Feeds:
Articole
Comentarii

„Un Arminian pe genunchi s-ar ruga disperat, ca un Calvinist.  El nu se poate ruga despre vointa libera; nu mai este loc pentru ea.  Imaginati-va cum ar suna o astfel de rugaciune: „Doamne, iti multumesc ca nu sunt ca si acei sarmani Calvinisti increzuti.  Doamne, am fost nascut cu o vointa libera glorioasa; am fost nascut cu puterea prin care ma pot intoarce singur la Tine; am profitat de  harul meu.  Daca toata lumea ar face la fel cu harul lor asa cum am facut eu, toti ar putea fi mantuiti.  Doamne, stiu ca Tu nu ne influentezi sa vrem, daca noi nu vrem.  Tu dai har tuturor; unii nu profita de el, dar eu nu sunt asa.  Sunt multi care vor merge in iad si care au fost cumparati cu sangele lui Isus ca si mine; si ei au primit Duhul Sfant la fel ca mine; au avut o sansa la fel de mare si au fost binecuvantati la fel ca mine.  Nu harul tau ne-a facut diferiti; stiu ca a contat mult, dar eu am luat decizia; m-am folosit de ce mi s-a dat in vreme ce altii nu au facut asa – aceasta este diferenta dintre mine si ei.”

Spurgeon, Voință liberă- o sclavă.

„Și nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața”, spunea Iisus Hristos, în Evanghelia după Ioan, 5:40.

Una dintre predicile memorabile rostite de-alungul istoriei din acest text este cea a lui Charles Spurgeon, intitulată Vointa libera, o sclavă, o predica ce îmi cutremură întreaga ființă de fiecare dată când o ascult sau citesc.

În următoarele articole aș vrea să vă aduc la cunoștință, pe rând, câteva paragrafe care subliniază ideile principale ale predicii lui.

Primul punct al prelegerii sale este acela că „fiecare om este mort (față de Dumnezeu)”.

Astfel, C.H. Spurgeon, afirmă:

„În primul rând, deci, textul nostru indică faptul că OAMENII SUNT MORŢI PRIN NATURA LOR. Nici o fiinţă nu trebuie să caute viaţa dacă o are în ea însăşi. Textul spune cu hotărâre „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” Deşi nu se exprimă prin cuvinte, totuşi se afirmă prin conţinut că oamenii au nevoie de o viaţă mai bună decât cea existentă în ei înşişi. Dragi ascultători, cu toţii suntem morţi dacă nu am fost născuţi la o nădejde vie.

În primul rând, cu toţii suntem, prin natura noastră, morţi din punct de vedere legal. „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” a spus Dumnezeu lui Adam; şi chiar dacă Adam nu a murit fizic în acel moment, el a murit din punct de vedere legal; adică el a fost socotit mort.

Imediat ce, la tribunal, judecătorul pronunţă sentinţa, din punctul de vedere al legii, acuzatul este considerat mort. Deşi poate abia după o lună el este adus pe eşafod pentru a suporta sentinţa, totuşi legea îl priveşte ca pe un mort. Pentru el este imposibil să mai facă ceva. Nu poate moşteni nimic, nu poate lăsa ceva prin testament; el nu este nimic –este un om mort. Sistemul legal îl consideră mort. Dacă sunt alegeri, nu i se cere votul, fiindcă este considerat ca fiind mort. Este închis în celula lui, dar este mort. Ah! Şi voi, păcătoşilor ce nu aţi avut niciodată viaţă în Hristos, voi sunteţi în viaţă în dimineaţa aceasta datorită unei amânări a sentinţei, dar ştiţi voi că din punct de vedere legal sunteţi morţi; ştiţi că Dumnezeu vă consideră astfel, că în ziua în care părintele vostru Adam a atins fructul, şi când voi înşivă aţi păcătuit, Dumnezeu, Judecătorul cel Veşnic v-a condamnat?

Vorbiţi mult despre poziţia voastră, despre bunătatea şi moralitatea voastră –dar unde sunt acestea? Scriptura spune că „aţi şi fost judecaţi.” Tu nu trebuie să aştepţi să fii condamnat în ziua judecăţii –aceea va fi executarea pedepsei –tu „ai şi fost judecat.” În momentul în care aţi păcătuit, numele voastre au fost scrise în cartea neagră a dreptăţii; fiecare om a fost atunci condamnat la moarte de Dumnezeu, dacă nu a fost găsit un substitut pentru păcatele lui, în persoana lui Hristos.

Ce ai gândi dacă ai merge la închisoare şi l-ai vedea pe acuzat stând în celula sa râzând şi plin de voie bună? Ai spune, „omul acesta este nebun fiindcă este condamnat şi urmează a fi executat; şi cu toate acestea, el este bine dispus.” Ah! Şi ce nebun este omul firesc, care deşi este condamnat, trăieşte în distracţie şi voioşie! Credeţi voi că sentinţa lui Dumnezeu nu are nici o urmare? Crezi tu că păcatului tău ce este scris pe stânci cu o peniţă de fier nu îi urmează ceva groaznic? Dumnezeu a spus că tu eşti deja condamnat.

Dacă ai putea simţi acest fapt, dulcea cupă a bucuriei tale ar deveni amară; dansul tău ar înceta, râsul tău ar fi înăbuşit de suspin dacă ţi-ai aduce aminte că tu eşti deja condamnat. Cu toţii ar trebui să plângem, dacă ne-am pune pe suflet faptul că în ochii lui Dumnezeu nu avem viaţă prin natura noastră; de fapt suntem indiscutabil condamnaţi; suntem socotiţi morţi şi acum, în noi înşine, în ochii lui Dumnezeu suntem la fel de morţi ca şi cum am fi aruncaţi în iad chiar acum; suntem condamnaţi de păcat, dar încă nu suferim pedeapsa pentru el, dar ea este scrisă împotriva noastră iar noi suntem morţi din punct de vedere legal, şi nici nu putem găsi viaţă, dacă nu găsim viaţă legală în persoana lui Hristos, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu.” (Voința liberă, o sclavă – C. H. Spurgeon, 1856)

Nu cred că există doctrină mai controversată și mai puțin înțeleasă astăzi ca aceea a suveranității lui Dumnezeu în alegere Sa pentru mântuire.

Ideii cum că Dumnezeul Suveran în  mila Sa ar alege să salveze anumiți oameni (nu pentru faptele lor, ci pentru bunatatea Sa) i se împotrivesc, pe bună dreptate parcă, toți atomii firii nostre pământești.

„E strigător la cer!” ne strigă toți neuronii. „Nu e corect!”, „e nedrept!”, ne spun sentimentele, intuiția.

Și, totuși, iată un text unde Pavel vorbește despre alegerea lui Dumnezeu, fără echivoc:

„Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.

Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu.”

Ba mai mult; tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac.

Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă –,

s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, 

după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.”

(Romani 9: 8-13)

În textul de mai sus, Pavel, pentru a sublinia faptul că Dumnezeu este Suveran în alegerile Sale, amintește decizia luată de Yahweh prin care a hotărât ca din Iacov să se nască cei ce vor fi poporul Său (Israel), în detrimentul lui Esau.

Cum a ales pe Iacov și nu pe Esau? Pur și simplu! Acesta este răspunsul autorului epistolei.

Și aici intervin obiecțiile: „Dumnezeu a ales pe Iacov pentru ca era mai bun decât Esau!” Dar textul spune că alegerea a fost făcută înainte ca cei doi să se fi născut și să fi făcut bine sau rău. Și totuși, hmmm, stai sa vedem: un înșelător și un mincinos ca Iacov, în detrimentul unui ignorant ca Esau? Cu siguranță Dumnezeu nu a fost impresionat de caracterul lui și nu pe aceast temei l-a ales.

„Dar Dumnezeu știa dinainte faptele lor, și în preștiința Sa a ales pe cel care era mai bun.” (Iată cea de-a doua obiecție.) La aceasta textul ne răspunde lămurit: Dumnezeu a făcut o alegere, „nu prin fapte” (nu în baza a ceea ce au făcut cei doi frați), ci „prin Cel ce cheamă”, adică în temeiul dreptului Său de a alege pe cine dorește.

Așadar, că ne place sau nu, textul spune că Dumnezeu a făcut o chemare prin care a ales pe Iacov, și nu pe Esau, nu în baza vreunei trăsături de caracter a acestuia, ci tocmai în temeiul dreptului Său de alege, suveran.

Dumnezeu e liber să aleagă. E Suveran. Așa a fost tot timpul și nu S-a schimbat. El alege un popor care să fie al Său, El atrage oameni la Sine pentru mântuire, El învie morții, El ridică și coboară pe Împărați. Iar înaintea Lui se cuvine doar să ne smerim. Atât.

Și dacă încă îți vine să strigi că nu e corect să aleagă și să mai tragă la răspundere pe cei ce nu au fost aleși, atunci îți las aici cuvintele lui Pavel, spuse întocmai pentru asemenea gânduri:

„Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”

PS: Celor necredincioși, care nu au păcatele iertare și nașterea din nou, le spunem să se pocăiască și să creadă în Hristos!

Celor născuți din nou, să se smerească, pentru că nu au făcut nimic altceva, decât au căpătat har. Un har fără de care nu ar fi fost mântuiți niciodată și nici nu ar fi vrut să fie mântuiți.

Povestea mea

Povestea mea nu e doar a mea, e cu siguranță, în punctele ei esențiale, povestea tuturor acelora care într-o zi au capitulat în fața dragostei lui Dumnezeu și L-au acceptat pe Iisus Hristos ca salvator în viețile lor.

Povestea mea a început în urma cu aproximativ 30 de ani, pe 16 iulie 1990, ziua când am respirat pentru prima dată aerul planetei noastre uimitoare.

Născut într-o familie obișnuită din Târgoviște, cu un tată ce lucra pe atunci în cadrul armatei și cu mama muncind într-una dintre fabricile orașului, am fost educat cu sarguință în ce privește bunul simț și respectul încă din fragedă copilărie. Pe atunci părinții mei, cât și bunicii, erau creștini ortodocși, atât de buni creștini încât mergeau de cel mult doua ori pe an la biserică, ca majoritatea cunoscuților, fără vreun interes pentru religie sau Dumnezeu.

Pe când aveam însă 6 ani, s-a întâmplat ca bunica să ajungă, prin fratele ei, într-o biserică mică evanghelică, unde se predica faptul că oamenii sunt păcătoși și au nevoie de Hristos pentru a fi salvați de judecata lui Dumnezeu și că prin simpla credință în jertfa lui Iisus, omul poate fi mântuit (salvat). Bunica a fost pătrunsă de aceste adevăruri și la scurt timp a hotărât să accepte oferta lui Dumnezeu pentru „mântuirea fiecăruia care crede.”  

Acela a fost momentul când mântuirea a intrat în casa noastră, iar eu am început să merg la biserică împreună cu mama și bunica. Uneori am mers cu drag, pentru că îmi placea liniștea și pacea pe care o regăseam în biserică; alteori doar pentru că nu aveam de ales.

Astfel am intrat în contact și eu cu învățătura creștină despre Dumnezeu, păcat, iad și rai, salvare și iertare și despre judecata lui Dumnezeu.

Copil fiind, deși cunoșteam morala creștină, iar mama se străduia să mă educe în spiritul lui Hristos, am deprins destul de repede limbajul vulgar și înjurăturile colegilor de joacă. Astfel îmi amintesc că în adolescență rare erau zilele când să nu-mi fi scăpat câteva înjurături ori drăcuieli, semn că educația și morala nu erau de-ajuns să țină în frâu firea mea păcătoasă.

Cu timpul, anturajul din cartier m-a împins și spre alte păcate, cum ar fi bătăile cu colegii de joacă – de unde și porecla Alin boxieru’.  Nu pot uita cu câtă înverșunare ripostam oridecateori unul dintre băieții de pe stradă mă numeau pocăit , simțindu-mă jignit de un asemenea apelativ. Mi se părea pe vremea aceea atacul suprem la propria-mi mândrie și rareori se întâmpla să nu răspund cu pumnii la o asemenea replică.

Dintre marile mele pasiuni din copilărie, fotbalul a fost pe primul loc, însă când, la îndemnul antrenorului, a fost vorba să mă mut la școală cu profil sportiv, mama s-a opus, spunând că va trebui să mă țin de carte, în detrimentul sportului. Acum consider că alegerea ei pentru mine a fost inspirată, pentru că, din acea generație puțini au trecut examenele școlare și niciunul dintre ei nu a ajuns fotbalist profesionist.

Crescând, ca orice adolescent, simțeam nevoia de semnificație, și o căutam adesea în aturaj: la școală eram printre primii, la fotbal mă descurcam destul de bine, mi-am făcut chiar o prietenă destul de devreme, iar între prietenii din cartier făceam ceea ce se cerea pentru a fi acceptat. Cu toate acestea, inima mea era goală și sufletul meu nu se sătura cu nimic din toate acestea.

Pe lângă tot acest gol imens care nu putea fi umplut cu nimic, începuse să mă macine teama- teama de moarte sau mai degrabă de ceea ce mă aștepta după moarte. La biserică se spunea mereu că potrivit Bibliei, după moarte urmează judecata lui Dumnezeu și pedeapsa veșnică pentru toți cei care refuză să L accepte în viața lor pe Isus Hristos ca Mântuitor personal. Întrebările de genul daca azi vei muri, unde vei ajunge? aveau un puternic impact asupra minții mele.

Înțelegeam că fără Hristos și jertfa Lui sunt pierdut și ca viața fără El nu are sens, iar inima mea nu va fi fericită decât lângă El, dar totuși nu îndrăzneam să vin la El, ca un fiu risipitor.

Până într-o zi frumoasă de aprilie, din anul 2004, când aflându-mă la bunici la țară am fost copleșit de dragostea lui Dumnezeu și de chemarea Sa la mântuire. Atunci mi-am mărturisit în rugăciune păcatele și L-am rugat pe Iisus să intre în inima mea și să-mi dea o viață nouă. I-am spus atunci că vreau să fiu al Lui pentru totdeauna și să trăiesc în ascultare de El și de Cuvântul Său, prin puterea și cu ajutorul Lui.

A fost cea mai importantă zi din viața mea și cea mai importantă „realizare”, deși între timp am reușit să finalizez studiile superioare atât în drept, cât și în teologie și să lucrez făcând ceea ce îmi place.

A fost momentul în care viata mea s-a schimbat: nu mai putea păcătui fără să nu mă simt vinovat, fără să-mi pese că Îl supăr pe Dumnezeu.

Începând cu acea zi nu am mai înjurat, fără niciun efort în acest sens; pur și simplu din inima mea nu mai ieșeau acele cuvinte care altădată îmi erau așa de familiare.

De asemenea, am simțit nevoia să le spun prietenilor și colegilor că îl urmez pe Iisus și că nu mai pot face ceea ce altădată eram dispus să fac. Îmi amintesc și acum reacția unui băiat din cartier, ateu înverșunat, care mi-a spus că am făcut cel mai mare păcat prin faptul că L-am urmat pe Hristos. (Hmmm, un ateu să vorbească despre păcat!? ciudate reacții mai poate stârni o convertire!).

Gândindu-mă la harul pe care L-am căpătat, acela de a fi un copil al lui Dumnezeu, pot spune că și dacă ar fi fost să trăiesc doar 14 ani, tot aș fi fost cu mult mai câștigat decât orice om care ar fi trăit 1000 de ani, fără să-L cunoască pe Dumnezeu.

În scurt timp de la convertire mi-am făcut noi prieteni, prieteni din biserică, care Îl cautau pe Dumnezeu și care urmau calea Lui. Ei au fost un real sprijin pentru mine în relația cu Dumnezeu și în creșterea mea spirituală, fapt pentru care Îi sunt recunoscător Tatălui.

Nu aș vrea înțeleagă cineva că din ziua întoarcerii mele la Dumnezeu am fost scăpat de toate păcatele. Cu unele m-am luptat destulă vreme, învingându-le după multe eșecuri și încercări ce păreau a fi în van. Cu altele încă mă mai lupt, rugându-mă în fiecare zi ca Dumnezeu să mi schimbe caracterul tot mai mult, în asemănare cu El.

În toți acești ani au fost și multe înfrângeri, înfrângeri care nu au făcut altceva decât să mi confirme faptul că nimic bun nu locuiește în firea mea și că sunt dependent în toate de harul Său! Am învățat din eșecuri că toată încrederea mea trebuie să se lege de El și că viața de credință se trăiește exclusiv prin puterea Sa, nu prin eforturile mele.

Privind în urmă nu am niciun regret cu privire la faptul că am devenit creștin, copil al Său, pocăit. Cum as putea să regret vreodată că Dumnezeu s-a îndurat și de mine și mi-a deschis ochii să-mi văd păcatele și să primesc prin credința în jertfa Lui iertarea păcatelor!?

Aceasta e povestea mea… povestea mea, (a ta) și a altora, care au cunoscut harul lui Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos și a căror viață a căpătat sens în lumina eternității. În punctele ei esențiale, TREBUIE să fie și povestea ta!

Favor

„Noi, credincioşii, trebuie să ne punem următoarea întrebare: de ce noi am crezut, pe când mulţi dintre prietenii noştri nu?“

„Oare noi am crezut în Cristos pentru că suntem mai inteligenţi decât ei?“ întreabă R.C. Sproul în Doctrinele Harului. „Am răspuns noi pozitiv Evangheliei pentru că suntem mai buni sau mai plini de virtuţi?“

„Cu toţii cunoaştem răspunsul la aceste întrebări“, continuă Sproul. „Nu pot explica în mod adecvat de ce eu am crezut în Cristos, iar prietenii mei nu. Pot doar să-mi îndrept privirea spre harul glorios pe care Dumnezeu l-a avut faţă de mine, har pe care nu l-am meritat atunci şi nu-l merit nici acum.“ Prefață la Doctrinele harului, R. C. Sproul

….

Nu, nu l-am căutat pe Dumnezeu. El m-a căutat pe mine, încă din copilărie. Nu, nu am fost nici mai bun, nici mai isteț  și nici mai atent decât alții.

Doar mi s-a făcut har. Mi s-a dat favor. Și îmi vine să strig de bucurie. Că din sutele de milioane de oameni, Dumnezeu Și-a făcut milă și de mine și mi S-a descoperit.

Eram orb, dar mi-a deschis ochii să mi văd păcatul și să-L văd pe El ca Singura mea salvare.

Mântuirea e favor și atât! „Nu ține de cine vrea și de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Romani 9:16)

Si totuși ți se cere să te pocăiești de păcatele tale și sa crezi în Hristos.

Iar dacă o vei face, mai apoi vei pricepe că a fost doar har, doar favor.

Soli Deo Gloria!

A good man is hard to find spunea scriitoarea Flannery O’Connor în titlul său sugestiv de carte.

Contrar părerilor psihologiei moderne, realitatea ne dovedește că omul vine pe lume cu o predispoziție ontologică spre rău: copiii mint fără ca cineva să-i fi învățat tainele ipocriziei, adolescenții poartă în ei gena rebeliunii, mânați de amăgirea independenței personale, iar adulții sunt și ei mereu supuși pornirilor primare negative (când cineva îi nedreptățește, primul impuls este răzbunarea; când au reușite, mândria își face imediat loc; când pierd, caută scuze și țapi ispășitori). Deși vorbește la persoana a treia, trebuie să fie limpede pentru toți că autorul textului de față nu se exclude acestor predispoziții.

Poveștile, fie ele renascentist-umaniste, iluministe ori postmoderne, despre omul care se naște bun și trebuie să căute în interiorul său binele, sunt spulberate de realitatea cotidiană, care ne dezvăluie la orice pas că ne e mai lesene să facem rău, decât să facem un bine : să răspunzi cu vorbe bune la o jignire nu e chiar prima pornire a naturii umane. 

Următoarea întâmplare confirmă realitatea tristă despre ființa umană înclinată în mod natural spre rău… Eram în fața unei covrigării, când un bătrânel se apropie de bărbatul care se afla la rând în fața mea și îi arată câteva bancnote de 10 lei căzute pe trotuare, întrebându-l dacă sunt ale lui. Bărbatul dă din umeri, însă se apleacă și le ridică. Un alt bătrân spune că de fapt sunt ale unei doamne care tocmai trecuse; bărbatul aude, se uită spre eventualul proprietar, doar ca să se asigure că nu se va întoarce după ele, după care le îndeasă cu mâna tremurând în buzunarul jachetei. Să fi fost 30 lei din ce am văzut. (Din păcate, de acolo de unde eram nu am sesizat cine spunea bătrânul că ar fi fost femeia cu pricina, dintre cei ce treceau grăbiți; altfel, mi-aș fi dorit să pot să-i spun că a pierdut niște bani). Pe fața bărbatului nu se citește decât o încordată bucurie, reținută de faptul că scena a avut ceva public). Câțiva lei, probabil importanți (sau nu) pentru doamna ce tocmai îi pierduse…dar cui îi pasă. It’s all about me. 

Povestea bărbatului e, într-un sens general, povestea mea…povestea mea, a ta și-a altora, vorba lui Minulescu. E povestea omului înclinat din naștere spre rău, care se naște în păcat (căci sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea- David în PS. 51:5).

De aici începe Vestea Bună a Evangheliei- de la o antropologie corectă, de la eticheta de păcătoși prin naștere, incapabili de a ne salva singuri.

Știu, o astfel de antropologie e contrară filosofiei populare și culturii în care trăim. Ne place tuturor să credem despre noi că suntem oameni buni. Dar nu vom putea vedea niciodată strălucind lumina evangheliei (vestea bună a salvării de păcat), până nu vom accepta adevărul dureros despre noi: suntem păcătoși.

Iar autoarea avea dreptate: a good man is hard to find.

Ba chiar imposibil după cum spune apostolul Pavel: „nu este niciun om drept, niciunul măcar” (Romani 3:10), „nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3:12), „caci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 6:23).

Bunica

smartcaptureBunica mea (din partea mamei) a împlinit zilele trecute 80 de ani, atingând pragul celor tari („anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani.” Moise, Psalmul 90).

Bunica se numără printre cele mai importante binecuvântări pe care mi le-a oferit Dumnezeu în acești aproape 30 de existență. Nu pot concepe viața mea de astăzi, cu toate bucuriile și frumusețile ei (dar și cu tristeți și dezamăgiri uneori), fără bunica. Fără prezența ei constantă, cu siguranță, lucrurile nu ar mai fi fost la fel acum.

Pentru că la câteva luni după naștere mama s-a văzut constrânsă a se întoarce la serviciu, bunica a fost mama înlocuitoare. Zilnic, până mama se întorcea de muncă, ea trebuia să aibă grijă atât de mine, cât și de treburile casei: gătea pentru familia ei și pentru noi, îngrijea de casă și grădină, făcea cumpărăturile etc.

Pe lângă toată grija pe care mi-a oferit-o în copilărie, cel mai mare bine pe care mi l-a făcut bunica a fost acela că mi l-a făcut cunoscut pe Mântuitorul. Când eu aveam doar 6 ani, ea s-a întors la Dumnezeu, cunoscând mântuirea prin jerta lui Iisus Hristos. De atunci, viața ei s-a schimbat (radical) și odată cu a ei, și viețile noastre (a mea și a mamei), pentru că am început să mergem împreună cu ea la Biserica Evanghelică, acolo unde am auzit Evanghelia și lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Îi sunt atât de recunoscător pentru că prin ea am ajuns și eu la cunoștința adevărului care stă în iertarea păcatelor. În felul ăsta pot spune ca bunica mi-a influențat nu doar viața de aici, vremelnică, ci și destinul veșnic.

Bunica a pus în noi valorile lui Dumnezeu, prin exemplul personal: s-a dedicat muncii casei pentru noi (ne pregătea tuturor mâncare zilnic), fiind un exemplu de altruism. De altfel, cât timp a putut merge fără dureri serioase de picioare și spate, a fost nelipsită lunea și miercurea de la vizitele făcute de Biserică celor bolnavi. Astăzi regretă doar că nu L-a cunoscut pe Domnul mai devreme, în tinerețe.

Bunica reprezintă, de asemenea, un model al vieții de rugăciune. Nu a fost dimineață, în care, trecând prin camera ei, să nu o văd pe genunchi, rugându-se pentru noi, copii sau nepoți. Pentru cei dragi nemântuiți încă se roagă cu lacrimi. Dacă am un motiv de rugăciune, mă pot baza oricând pe ea. La examene în facultate ori teze în liceu, mereu mă întreba ora la care le voi susține, pentru a mijloci pentru mine. Sunt sigur că Dumnezeu a ținut cont în bunătatea Sa de rugile ei. 

Ultima data când a fost destul de serios bolnavă – în urmă cu vreo 3 luni, ne-a spus să nu fim descurajați dacă o vom pierde, pentru că știm unde se va duce: va fi împreună cu Domnul inimii ei, cu Cel ce i-a iertat toată păcatele prin moartea Sa pe cruce. Atunci am simțit că trebuie să-i spun din nou, tare și apăsat, că o iubesc. I-au dat lacrimile, spunându-mi că știe acest lucru și că și ea ne iubește. 

Prin milă Lui, s-a făcut bine și ne bucurăm de fiecare zi în plus pe care o putem petrece alături de ea. 

Bunica e cu adevărat o mare binecuvântare, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți apropiați ei. E modul în care Dumnezeu mi-a purtat de grijă ani de zile și mi-a spus „te iubesc!” în poate cel mai coplesitor mod cu putință.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ea!

PS: Cu această ocazie vă îndemn să vă prețuiți bunicii (părinții) câtă vreme sunt în viață. Spuneți-le, arătați-le că-i iubiți! Va veni o zi când nu veți mai putea face asta…

%d blogeri au apreciat: