Feeds:
Articole
Comentarii

„Fără Dumnezeu, universul nu oferă nimic altceva decât disperare. Dacă nu există
nicio putere mai înaltă care să îi confere omenirii valoare şi un scop, orice idee de existenţă încărcată de sens este o iluzie. Dacă ai luat fiinţă în mod accidental, fără niciun plan, şi dacă existenţa ta are o limită dincolo de care nu există
altceva decât vidul uitării, cum îţi poţi aduna suficiente motive pentru a te scula din pat dimineaţa? Şi ce contează cum îţi petreci orele, zilele şi anii? Oricât de importante ar părea planurile şi activităţile tale în acest moment, cum poţi găsi o semnificaţie reală în ele dacă tot ce faci este lipsit de scop şi destinat unui final spulberat în nimicnicie când universul va dispărea?

Într-un articol despre începuturile universului, Rick Gore, senior editor la revista National Geographic, scria: „Deci care este rostul unui univers care îşi are sfârşitul într-o astfel de dispariţie? Cu cât înţeleg mai multe despre univers, cu atât mai mult mă sâcâie această întrebare. Nu am niciun răspuns, în afară
de câteva amintiri care nu se vor destrărna.: „

Putem să-l iertăm cu uşurinţă pe domnul Gore pentru încercarea de alinare a disperării sale cu retorica unei gândiri iluzorii, dar ştim cu toţii că dacă această concepţie despre Univers este corectă, amintirile sale se vor destrăma. Trecerea în nefiinţă a universului nu va lăsa nimic în urmă, nici măcar o amintire.

Necredincioşii trebuie să împărtăşească
disperarea domnului Gore. Pentru ei, istoria universului este tragedia încărcată de cruzime a materiei care se aduce pe sine la viaţă, ajunge la conştiență de sine, se înalţă
la stadiul de inteligenţă şi se visează în veşnicie, numai pentru a înfrunta o inevitabilă, inalterabilă şi desăvârşită dispariţie.”

Josh Mcdowell, In cautarea certitudinii

Reclame

As vrea

As vrea… o gumă de șters greșeli ce au lasat urme în inimi si lacrimi pe obraji.
Si un ceas sau o clepsidra prin care să întorc zilele și anii, sa pot sa arunc uitare peste întristari și necazuri. As vrea sa pot trai in vis, sa poti sa mi spui ca nu Te am dezamagit, sa ma mai strangi in brațe ca pe un copil ce sunt si sa ma-mbraci in amnezii astfel incat sa nu mi mai amintesc de mine, de chipul meu si inima mea, de trecut si chinuri; sa pot sa vad doar ce i frumos si bun si sa ma pierd pt eternitate in dragostea Ta, linistit ca un prunc in pantecele mamei, la adapost de orice i urat.
Da-mi guma sa sterg greseli si clepsidra sa intorc timpul si praful uitarii sa l arunc peste răni și să uit chiar de mine însumi. Suspin si eu impreuna cu intreaga creație dupa rascupararea ce va sa vina de raul din mine, din noi, de lacrimi si chin si de orice regrete.
Si totusi, pana atunci, ahhh, da-mi o gumă! C-am multe de sters din inimi si minți apăsate…

27

Au trecut 27 de ani de la prima suflare. Daca sunt multi sau putini nu stiu sa spun, stiu doar ca au trecut repede, ca un sunet. (Parca ieri a fost cea mai veche aniversare de care imi pot aminti, cea de la 4 ani.)

De atunci s-au intamplat multe, printre care si cel mai important lucru din viata mea, cand la aproape 14 ani am luat decizia sa ma dedic lui Isus Hristos. Nu regret si nu am regretat niciun moment ca am luat in adolescenta aceasta hotarare. De fapt, cine ar putea regreta asa ceva!?

Au fost 27 de ani plini de binecuvantari si favoruri, in care Dumnezeu a fost credincios si mi-a dat la timpul potrivit tot ceea ce am avut nevoie: a pus langa mine exact oamenii care trebuiau a fi (ce ar fi fost viata mea fara unii dintre ei), mi-a dat putere, spirjin, sanatate, circumstante in care sa ma pot maturiza, si a ingaduit exact atatea probleme incat sa ma scoata la finalul finalului exact asa cum ma doreste El si astfel incat sa-L pot cunoaste mai bine.

Au fost insa si momente grele, cu precadere in ultimii doi ani, cu nopti negre pentru sufletul meu, gropi ale marianelor, infrangeri, durere, sfasieri, o profunda cunoastere a propriilor neputinte, clipe in care sufletul meu a ramas in viata doar datorita unor promisiuni pe care El mi le-a facut in bunatatea si mila Sa si de care am ramas agatat pana in momentele de fata.

Stiu ca fara aceste fagaduinte as fi fost de multa vreme rapus. Stiu ca, desi lucrurile nu sunt in totalitate cum as vrea eu sa fie, si inclusiv eu nu sunt cum as dori, totusi, toate vin din mana Lui buna (ori sunt ingaduite de El) si au un scop bine stabilit: gloria Lui. Si mai stiu ca un caine viu (fie el schiop ori legat pentru o vreme) face mai mult decat un leu mort, oricat de mare, frumos si grozav ar fi acesta din urma (Eclesiastul 10:4b). 

Am implinit azi 27 de ani si am scris, nu pentru voi, pentru ca nu am lectii de predat, ci pentru mine, pentru ca vreau ca aceste cuvinte consemnate in valea umbrei mortii sa ramana un stalp de aducere aminte peste vremuri cand lucrurile vor fi asa cum El a promis si cand voi bea pe saturate din paharul izbavirilor Lui.

 

 

lumea adam(a)ică

Notă: Text autobiografic, nu științifico-fantastic. Care spune că un anumit tip de revelație nu s-a înecat de veci în paranteza furtunoasă și înspumată a istoriei. Că Dumnezeu (încă) e liber să ne vorbească și într-un fel, și în altul.

„Și vineri, și treișpe” e o vorbă în popor. Însă 13 mai nu e ca toate zilele. E… adică ar fi fost ziua mamei. Pe când mama a împlinit o veșnicie, eu abia am făcut 3 anișori. Sunt un copil precoce – scriu jurnale cu semne și dese(m)ne. Ca să (nu) le înțeleagă les grandes personnes. De fapt, n-am mai vrut să scriu de atunci. Și totuși…

În cabinetul Profesorului, atmosfera e calmă, ca întotdeauna.

Vezi articol original 831 de cuvinte mai mult

Giovanni_Battista_Tiepolo_074
(Giovanni Battista, Rastignirea lui Isus Hristos, sursa )
În noaptea asta, un gand s-a scuturat din rai si mi-a improspatat puterile si sperantele. Sunt momente in care Usa se intredeschide accidental (?) si lumina care iese, chiar si pentru o fractiune de secunda, este de ajuns sa ma repuna pe picioare.
     Gandul este despre Hristos. M-am gandit cum Logosul vesnic, inainte ca sa aduca in fiinta ideea geniala de a crea niste fiinte mici, finite, materialo-spirituale, dar care sa semene cu Sine a stat o clipa pe loc, gandindu-se la responsabilitatea mare pe care si-o ia oferindu-le libertate. Imi imaginez apoi un dialog intre Elohim:
     – Esti gata?
     – Da, sunt gata.
     – Iti dai seama ca pot lua decizii nefericite?
     – Sunt pregatit pentru asta, veni raspunsul grav si hotarat din partea Fiului.
     In clipa urmatoare, avantul Cuvantului lui Dumnezeu  aduce de nicaierea galaxii, planete si sori. Pamantul, planeta albastra, plina de verdeata si de viata, a fost pregatita ca si leagan pentru primii oameni.
     Insa, pentru crearea omului, Dumnezeu a facut mai mult de-atat. Dumnezeu si-a murdarit mainile de tina pentru a modela Omul. Ce sacrificiu! Ce onoare! Ce Maestru!
     Apoi, Dumnezeu a suflat peste om si acesta a prins viata. A inspirat suflarea lui Dumnezeu si din pieptul sau a iesit prima suflare. Apoi a aparut un alt suflet, un suflet pereche. Iar suflarea amandurora s-a facut una.
     In toata natura se simtea Dragostea lui Dumnezeu. Era un sentiment atat de patrunzator, ca atunci chiar se putea spune: Love is in the air! Inima lui Dumnezeu se simtea cum bate. Omul isi simtea inima proprie batand dupa ritmul simfonic al inimii lui DUmnezeu.
     (…)
     Patruns de un gand luciferic, omul renunta la misiunea lui de a-L imita pe Creatorul Sau si isi ia viata in propriile maini… Mai simplu zis, isi ia viata… Ca sa isi faca inima sa taca, o strapunge cu un pumnal, pentru a o face sa inceteze a mai tine ritmul cu inima lui Dumnezeu.
     Undeva, in Cer, Cineva izbucneste in plans…
     (…)
     Logosul, cu lacrimile inca neuscate pe obraz, isi ia un trup si vine pe Pamant, in Gradina devastata si salbaticita a Edenului, strigand disperat: Unde esti? Lacrimile i se scurgeau pe obraji fara sa fie impiedicate. Sudoarea i se transforma in sange, vestind durerea zdrobitoare a Creatorului, si prevestind sumbrul destin pe care El si-l asumase inca dinainte de Creatie.
     (…)
     Omul, schimbat radical, iese din ascunzis si il saruta fals. Isus, in imbratisarea de mort a omului ii simte inima rece, care, strapunsa, incetase sa mai bata. Si vede cum acesta incerca sa doseasca niste piroane. Apoi, salbatic, napusteste asupra lui o cascada de lovituri, blesteme si flegme.
     (…)
     Spre inserare, Printul Pacii zace atarnat de-o cruce. Ultima Sa dorinta adresata Tatalui ii este ascultata, insa cu un pret infinit. „Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!” ajunge la Tatal Sau, care ii implineste dorinta, iertand omul, dar Ii inchide usa in nas celui ce se facuse vinovat in locul lui. Blestemul si iadul sunt experientele prin care trece Logosul acum. Dupa ce plateste tot pretul pentru vina omului, Logosul Intrupat rosteste triumfator: S-a ispravit! si se des-trupeaza: ‘Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!’
     Aceasta este ultima Suflare.
     Inca dinainte de a-si murdari mana de tina, Fiul si-a cheltuit prima si ultima suflare pentru a face si a reface omul.
     Cand ti se spune ca esti doar un pumn de tarana, spune-i: Ai dreptate! insa Dumnezeu a tinut acaeasta tarana in palmele Sale si a suflat peste ea. Abia apoi am devenit eu. Dumnezeu a murit si a inviat pentru a ma reface dupa Chipul Sau!
         Marcu Cristi

Astăzi, mai mult ca oricând, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte- să cunosc și să cresc alături de oameni care au îmbătrânit (sau chiar s-au stins din viață) lângă Isus Hristos! Astfel de persoane sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, o comoară pentru generația mea; de aceea, consider că a scrie despre credința lor e o datorie și, în același timp, o onoare.

Picăturile care au umplut paharul bucuriei cunoașterii unor asemenea creștini mi-au fost turnate în suflet zilele trecute, când, împreună cu familia mea și cu alte două surori de credință, am vizitat o doamnă bătrână, credincioasă, pe care o numim cu drag Sora Cornelia.

Sora Cornelia, la vârsta de 81 de ani, îmbolnăvită și slăbită, trecută prin suferințe, are o credință tot mai puternică, antagonică fragilității fizice. Cu puțin timp în urmă a fost grav bolnavă și a crezut că va pleca Acasă, dar acum, simțindu-se mai bine, ne spune, asemenea apostolului Pavel, că pentru dânsa ar fi fost cu mult mai bine să treacă dincolo, dar că acceptă cu bucurie voia lui Dumnezeu de a o ține încă pe pământul celor vii.

Nu citim pe fața ei nicio urmă de scârbă de viață, frustrare, auto-compătimire sau deznădejde, ci doar un dor puternic ce țâșnește din adâncul ființei sale și o face să ne mărturisească: „Aș vrea fierbinte să-L văd pe Domnul, să cad înaintea Lui și să-I sărut picioarele!” În fața unei asemenea dorințe irezistibile după Hristos și a unei astfel de încrederi nezdruncinate în promisiunile Sale, cei mai mulți dintre noi am fost copleșiți și ne-am simțit rușinați.

Sora Cornelia a cântat în tinerețe pentru lume și faimă. Eu însă o cunosc cântând cu foc nespus pentru slava Domnului și mi-au rămas adânc întipărite în memorie întâlnirile din casa dumneaei, când cerul întreg parcă se cobora în versurile-i acompaniate de acordeon. Obișnuiam să spun atunci (și spun și acum, fără intenția de a-mi supăra prietenii predicatori) că o astfel de întâlnire atârna în sufletul meu mai greu decât multe predici maiestuoase.

Am înțeles din această vizită că sora Cornelia nu s-a mulțumit niciodată a trăi un creștinism mediocru, fără vlagă și pasiune pentru Hristos, fapt lesne de desprins din cuvintele dumneaei, prin care ne îndemna: „Rugați-vă pentru nepoții mei! Sunt credincioși și ei, dar nu văd să aibă prea multă dragoste pentru Domnul…

Sora Cornelia face parte din acea categorie de creștini a căror credință, potrivit Scripturii, suntem datori a o urma. Este vorba despre o credință ce se manifestă prin dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, răbdare în încercare, așteptare și iubire a revenirii lui Isus Hristos și încredere în promisiunnile Sale.

Acum, când mă apropii de împlinirea unui sfert de secol de existență, și când mă gândesc tot mai des cum va arăta viața mea peste câteva zeci de ani și ce voi lăsa în urmă pentru generația ce-mi va urma, îmi doresc tot mai tare să urmez credința sorei Cornelia, și a vrednicilor mei înaintași.

Totul prin Har

Ce prețios ar trebui să ne fie harul lui Dumnezeu, înțelegând că el ne-a fost acordat prin sacrificiul lui Hristos la cruce. Ajută-ne, Doamne, să creștem în har!

Felinar pe cale

Mulţumiţi todeauna Domnului”. Citim versetul acesta şi încercăm să îl aplicăm ad-literăm. Şi bine facem! Însă, de cele mai multe ori, ne îmbogăţim limbajul, dar nu şi inima. Ce vreau să spun prin asta? Auzim o predică sau citim ceva despre mulţumire şi despre necesitatea acesteia în viaţă credinciosului şi ne dăm seama că ar trebui să o punem în practică. Şi astfel, în rugăciunile noastre, nu uităm să adăugăm şi anumite formule evidente de mulţumire. Spunem ‘mulţumesc’ Domnului pentru aer, apă, mâncare, familii şi nu uităm să facem acest lucru pentru că aşa scrie în Biblie, că trebuie să mulţumim. Problema este la cuvântul “trebuie”. Nu spun că nu trebuie, ci spun că înţelegem greşit şi aplicăm greşit mulţumirea.

Un om mulţumitor nu este acela care spune de cele mai multe ori “mulţumesc”, ci acela care este cel mai pătruns de nevrednicia sa.

Eram mai mic, cred că…

Vezi articol original 420 de cuvinte mai mult

%d blogeri au apreciat asta: