Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘evanghelie’

Ca să mă țin de cuvânt, pentru luna septembrie vă recomand o nouă carte, și anume Dumnezeu este Evanghelia, de John Piper. Mărturisesc că aceasta este una dintre cele mai bune cărți creștine, dacă nu cea mai bună, din cele citite până acum; totodată această carte mi-a schimbat perspectiva asupra Evangheliei biblice, făcându-mă să înțeleg centralitatea lui Hristos în Vestea Bună.

DUMNEZEU ESTE EVANGHELIA: Meditaţii asupra dragostei lui Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine.

Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina în întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. – 2 Corinteni 4:6

Cartea aceasta este un strigăt ieşit din inima lui John Piper. El pledează în favoarea faptului că Dumnezeu Însuşi, revelat în moartea şi învierea lui Cristos, este darul suprem şi cel mai măreţ al Evangheliei.

Niciuna dintre faptele lui Cristos menţionate în evanghelii şi niciuna din binecuvântările pe care noi le primim prin Evanghelie nu poate fi o veste bună dacă nu reprezintă un mijloc prin care am văzut şi ne-am desfătat cu gloria lui Cristos. Iertarea este o veste bună pentru că deschide calea spre o părtăşie plină de bucurie cu Dumnezeu. Justificarea este o veste bună pentru că ne asigură intrare liberă la bucuriile pe care le găsim în prezenţa lui Dumnezeu. Viaţa eternă este o veste bună pentru că devine o bucurie veşnică împreună cu Cristos.

Darurile lui Dumnezeu sunt o binecuvântare doar în măsura în care ne conduc la Dumnezeu. Iată ce este dragostea lui Dumnezeu: angajamentul Lui de a face tot ce este necesar (cel mai dureros fiind moartea Fiului Său) pentru a ne înnobila cu ceea ce ne dă profunzime şi o împlinire trainică – adică cu El Însuşi.

Cartea poate fi comandată AICI.

Vă doresc o toamnă cu binecuvântări din belșug!

Read Full Post »

Revin după o perioadă lungă de repaus, punându-vă în scris frământările mele din ultima vreme, cu privire la dragostea lui Dumnezeu.

Am auzit, adesea, o mulțime de predicatori spunându-le oamenilor că Dumnezeu îi iubește, ceea ce este un fapt, indiscutabil, adevărat.  Problema constă în aceea că ascultătorul, mândru din fire, în cele mai multe cazuri, consideră dragostea lui Dumnezeu ca fiind ceva absolut normal, obișnuit, corect. „Desigur că Dumnezeu mă iubește, doar sunt un bărbat bun (o femeie cumsecade, un tânăr detreabă)”, își spune omul, văzându-se, prin lentilele proprii, vrednic să fie iubit.

Astfel, dragostea lui Dumnezeu, precizată dar neexplicată, în ochii necreștinului apare deseori ca un lucru extrem de banal, ce nu merită prea multă atenție din partea lui, ori care, în cel mai bun caz, stârnește interes doar pentru că ridică omului stima de sine, după ideea: „dacă până și Dumnezeu mă iubește, înseamnă că e ceva de capul meu.”

Însă, adevărul e că dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii este extrem de nedreaptă (injustă, inechitabilă), în sensul că nu își găsește niciun temei în noi înșine. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, atrăgători, drăguți, simpatici, cumsecade, morali ori în vreun alt fel vrednici de iubit. Nedreptatea constă în aceea că nu avem în noi nimic care să-L facă pe Dumnezeu să ne iubească, nimic care să-L facă să privească cu plăcere spre noi, nimic care să-L atragă.

Dimpotrivă, Biblia ne spune că noi, prin păcatele noastre (minciună, invidie, curvie, răutate, egoism etc.), am devenit dușmani ai lui Dumnezeu, trecând de cealaltă parte a baricadei, în tabăra rebelilor; pe fruntea noastră nu scrie nicidecum că suntem oameni vrednici de iubit de către Dumnezeu, ci răzvrătiți ce merităm cu prisosință din partea Sa ură, respingere și mânie.

Privind în față adevărul cutremurător despre noi, dragostea lui Dumnezeu pare cel mai nedrept, nefiresc și pe deplin nemeritat lucru din univers. Dumnezeu ne iubește, nu pentru ce suntem noi, ci în ciuda a ceea ce suntem noi. Orice picătură din iubirea Sa ce cade peste viețile noastre e numai un favor. Dumnezeu nu ne datorează nimic.

Gândul ăsta ar trebui să ne smerească, iar în același timp să ne umple de recunoștință la adresa lui Dumnezeu, care ne iubește injust, adică fără temei în noi înșine. Și pe de altă parte, ca propovăduitori ai Evangheliei, consider că ar trebui să ne facă responsabili a le explica oamenilor natura dragostei lui Dumnezeu, astfel încât să nu fi redusă la dimensiuni banale și pentru a nu spori mândria ascultătorilor.

Notă: Pentru a fi limpede pentru toți, în cele de mai sus termenul „nedreptate” nu se referă la încălcarea dreptății divine, ci doar la faptul că, privind spre noi, dragostea lui Dumnezeu e în modul cel mai profund nemeritată, inechitabilă, incorectă.

Read Full Post »

Mulţi creştini şi-au format o imagine eronată despre omul smerit. El este identificat adesea cu un om la locul lui. Un om care nu spune niciodată nimic ce ar putea să deranjeze pe cei din jurul său. Astfel, omul smerit nu intră în discuţii contradictorii, oricare ar fi miza, sub pretextul că acestea nu zidesc.

Omul smerit, în cultura populară, dă dreptate oricui, înţelege pe oricine şi cedează chiar şi atunci când nu e cazul. Spune „da”, de dragul păcii, pentru a nu tulbura apele, pentru a nu strica relaţiile şi pentru a nu aduce dezbinare. Nu judecă lucrurile şi situaţiile, întrucât, spune el, noi nu suntem chemaţi să judecăm.

Omul smerit e excesiv de amabil. Nu pune întrebări deranjante. Are grijă să spună doar lucruri care nu tulbură pe nimeni. E întotdeauna neutru în probleme (în special în problemele bisericii), încercând să împace pe toată lumea.

Omul smerit e lipsit de entuziasm, blazat, sobru.

Privind la Domnul Iisus, întruchiparea perfectă a Omului smerit, observăm un alt fel de smerenie, care nu seamănă cu imaginea conturată anterior.

Iisus spunea întotdeauna adevărul, chiar dacă acesta, în unele cazuri, deranja la culme auditoriul. Iisus nu era un om care să-şi vadă de ale Sale, ba chiar, ctitind evangheliile, ai spune că uneori se băga unde nu-i fierbea oala. Un exemplu evident în acest sens este acţiunea de răsturnare a meselor schimbătorilor de bani din templu.

Iisus nu a evitat disputele de dragul păcii („Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ!). A fost provocator („nu vreţi şi voi să vă duceţi?”). A pus întrebări incomode („Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau dela oameni?”). Nu a coborât standardele pentru a fi popular ori pentru a-i mulţumi pe ceilalţi.

Iisus a iubit mult, dar în acelaşi timp a pretins mult („du-te de vinde tot ce ai… apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă”). Nu a fost excesiv de amabil, mieros (a mustrat aspru pe farisei şi cărturari). A judecat lucruri şi situaţii.

Iisus nu a fost omul moale, lipsit de entuziasm, blazat („Căci râvna Casei Tale mă mănâncă!”).

Privind spre El, trebuie să începem a pricepe că smerenia nu înseamnă timiditate, moliciune, frică de opinia publică, pace artificială, infinită îngăduinţă, coborârea strandardelor, lipsă de vlagă, ignoranţă ori pasivitate.

Cred că ar trebui să redefinim smerenia prin raportare la Iisus Christos!

Aşa să ne ajute Domnul!

Read Full Post »

Acest post are ca punct de plecare textul biblic din Marcu 5: 1-20 care ne relateaza episodul dramatic al vindecarii unui indracit de catre Iisus Hristos Domnul (pentru cei care nu cunosc si sunt interesati voi afisa pasajul biblic la finalul postului).

Intamplarea este una simpla si provocatoare la meditatie.

Iisus ajuns in tinutul Gadarenilor este intampinat de un om stapanit de duhuri necurate. Situatia acestuia era una absolut critica: posedat de forte demonice, locuia in morminte; lipsit de proprie vointa, nu se mai putea controla pe sine si nimeni nu-l putea domoli. Un om fara vreo speranta si fara vreo sansa de reabilitare. Insa Iisus, prin puterea-i dumnezeiasca realizeaza imposibilul: porunceste demonilor sa iasa din respectivul om alungandu-i intr-o turma de porci care apoi se vor ineca in mare. Sfarsitul intamplarii e de-a dreptul tragic: Iisus este alungat de cei ce vazusera cele intamplate.

Dramatic! Scandalos! Nedrept! Sa vindeci un om irecuperabil, sa redai viata unui nenorocit posedat si sa fii alungat pentru ca ai sacrificat in schimbul acestei minuni niste porci!? Cum se poate ca omul sa fie mai putin important ca o turma de animale de casa!? Cat sa valoreze o turma de porci in comparatie cu nepretuitul suflet al omului!? Cat de irational si nebun sa fii ca sa-L alungi pe Dumnezeul intrupat pentru o paguba ca asta!? Ce porci sa fi fost aceia mai importanti ca Insusi Dumnezeu!?

Iisus a plecat din tinutul lor. Iisus nu negociaza si nu ramane cu sila acolo unde nu este dorit, acolo unde pretul porcilor egaleaza cu Sine si cu omul.

Meditatie:

Oare nu exista si in viata noastra mici idoli de ignat, nesemnificativi in ochii cerului, dar care pentru noi (constienti sau nu) au o valoare mai presus de cea a lui Dumnezeu? Oare nu avem si noi porcusorii nostri dragalasi cu care ne ocupam zilnic uitand de Iisus si de sufletul nostru (televizorul, calculatorul, fotablul etc.)? Nu suntem si noi oare la fel de nesabuiti uneori incat ii spunem Celui venit sa ne mantuie: <<Te rog, pleaca! am altceva mai important!>>? Nu cumva avem si noi propriile nimicuri mai importante uneori ca oamenii cu suflet vesnic din jurul nostru?

Pentru cei ce se regasesc in cele de mai sus: Dumnezeu sa ne ierte si sa ne schimbe asa incat Iisus sa fie cel mai valoros pentru noi!

Pentru ceilalti: va urez sa ramaneti perfecti dupa cum credeti ca sunteti!

PS: Pentru nestiutorii de Biblie, iata textul:

1. Au ajuns pe celalalt tarm al marii, in tinutul gadarenilor.

2. Cand a iesit Isus din corabie, L-a intampinat indata un om care iesea din morminte, stapanit de un duh necurat.

3. Omul acesta isi avea locuinta in morminte, si nimeni nu mai putea sa-l tina legat, nici chiar cu un lant.

4. Caci de multe ori fusese legat cu picioarele in obezi si cu catuse la maini, dar rupsese catusele si sfaramase obezile, si nimeni nu-l putea domoli.

5. Totdeauna, zi si noapte, statea in morminte si pe munti, tipand si taindu-se cu pietre.

6. Cand a vazut pe Isus de departe, a alergat, I s-a inchinat

7. si a strigat cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preainalt? Te jur in Numele lui Dumnezeu, sa nu ma chinuiesti!”

8. Caci Isus ii zicea: „Duh necurat, iesi afara din omul acesta!”

9. „Care-ti este numele?”, l-a intrebat Isus. „Numele meu este „legiune”, a raspuns el, „pentru ca suntem multi.”

10. Si Il ruga staruitor sa nu-i trimita afara din tinutul acela.

11. Acolo, langa munte, era o turma mare de porci care pasteau.

12. Si dracii L-au rugat si au zis: „Trimite-ne in porcii aceia, ca sa intram in ei.”

13. Isus le-a dat voie. Si duhurile necurate au iesit si au intrat in porci; si turma s-a repezit de pe rapa in mare: erau aproape doua mii, si s-au inecat in mare.

14. Porcarii au fugit si au dat de stire in cetate si prin satele vecine. Oamenii au iesit sa vada ce s-a intamplat.

15. Au venit la Isus, si iata pe cel ce fusese indracit si avusese legiunea de draci, sezand jos imbracat si intreg la minte; si s-au inspaimantat.

16. Cei ce vazusera cele intamplate le-au povestit tot ce se petrecuse cu cel indracit si cu porcii.

17. Atunci au inceput sa roage pe Isus sa plece din tinutul lor.

Alinn V. 12.11.2010

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: