perspectiva noastră se schimbă radical și realizăm că nu suntem fără speranță în luptele noastre. De asemenea, credință înseamnă să ne agățăm cu întreaga ființă de promisiunile lui Dumnezeu, chiar și atunci când realitatea pare a fi potrivnică, să punem mâna pe victoria făgăduită de El, când din punct de vedere uman înfrângerea pare inevitabilă.

Până data viitoare (când vom discuta despre consecințele credinței și necredinței), rostesc din nou, în dreptul meu și al acelora care consmit cu acestea: „Doamne, vrem să te credem, ajută necredinței noastre!”

Publicitate

Read Full Post »

Între credință și necredință (1)

Problema (ne)credinței s-a lipit de retina sufletului meu în ultima vreme, Bunul Dumnezeu încercând să scoată la iveală adevărul din inima mea cu privire la acest aspect, cu scopul de a mă poziționa corect în raport cu Sine.

Deși tema credinței este o temă majoră în creștinism, cu o recurență deosebită în Scripturi, ea este adesea tratată cu sperficialitate, accentul fiind pus îndeosebi pe efectele acesteia- comportamentul individului.

Pentru că au fost mai multe texte biblice care mi-au scos la iveală problema (ne)credinței, voi încerca să tratez subiectul în mai multe etape, pentru a nu îngrămădi ideile într-un singur post.

Primul text îl găsim AICI, fiind vorba de capitolele 13 și 14 din Numeri.

Pentru cei puțin cunoscători de Cuvânt, contextul este următorul: poporul Israel a fost eliberat din robia egipteană în mod miraculos de către Dumnezeu- Marea Roșie s-a deschis înaintea lor, iar ei au trecut prin ea ca pe uscat; scos din țara Egiptului poporul ajunge în pustie, unde este hrănit zilnic cu mană coborâtă din cer și apă în locuri secetoase, protejat de prezența Domnului, vizibilă ziua într-un nor, iar noaptea într-un stâlp de foc. Exodul Israelului avea drept finalitate așezarea evreilor într-o nouă țară, în Canaan, după promisiunea făcută de Însuși Dumnezeu.

Textul de mai sus relatează trimiterea de către Moise a celor 12 conducători ai triburilor lui Israel pentru a spiona țara Canaanului și a se întoarce cu detalii geografice, demografice și militare. Zis și făcut! Căpeteniile revin la Moise după 40 de zile de cercetare, iar 10 dintre acestea aduc următorul raport: „țara este extrem de bogată, cetățile sunt întărite, poporul este puternic și numeros, ba chiar între ei se află uriași. Concluzia noastră este simplă: O să fim mâncați de vii! Suntem terminați! Nu avem nicio șansă!” Drept urmare poporul a plâns toată noaptea.

Deși din punct de vedere uman raportul celor 10 iscoade a fost unul extrem de sincer, Scriptura ne spune că Dumnezeu s-a mâniat din acest motiv și a vrut să distrugă poporul. Problema era una singură: NECREDINȚA. Dumnezeu le-a promis că le va da țara, iar ei nu L-au crezut. Deși sub ochii lor Dumnezeu pedepsise pe egipteni, deși au văzut marea despărțită și picioarele lor au pășit pe uscat, deși Dumnezeu Însuși le-a vorbit de pe munte, deși au strâns în fiecare zi mana coborâtă din cer și au băut apă în locuri pustii, deși prezența Domnului se arăta mereu de-asupra Cortului Întâlnirii, totuși ei nu L-au crezut.

Cele 10 iscoade au văzut realitatea, dar L-au exclus pe Dumnezeu din ea. Au văzut adevărul (că sunt slabi, inferiori numeric, lipsiți de forță militară și de orice șană de izbândă în fața canaaniților), închizânu-și însă ochii față de Adevăr, față de Dumnezeu, față de promisiunea Lui.

Nu mi-a fost greu să mă regăsesc în text și să recunosc că adesea sufăr de necredință, că văd realitatea exluzându-L pe Dumnezeu din ea, că privesc la neputința mea deznădăjduit, uitând de promisiunile lui Dumnezeu.

Textul ne arată că putem fi oameni sinceri (care își recunosc sărăcia spirituală, falimentele, lipsa de putere), dar necredincioși, că dacă există un plâns al pocăinței pline speranță, poate exista și un plâns al disperării, al lipsei de soluții, al necredinței (asemenea poporului evreu), că privirea înțepenită doar la noi înșine și la problemele noastre înseamnă necredință.

Menirea acestui pasaj cred că e aceea de a scoate în evidență posibila (și foarte probabila) noastră necredință, marcată de concentrarea asupra propriilor neputințe și probleme, lipsa includerii lui Dumnezeu  în ecuația lor, cât și lipsa încrederii în promisiunile Lui.

Până data viitoare, când vom vorbi despre credința lui Caleb și Iosua, spun doar: Doamne, iartă necredinței noastre!

Read Full Post »

În lumina crucii

Jertfirea lui Isus Hristos pe cruce este, în lumina creştinismului,  cel mai important fapt din istoria universului şi a omenirii. Crucea e locul unde Singurul Dumnezeu adevărat, Sfântul şi Dreptul Dumnezeu, Şi-a descoperit dragostea faţă de omul căzut, sacrificând ce a avut mai scump- pe Singurul Său Fiu, pe Cel în care Îşi găsea toată plăcerea şi care era una cu Sine din veşnicie.

Crucea e povestea tulburătoare în care Dumnezeul Întrupat moare de dragul unor fiinţe depravate care prin păcat I-au întors ostentativ spatele şi şi-au declarat independenţa.

Astfel, Dumnezeu Fiul face pasul „sinucigaş”, luând un trup de om şi coborând în lumea noastră ostilă. A coborât mai jos de iesle. A coborât mai jos decât postura de prunc cu origini dubioase, un posibil copil născut din curvie. A coborât mai jos decât statutul unui fiu al unei familii sărace dintr-un sat anonim al unei ţări neînsemnate politic şi geografic, maracate cu punct pe o hartă planetară. A coborât mai jos decât titlul de samaritean care are drac. Mai jos decât a fi neînţeles şi considerat lunatic chiar de cei din familia sa.  A coborât mai jos decât a fi prietenul vameşilor şi prostituatelor, văzut ca un mancăcios şi băutor de vin. A coborât mai jos decât a purta o cunună de spini şi a îndura insultele şi loviturile unor oameni ca noi, orbiţi de păcat. A coborât mai jos decât a fi respins de chiar cei pe care îi crease cu atâta dragoste. A coborât până la cruce. A coborât pâna în iad- în iadul care a însemnat despărţirea de Tatăl, de Cel cu care era una din eternitate.

Crucea e locul unde ne întelegem condiţia, locul unde se reflectă cel mai limpede adevărul despre noi şi despre hăul întunecat al decăderii noastre.

De asemenea, crucea e locul unde se descoperă caracterul lui Dumnezeu. Locul unde înţelegem dreptatea şi dragostea Lui. Dreptatea care a lovit necruţător în Cel ce S-a Încărcat cu păcatele milenare ale umanităţii. Dreptatea lui Dumnezeu care L-a zdrobit, L-a şters de pe pământul celor vii, socotindu-L vinovat pentru orice fărădelege săvârşită sub soare. Şi dragostea lui Dumnezeu care a ales să-Şi jertfească Fiul, cruţându-ne pe noi. Dragostea prin care Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine Însuşi, salvându-Şi creaţia.

Nu cred a fi ceva mai important în creştinism ca jertfa lui Hristos. Nu văd altă sursă de unde ar putea să izvorască nici măcar o fărâmă de har în afara acestei lucrări perfecte şi complete. Nu văd o altă cale de a ne naşte din nou, decât trecând pe la cruce. Nu văd în viaţa creştină o altă sursă de viaţă şi o altă motivaţie mai puternică a trai în sfinţenie decât crucea. Trebuie să ne aducem trupurile noastre ca o jerftă vie, motivaţi de îndurarea lui Dumnezeu revelată în Hristos. Dacă Hristos şi jerfta Lui descoperită prin lumina Duhului Sfânt nu ne motivează la ieşirea din pasivitate, atunci nimic altceva nu ne-ar putea motiva vreodată.

Avem nevoie de predici antrenante, motivatoare şi emoţionante despre ce ar trebui să facem noi ca şi creştini, sau necreştinii pentru a se converti, dar cred că cea mai motivatoare realitate este revelarea crucii lui Hristos. Dacă asta ne lasă inima rece, nicio altă predică nu cred a ne putea mişca.

Nu mai vreau un creştinism unde crucea să fie un lucru secundar, adiacent, un adevăr de care ne putem despărţi când devenim mai maturi spiritual, de care ne putem lipsi pentru că avem alte lucruri mai importante care să ne preocupe. Cred că predicarea lui Hristos şi a crucii trebuie să fie centrul creştinismului, altminteri vorbim în speţă despre orice altceva, dar numai creştinism nu poate fi numit. Cred că persoana lui Cristos şi lucrarea Sa reprezintă singura temelie pe care putem clădi ceva durabil în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Cred că Pavel nu a avut vederea prea strâmtă şi nu a exagerat când a afirmat că nu vrut să ştie altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Cred că afirmarea centrailtăţii crucii în propovăduirile sale nu a fost un moft ori un blocaj psihologic.

Cred că toate celelate- învăţături, îndemnuri, mustrări, proorocii, semne şi minuni chiar, îşi au importanţa lor, însă toate trebuie să aibă drept temelie lucrarea lui Hristos.

Cred că crucea- unde Cristos S-a răstingnit- e semnul creştinismului.

Acum când mi-a fost dat să văd o scânteie numai din frumuseţea Cristosului crucificat îmi vine „să spun ca şi când aş urla” că acolo trebuie să ne întoarcem pentru a Îl regăsi pe Dumnezeu şi a ne afla pe noi înşine: la CRUCE!

Read Full Post »

Căutați-Mă și veți trăi!

Cuvintele de față s-au grămădit în mintea mea în urma descoperirii, în cartea lui Larry Crabb (Biserica adevărată), a unor versete biblice aparținând profetului Amos.

Iată textul cu pricina: 4. Căci așa vorbește Domnul către casa lui Israel: „Căutați-Mă, și veți trăi!

5. Nu căutați Betelul, nu vă duceți la Ghilgal și nu treceți la Beer-Șeba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, și Betelul va fi nimicit.

6. Căutați pe Domnul, și veti trai! …” Amos 5: 4-6

Se pare că poporul Israel din timpul profetului Amos, în ciuda constantei sale frecvențe la importantele centre religioase naționale (Betel, Beer-Șeba, Ghilgal), traversa o perioadă de profundă criză spirituală. Problema scoasă la iveală de către profet consta în faptul că oamenii vizitau locașurile de închinare ale vremii, fără gândul unei închinări veritabile în fața Dumnezeului Adevărat; participarea lor la activitățile religioase nu avea drept motivație căutarea lui Dumnezeu și a voii Lui, ci forma prin sine însăși un scop independent; religia era practicată de dragul religiei; Dumnezeu era uitat.

Într-o astfel de vreme, când tot ceea ce conta pentru evrei era mersul la Betel, Ghilgal și Beer-Șeba, mesajul lui Amos, venit din partea lui Dumnezeu, suna astfel: „Opriți-vă! Încetați să mai mergeți la Betel, Ghilgal ori Beer-Șeba! Prezența voastră în aceste locuri de închinare a devenit zadarnică, întrucât ați uitat adevăratul scop pentru care ar trebui să fiți acolo. Motivațiile voastre sunt greșite. Căuați pe Domnul și veți trăi!”

Privind înspre mine, cât și la creștinii din jurul meu (pentru a nu generaliza, mă refer la cei cunoscuți), întâlnirile noastre bisericești (formale sau informale) dovedesc adesea că ne asemănăm izbitor de mult cu poporul Israel din vremea profetului Amos, prin faptul că pierdem din vedere scopul esențial al adunării noastre laolaltă- căutarea lui Dumnezeu, și urmărim lucruri adiacente.

Așa se face că, în întâlnirile noastre, am ajuns să căutăm a ne simți bine, uitând de problemele noastre cotidiene, a socializa cu prietenii, a cânta imnuri înălțătoare din punct de vedere emoțional, a înălța rugăciuni frenetice, a asculta predici motivante sau chiar a ne liniști conștiința prin bifarea unei noi prezențe la programul duminical, întrucât ne-am simți vinovați rămânând acasă. Desigur, multe din aceste lucruri sunt bune… în măsura în care sunt subordonate adevăratului scop pentru care Dumnezeu s-ar aștepta să ne întânim: căutarea Sa.

Fiindcă am pierdut motivația reală ce trebuia să marcheze întâlnirile noastre, se întâmplă să plecăm, duminică de duminică de la programele bisericii, cu satisfacția că ne-am îndeplinit menirea și că am petrecut un timp bun, dar la fel de îndepărtați cu inima și viața de Dumnezeul Adevărat.

De aceea, mesajul profetului Amos este cât se poate de actual, amintindu-ne că Dumnezeu nu e mulțumit de mersul nostru rutinat la biserică, de căutarea noastră de programe frumoase cu predici bune și cântece sublime, de tânjirea după serile de tineret provocatoare de emoții intense, când din toate acestea lipsește cu desăvârșire căutarea după Dumnezeu, singurul lucru generator de viață sprituală adevărată (Zoe).

Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza pentru care bisericile noastre (unele dintre ele) par/sunt lipsite de viață. Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza unor vieți individuale lipsite de vlagă, putere și biruință în lumea spirituală. (E evident că, în lipsa unei căutări adevărate a Izvorului de Viață, vom suferi de absența vieții.)

În încheiere, consider că eu și cu tine ar trebui ca în fiecare întâlnire bisericească (formală sau informală) să răspundem cu onestitate la întrebarea: ce caut eu aici? Iar răspunsul să fie în modul cel mai sincer și real cu putință: dincolo de toate lucrurile bune, Îl caut pe Dumnezeu!

Read Full Post »

Să mori…

Să mori…

 

Să mori e lucru’ cel mai greu-

Să te îngropi pe tine când trăieşti

Cu tot ce ai, cu tot ce eşti,

Ca să învii cu Dumnezeu.

 

Să mori e lucru-atât de dureros-

Să te desprinzi de lume şi păcat,

De tot ce-odată te-a-ncântat,

Ca să te bucuri în Hristos.

 

Să mori e-nfrângere deplină-

Să te opreşti din alergare,

Din goana după slava trecătoare,

Ca să trăieşti spre gloria divină.

 

Să mori e tragedie pentru fire-

Să nu te mai răzbuni nicicând

Pe cel ce te-a lovit prin faptă ori cuvânt,

Ca să răspunzi la ură cu iubire.

 

Să mori înseamnă suferinţă-

Să-ţi calci mandria în picioare,

Dorinţa oarbă de a fi mai mare,

Ca să trăieşti în umilinţă.

 

Să mori e vorbă ce îţi dă fiori-

Să laşi în urm’a banilor iubire,

Slujirea lui Mamon spre-navuţire,

Ca să aduni în cer comori.

………

Să mori, tu nici nu vrei a te gândi,

De viaţa ta eşti mulţumit,

Dar vreau să-ţi spun azi lămurit,

Că-i singura ta şansă de-a trăi!

 

Să mori îţi pare pură nebunie,

Când traiu-ntreg îţi stă în faţă,

Dar, de nu vrei să mori în viaţă,

Tu vei muri o veşnicie!

 

Alin V.

Read Full Post »

Omul smerit

Mulţi creştini şi-au format o imagine eronată despre omul smerit. El este identificat adesea cu un om la locul lui. Un om care nu spune niciodată nimic ce ar putea să deranjeze pe cei din jurul său. Astfel, omul smerit nu intră în discuţii contradictorii, oricare ar fi miza, sub pretextul că acestea nu zidesc.

Omul smerit, în cultura populară, dă dreptate oricui, înţelege pe oricine şi cedează chiar şi atunci când nu e cazul. Spune „da”, de dragul păcii, pentru a nu tulbura apele, pentru a nu strica relaţiile şi pentru a nu aduce dezbinare. Nu judecă lucrurile şi situaţiile, întrucât, spune el, noi nu suntem chemaţi să judecăm.

Omul smerit e excesiv de amabil. Nu pune întrebări deranjante. Are grijă să spună doar lucruri care nu tulbură pe nimeni. E întotdeauna neutru în probleme (în special în problemele bisericii), încercând să împace pe toată lumea.

Omul smerit e lipsit de entuziasm, blazat, sobru.

Privind la Domnul Iisus, întruchiparea perfectă a Omului smerit, observăm un alt fel de smerenie, care nu seamănă cu imaginea conturată anterior.

Iisus spunea întotdeauna adevărul, chiar dacă acesta, în unele cazuri, deranja la culme auditoriul. Iisus nu era un om care să-şi vadă de ale Sale, ba chiar, ctitind evangheliile, ai spune că uneori se băga unde nu-i fierbea oala. Un exemplu evident în acest sens este acţiunea de răsturnare a meselor schimbătorilor de bani din templu.

Iisus nu a evitat disputele de dragul păcii („Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ!). A fost provocator („nu vreţi şi voi să vă duceţi?”). A pus întrebări incomode („Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau dela oameni?”). Nu a coborât standardele pentru a fi popular ori pentru a-i mulţumi pe ceilalţi.

Iisus a iubit mult, dar în acelaşi timp a pretins mult („du-te de vinde tot ce ai… apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă”). Nu a fost excesiv de amabil, mieros (a mustrat aspru pe farisei şi cărturari). A judecat lucruri şi situaţii.

Iisus nu a fost omul moale, lipsit de entuziasm, blazat („Căci râvna Casei Tale mă mănâncă!”).

Privind spre El, trebuie să începem a pricepe că smerenia nu înseamnă timiditate, moliciune, frică de opinia publică, pace artificială, infinită îngăduinţă, coborârea strandardelor, lipsă de vlagă, ignoranţă ori pasivitate.

Cred că ar trebui să redefinim smerenia prin raportare la Iisus Christos!

Aşa să ne ajute Domnul!

Read Full Post »

Dialoguri

-Ce vă face să credeți că sunteți creștin, domnule?

-Păi, eu merg destul de des la biserică, băiete.

-E un lucru bun, domnule. Însă și musulmanii merg la moschee, evreii la sinagogă, iar hindușii la pagodă.

 

-Ce motive aveți să vă considerați creștin, domnule?

-Sunt un om bun. Nu fac rău celor din jur.

-De apreciat! Însă, oameni buni pot fi și ateii. Cunosc personal câteva cazuri.

 

-Ce vă face să credeți că sunteți creștin, domnule?

-Cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Îl citesc în fiecare dimineață.

-Aveți un obicei bun, domnule. Însă și fariseii din timpul lui Iisus citeau scripturile, ba chiar le cunoșteau mot a mot. Cu toate astea, L-au răstignit pe Iisus.

 

-Ce vă face să vă considerați creștin, domnule?

-Îl iubesc pe Iisus din toată inima mea și Îl urmez în fiecare zi.

-Dacă ce spuneți e adevărat, atunci nu mai încape îndoială că sunteți un creștin. Nimeni nu-L poate urma pe Iisus și nu-L poate iubi cu toată inima, decât dacă este creștin. Ceilalți Îl pot, cel mult, simpatiza.

Read Full Post »

Religie fara Dumnezeu

Cu prilejul intrarii in saptamana patimilor pornesc la drum cu inima si mintea pe urmele Mantuitorului  incercand sa deslusesc tainele ultimelor Sale zile ca pamantean. In urmatoarele cuvinte ma voi stradui sa va scriu ceea ce Domnul mi-a descoperit prin indurarea Sa in timp ce gandeam la lucrurile petrecute intr-o zi de marti in urma cu aproximativ doua milenii.

Iisus Hristos se confrunta cu fariseii.

O confruntare neobisnuita: intre un Fiu de tamplar si elita religioasa din Israel. O cofruntare intre Viata din Dumnezeu pe care o emana Iisus si viata religioasa extravaganta pe care o traiau fariseii. O confruntare intre continut, esenta- in persoana Mantuitorului si traditie, forma fara fond- in persoana fariseilor. Intre Cel ce rostea cuvinte pline de putere (caci El ii invata ca unul care avea putere- Matei 7:29) si cei ce aveau vorbe goale. Intre Cel preocupat de oameni si cei preocupati de reguli. Intre inchinarea cu entuziasm (cuvant derivat din expresia greceasca en theos care inseamna in Dumnezeu) si inchinarea mecanica si monotona.

Cititi Matei 23.

In acest pasaj se vede ca in mod ciudat Iisus nu a fost deloc impresionat de excesul de viata religioasa al fariseilor, ci dimpotriva pare  lehametuit de preocuparile lor . Cuvintele aspre ale Mantuitorului adresate rabinilor vor fi fost o uimire pentru intregul auditoriu deoarece fariseii reprezentau standardul de moralitate absoluta pentru orice evreu: inaltau rugaciuni lungi, cunosteau sfintele scripturi, mergeau regulat la templu ori in sinagoga, dadeau zeciuala cu minutiozitate iesita din comun (pana la marar si chimen), faceau milostenii, realizau activitati de misionariat si ucenicizare.

Cu toate acestea aveau o problema fundamentala care le afecta in mod dramatic intregul sistem de credinte: le lipsea dragostea pentru Dumnezeu, Yahweh! Implineau mecanic si fara en-tuziasm normele unei religii din care Dumnezeu fusese demult exclus. Traiau corect, dar fara sens pentru ca Sensul fusese dat uitarii. Viata lor extrem de morala suna a gol pentru ca le lipsea Viata. Erau subjugati regulilor si formelor traind sub impulsul datoriei. Se ocupau cu cele sfinte, dar nu si cu Cel Sfant. Citeau cuvantul adevarului dar nu cunosteau Adevarul. Cautau aprecierile oamenilor cu pretul ignorantei aprecierilor venite din cer. Numarau cu sfintenie semintele de chimen uitand insa dreptatea, mila si credinciosia.

Erau oameni cazuti in ritual vaslind frenetic la o barca aflata demult pe uscat. Nu conta pentru ei ca se departau tot mai mult de mare. Singura lor datorie sfanta era vaslitul.

Ce tragic! Aveau o religie buna, corecta, impecabila…dar moarta! Inutila! Incapabila sa-i scape de pedeapsa gheenei!

Si cati azi din cei ce ne numim crestini nu ne asemanam lor?

Cati nu traim o religie fara Dumnezeu…

As vrea sa va spun ca ori de cate ori venim la biserica tarati de obisnuita, fara gand de a ne intalni cu Dumnezeu, ori de cate ori ne rugam manati de spiritul datoriei ca si cand am fi obligati sa purtam o povara nedorita, ori de cate ori cantam la cor laude de pe varful buzelor fara pic de entuziasm, ori de cate ori citim din Biblie fara dorinta de a-l cunoaste pe Domnul, ci doar ca sa rasuflam usurati ca am bifat inca o cerinta crestina, ori de cate ori ne chinuim fata purtand masti de oameni buni pentru a smulge cateva aprecieri de la ceilalti… suntem farisei!

Cand rugaciunea, Cuvantul, cantarea, mersul in biserica, milostenia, postul, ucenicia, zeciuala nu sunt pentru Domnul ori nu ne apropie de El, atunci suntem farisei. Avem o religie moarta. Suntem chimvale zanganitoare. Tobe sparte.

Cand implinim mecanic norme crestine suntem farisei.

Cand pierdem Sensul, Viata, Lumina…suntem farisei.

Cand crestinismul nostru e fara Christos suntem farisei.

…si vaslim frenetic in gol la barca noastra intepenita in nisip departe de ape. Vaslim pentru ca trebuie, pentru ca e bine ori pentru ca asa ne-au spus ai nostrii pe cand erau ei marinari adevarati. Si nimeni nu se intreba ce rost are sa mai vaslim daca suntem departe de ape si nu ne apropiem deloc de dansele…

Cum nimeni nu se intreaba ce rost are toata religia daca ea nu te apropie de Dumnezeu si nu te scapa de pedeapsa gheenei…

De fapt, eu cred ca sunt multi care isi vad barca vietii lor intepenita in nisip, dar asemenea fariseilor, sunt prea mandri sa recunoasca. Tin prea mult la imaginea lor ca sa se smereasca cerand ajutor si sa o ia de la capat, de data asta pe mare…

Alinn V. 13.04.2012

Read Full Post »

Calea cea larga

Stergandu-mi stiloul de praful indelungatei vremi de repaus, m-am gandit sa-mi astern din nou gandurile pe foaia blogului meu pentru suflet, mai hotarat ca niciodata sa nu mai dau ragaz paianjenilor sa isi teasa panze in acest spatiu. Cu toate acestea nu imi voi transforma blogul intr-o tejghea ieftina, dupa gustul multimii, cu ganduri despre politica, vip-uri, masini, pisici, borduri, frizuri ori figuri. Aici se vor gasi cuvinte pentru suflet, pentru aceia care isi amintesc ca au unul. Pentru ceilalti… am rugamintea sa ramana in patratica lor.

Exista indubitabil in universul uman o cale a celor multi. O filosofie de viata populara. Un fel de a fi, imbratisat de o majoritate covarsitoare. O perspectiva asupra existentei agreata de mase. Un standard al firescului relativ la gramada de oameni care il adopta. O busola al carei ac indica intotdeauna punctul cardinal spre care se indreapta multimea. Un adevar prestabilit de comunitate.

Exista o cale larga.

Pe aceasta cale larga mergem mecanic, pierzandu-ne printre milioane de oameni, fara a sti unde ne va duce. Traim cu banuiala ca drumul nostru va avea o destinatie fericita din moment ce multi il batatoresc sub pasii lor grabiti. Ne formam convingerea ca adevarul existential trebuie sa fie intotdeauna de partea majoritatii.

In lumina zilei se vede tot mai clar ca ne ghidam viata dupa regulile generale trasate de vointa celor multi. Huietul multimii exercita asupra mintilor noastre o presiune infernala  in fata careia ne simtim obligati sa cedam. Ne incadram in tiparele lumii de dragul popularitatii. Ne supunem fara judecata ideilor gloatei prezumand ca binele trebuie sa fie de partea ei.

Ne insusim fara rezerve credinta si valorile populare. Ne domolim glasul constiintei care ne acuza, cu gandul ca pacatele ne sunt scuzabile din moment ce toti le fac. Anomaliile din viata noastra le trecem drept normalitate prin raportarea la numarul linistitor de mare al celor ce sufera azi de ele. Ne-am implantat adanc in spirit crezul ca nimic nu-i ciudat in a trai cu dezinteres fata de Dumnezeu si cele sfinte, a avea relatii intime cu prietena ori prietenul inante de casatorie, a scoate cuvinte murdare si chiar draci din gura, a fi mandri ori infumurati, a ne injosi frecvent aproapele, a minti ori de cate ori suntem in incurcatura, a fi crestini numai de Pasti si de Craciun. Rasuflam usurati cu un iz de aroganta, incurajati fiind de cifrele si statisticile care evident sunt de partea noastra: suntem ok- la fel de ok ca milioane de oameni din aceasta tara crestina! Suntem pe calea cea buna! 

Drag prieten care gandesti astfel, as vrea sa iti spun ca aceasta cale larga pe care tu mergi incurajat de multimile de oameni care o strabat duce spre pierzarea sufletului tau. Drumul acesta batatorit de milioane de pasi are de fapt ca destinatie Iadul. Filosofia acestei lumi nu e nicidecum adevarul absolut, ci minciuna unei societati orbite si depravate. Standardul popular al firescului nu e decat o stacheta demult cazuta.

Biblia imi confirma cuvintele spunand: Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7:13)

Drag prieten dintre cei multi, afla ca esti in eroare. Alergi in cursa vietii pe o pista gresita.

Deschide ochii! Tu nu esti un crestin! Tu faci parte din acea majoritate covarsitoare de pe calea cea larga.

Primul pas spre solutie: recunoaste ca ai o mare problema!

Despre calea cea ingusta va voi scrie in curand.

Alinn V. 03.04.2012

Read Full Post »

Un Dumnezeu obosit

Cuvintele ce vor urma mi-au cazut pe inima si minte, la sfarsitul anului trecut, in timp ce lecturam Cartea Sfanta. Le-am gasit atunci ca o avertizare plina de iubire din partea lui Dumnezeu pentru un muritor obisnuit ca mine, cu un suflet impaienjenit. Am inteles ca trebuie sa-mi indoi genunchii tari, sa-mi plec fruntea in tarana si sa-mi reconsider viata…pentru ca altfel nu se poate. Despre aceste lucruri am simtit sa predic in urma cu cateva zile la biserica si tot despre ele va voi spune acum si voua, cu speranta ca nu imi voi toci in zadar varful stiloului. 

Cam atat cu introducerea.

Oboseala…

Reprezinta acea stare de extenuare, istovire, epuizare fizica sau psihica indisolubil legata de fiinta umana. E naturalul si extrem de obisnuitul nostru „nu mai pot”.

Cu alte cuvinte obosim pentru ca… suntem oameni.

Dar va puteti imagina un Dumnezeu obosit?

Iata ce spune Biblia: „Voi obosiţi pe Domnul … şi mai întrebaţi: Cu ce L-am obosit?” (Maleahi 2:17)

si  „Ascultaţi totuşi, casa lui David! Nu vă ajunge oare să obosiţi răbdarea oamenilor, de mai obosiţi şi pe a Dumnezeului meu?” (Isaia7:13)

Un Dumnezeu obosit, epuizat, cu rabdarea  pe sfarsite… dar cine oare sa-L fi obosit? Cumva egiptenii care se inchinau lui Ammon, Ra sau Anubis? Asirienii prin cruzimea lor inimaginabila (jupuiau pielea prizonierilor de razboi)? Babilonienii cu imparatul lor arogant Belsatar? Nestiutorii de Dumnezeu? Nicidecum!

Dumnezeu era obosit de ai Sai! De poporul Sau (Casa lui David)! De cei pe care ii purtase pe bratele Sale de-a lungul istoriei, cei ce aveau Legea si cunostinta de El, Templul sfant si jertfele, chivotul legamantului si profetii! Chiar ei L-au obosit pe Dumnezeu!

Inteleg acum ca Dumnezeu pare sa fie istovit, dar nu atat de mult de atei ori pagani, cat de cei ce se numesc crestini, de biserica Sa,  de copiii Sai, de cunoscatorii de Cuvant. Neascultarea noastra repetata Il oboseste pe Domnul!

Dar cu ce L-am obosit, vom intreba noi? 

Cu pacatele noastre, oameni buni! Dumnezeu s-a saturat sa ne tot spuna: nu mai folosi jumatati de adevaruri, nu mai ridica vocea la parintii tai, nu mai tranti usa de fiecare data cand nu ti se face pe plac, fii multumitor cu ceea ce ai, nu rade de cel sarac, fii darnic, nu cauta sa iesi in evidenta cu orice pret, nu-i uri pe cei ce nu gandesc ca tine, iarta pe cei ce ti-au gresit,  nu mai barfi, fa-ti timp sa Ma cauti, pocaieste-te… A obosit si Dumnezeu!

A batut apa in piua cu noi. Si-a racit gura de pomana, incercand in fel si chip: ne-a vorbit prin preoti si pastori, ne-a facut cu mana Sa strapunsa din cer, ne-a cantat din fluier- de jale si de bucurie, ne-a dat paine si apa, soare si ploaie, ne-a zdruncinat pamantul, ne-a inundat, ne-a inzapezit, ne-a destabilizat economic, ne-a soptit, ne-a tipat ca din gura de sarpe… Si noi… noi ne-am inchis ochii sa nu vedem. Ne-am pus mainile la urechi sa nu auzim. Ne-am impietrit inimile sa nu ne intoarcem la El. Am trait la fel.

E obosit, saracul Dumnezeu! Ce-ar putea sa ne mai faca? Are rabdarea intinsa la maxim. Cat oare va mai suporta?

Solutia e una individuala:

Nu-L mai obosi! Pocaieste-te! 

Renunta la caile tale rele si intoarce-te la El!

De nu vei face asta, sa stii ca  intr-o buna zi, Dumnezeu, prea-obosit fiind, te va lasa in pace…sa te indrepti linistit spre Iad.

Va rog, fiti intelepti, oameni buni! Nu-L mai obositi pe Dumnezeu!

Alinn V. 28.01.2012

Read Full Post »