Feeds:
Articole
Comentarii

Prima zii de scoala

Prima zii de scoala pentru baiatu meu, printu meu. Nu mia placut ca lea dat prea multe carti si caete care sa le care copilu meu de 6 ani zii de zii in gheozdan. E prea greu pentru el. Invatatoarea nu prea e buna ca e cam tanara ce sa invete ea pe baiatu meu care el stie orocum mai multe ca altii copii de varsta lui.

Sistemu de anvatamant e praf. Face materi multe nu mai e ca pe vremea mea. Lea loat la intrare si temperatura la copiii da eo mam certat cu ala ca nare voie la copilu meu sa ia nimeni temperatură.

Al las un an la scoala. Da daca nu merge facem noi cu el acasa home skuling. Sigur e mai bine asa ca are cenvata si el.

Maria, 35 ani, mama lu Maryo din clasa 0.

Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Dumnezeu sa binecuvânteze Romania și pe copiii care în curând probabil vor începe școala!

Mai jos, aveți câteva fragmente din predica lui Spurgeon, „Particular Redemption”, rostită în Londra, în anul 1858.

(Ascultând cuvintele sale, acum înțeleg mai bine de ce C. H. Spurgeon a fost supranumit prințul predicatorilor.)

„Un singur pacat poate ruina pentru totdeauna un suflet; si mintea umana nu poate cuprinde infinitatea raului care zace in maruntaiele unui singur pacat.  Exista o vina infinita, care se asterne peste o singura nelegiuire, impotriva maiestatii Cerului.  Astfel incat, daca tu si cu mine am fi pacatuit doar o singura data, nimic altceva decat o ispasire – infinita ca valoare, ar putea vreodata sa spele pacatul acesta si sa faca ispasire pentru el.  Dar spune-mi, a fost o singura data cand eu si tu am pacatuit?

Nu, fratii mei, ci nelegiuirile pe care noi le-am facut sunt mai numeroase decat firele de par de pe capul nostru; si ne-au biruit decisiv.

….

O, voi stele ale cerului!  Pot astronomii masura distanta pana la voi si pot ei spune cat de inalte sunteti?  Dar, oh, vai!  Voi pacate ale omenirii!  Voi intreceti toate masurile!  O, voi cei mai inalti munti!  Camara vanturilor si locul unde ia nastere furtuna!  Omul se poate catara pe inaltimile voastre si poate sta pe zapezile voastre, minunandu-se; dar voi, inaltimi ale pacatului!  Voi turnuri mai inalte decat gandurile noastre; voi adancimi ale nelegiuirii!  Sunteti mai adanci decat ar indrazni imaginatia noastra sa se cufunde.

Ma acuzati ca defaimez natura umana?  Aceasta pentru ca nu o cunoasteti.  Daca Dumnezeu v-ar descoperi voua insiva adancurile inimii voastre, mi-ati fi martori, ca, departe de a exagera cand spun aceasta, cuvintele mele saracacioase au esuat in a descrie disperarea rautatii noastre.  Ah!  Daca am putea privi fiecare din noi inlauntrul inimilor noastre astazi – daca ochii nostri ar putea sa priveasca in interior, pentru a putea vedea rautatea crestata  cu o penita de diamant pe inima noastra de piatra, am spune atunci predicatorului, ca oricum ar portretiza si descrie ticalosia vinovatiei noastre, nu poate cu nici un chip sa exagereze.”

Întreaga predică o regăsiți în linkul de mai jos:

https://youtu.be/kYuHDj6dWno

În ultimele săptămâni, mintea și inima mi-au fost adânc frământate de un verset din Scriptură, și anume de o afirmație a Domnului Iisus Hristos, consemnată în Evanghelia după Ioan, în capitplul 4, care, într-o anume împrejurare, le spunea ucenicilor Săi: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrările Lui”. (Ioan 4:34)

Oare ce a intenționat Mântuitorul, prin această afirmație, să comunice ascultătorilor Săi, cât și cititorilor din orice veac?

Fără vreun dubiu, afirmația relevă importanța voii lui Dumnezeu Tatăl în viața lui Isus Hristos. El voia să ne transmită că voia Tatălui prezintă pentru duhul Său o importanță covârșitoare, care depășește orice necesitate fizică.

După cum mâncarea este esențială pentru trupul oricărui om care vrea să trăiască, tot astfel, pentru Hristos esențială era voia lui Dumnezeu. Sufletul Său se hranea cu voia lui Dumnezeu, găsindu-și menirea și satisfacția în împlinirea ei. Pentru El, voia Tatălui era totul, punând mai prejos orice altă necesitate, fie ea chiar de ordin fizic.

Dragul meu cititor creștin, e momentul să ne întrebăm dacă și pentru noi voia lui Dumnezeu reprezintă cu adevărat mâncarea preferată a sufletului nostru. Căutăm oare, mai mult decât orice altceva în lumea asta, împlinirea voii lui Dumnezeu în viețile noastre? Simțim noi că viața noastră s-ar sfârși și că nu ar avea absolut niciun rost dacă am fi în afara voii Lui? Este ea în mod real cel mai de preț lucru pentru sufletele noastre? Facem noi din voia lui Dumnezeu scopul primordial al existenței noastre? Punem voia Sa mai presus de dorințele noastre legate de carieră, bogăție, faimă, confort sau chiar familie?

În cazul în care răspunsul nostru nu este unul afirmativ, e timpul să ne pocăim. Să ne pocăim de faptul că, deși ne numim creștini, avem alte lucruri mai de preț în inimile noastre decât voia lui Dumnezeu; să ne pocăim că, deși spunem că suntem urmași ai lui Hristos, adesea în viețile noastre primeaza voia noastră, trăind pentru noi înșine, pentru plăcerile noastre și pentru planurile noastre efemere;

Este vremea să ne trezim și să facem din voia lui Dumnezeu mâncarea preferată a sufletelor noastre! Fie ca El să toarne în inimile noastre dorință de a împlini voia Sa, o dorință care să întreacă orice altă tânjire a sufletelor noastre!

Nevoia de ungere

„Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puțin ştiu când n-o mai am asupra mea).

Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viață. Predicatorul fără ungere miroase a moarte nu a viață. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preț, caută ungerea!

Ungerea nu poate fi învățată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruința nu se câştigă la amvon aruncând gloanțe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruta de rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la amvon.

Ungerea e o dinamită. Ungerea pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii, când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o deschide.

Ce febră aprinsă e acum după clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea, altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc.

Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau pe moarte. Prin atitudinea noastră față de rugăciune noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească.

Unde sunt cruciații amvoanelor?
Putem să predicăm şi să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubitii mei, afirm cât pot de tare: Cu orice preț, căutați să aveți ungerea!”

Leonard Ravenhill, De ce întârzie trezirea?, fragmente din capitolul I.

30

Screenshot_20200716_142335Astăzi împlinesc 30 de ani. 30… ar însemna mai mult de o treime dintr-o viață îndestulată de zile, având în vedere că „anii vieții noastre se ridică la 70, iar, pentru cei mai tari, la 80 de ani” (Ps. 90:10).

Și, totuși, astăzi nu vreau să scriu despre mine. Astăzi cuvintele mele sunt despre altcineva. Cineva care în urmă cu câteva zile a împlinit 52 de ani. E persoana care a fost cel mai mult timp alături de mine în acești 30 de ani și în ochii căreia am citit pentru prima dată dragostea necondiționată.

Aproape 30 de ani de trudă amestecată cu bucurie și cu lacrimi, cu multe prea-scurte nopți, cu rugăciuni și sfaturi și cu două sau trei joburi… ca să fiu și eu om mare.

Au trecut 30 de ani…ca un vis, ca un abur. Și în toți anii aceștia, am găsit în ea sprijin, dragoste, pace și încredere, ca și cum brațele lui Dumnezeu ar fi luat chipul ei.

Nu aș fi ajuns niciodată la 30 de ani, copil al lui Dumnezeu, căsătorit cu cea mai frumoasă și potrivită fată din univers, capabil să-mi câștig pâinea prin muncă… dacă Dumnezeu nu m-ar fi binecuvântat, mai înainte de toate, cu tine!

Mamă, am împlinit 30 ani. (Am sentimentul că încep să îmbătrânesc…) Și sunt recunoscător lui Dumnezeu că, în urmă cu 30 de ani, a ales să fiu fiul tău!

Cândva, aproape toată muzica creștină era însoțită de versuri cu încărcătură teologică, versuri care relevau adevăruri profunde, transcedentale, capabile să ne marcheze viața în măsura în care ni le asumam.

Autori și compozitori din secolul trecut, precum Nicolae Moldoveanu ori Traian Dorz au oferit posterității o imensă și sublimă colecție de versuri și cântece, reprezentând o adâncă sursă de inspirație pentru închinarea din liturghia evanghelicilor.

Astăzi, deși scena evanghelică e plină de cântăreți (unii dintre ei foarte buni), adesea, versurile pieselor muzicale par să fi pierdut din profunzimea teologică, respectiv din cantitatea de adevăr transcedental pe care o oferă. Uneori, subiectivismul postmodern ori umanismul par să-și fi pus amprenta serios asupra textelor cântate, de vreme ce în cântece apărem mai des noi și sentimentele noastre decât Dumnezeu și adevărurile Scripturii.

Avem muzică nouă, bună, adaptată, ca să fim relevanți, dar pare că am pierdut profunzimea. O muzică bună, care ne înalță emoțional, dar fără adevăruri profunde pe care inimile noastre să se razime, nu poate avea efecte de lungă durată, la fel cum, o predică siropoasa ori motivațională, rostită excelent, dar fără conținut teologic, nu are niciun efect în lumea spirituală. Să nu uităm că închinarea trebuie să fie în adevăr. Iar adevărul se găsește în Scripturi, acolo de unde ar trebui să fie inspirate textele muzicii evangelice.

Închei spunând doar: Dumnezeu să binecuvânteze muzicienii noștri cu texte profunde, cu adevăruri transcendentale, inspirate din Cuvânt!

Și dacă tot a venit vorba, vă las aici o melodie de-a lui Nicolae Moldoveanu, o capodopera, cu adânc conținut teologic, cu teme substanțiale: substituția penală a morții lui Hristos, justificarea prin credință, dreptatea lui Dumnezeu.

Zilele acestea recitesc din Biblie cartea Judecători, o carte care prezintă o perioadă zbuciumată din istoria poporului Israel:

după cucerirea Canaanului (țara promisă) și după moartea lui Iosua, evreii au uitat pe Dumnezeul ce-i eliberase din Egipt și au slujit idolilor canaaniți, fapt pentru care au fost pedepsiți, ajungând robi poparelor din împrejurimi.

Odată ce ajungeau sub stăpânirea aspră a altor popoare, aceștia își aminteau de Dumnezeu și de minunile Lui și strigau către El pentru eliberare. Atunci Dumnezeu, în îndurarea Sa, ridica un lider militar, care conducea poporul către eliberarea de sub domnia dușmanilor.

Așa a fost în cazul lui Ghedeon, chemat de Dumnezeu să salveze Israelul de sub stăpânirea moabiților.

Când aude vocea lui Dumnezeu, Ghedeon este extrem de nedumerit în legătură cu faptul că Dumnezeu l-a ales tocmai pe el: un om obișnuit, fără abilități speciale in domeniul militar și politic, copil al unei familii sărace. Nedumerirea lui pare justificată.

Dar lui Dumnezeu pare-se că-i place să lanseze provocări oamenilor, să le dea misiuni care depășesc adesea capacitățile lor, care trec dincolo de abilitățile lor și par imposibile.

Cum un om ca Ghedeon să elibereze pe Israel din mâna unui popor mult mai puternic și mai bine pregătit militar? Pare imposibil și așa și este!

Chemarea lui Dumnezeu, totuși, pentru Ghedeon, este să facă ceea ce poate, ceea ce-i stă în puteri, restul fiind exclusiv lucrarea Domnului, supranaturală.

Într-adevăr Dumnezeu are pentru noi lucrări care depășesc limitele, aptitudinile și capacitățile noastre. În aceste lucruri Dumnezeu ne cere, in ciuda slabiciunilor noastre, să facem ce ține de noi, să ascultăm de El. Minunile, supranaturalul, izbăvirile sunt partea Lui.

În povestea eliberării Israelului de madianiti, Ghedeon însuși, nu face nimic ieșit din comun. El doar ascultă cu minuțiozitate ceea ce îi cere Dumnezeu, chiar dacă în anumite aspecte pare contrar logicii. Și minunea se întâmplă : 300 de oameni înving o întreagă armată și israeliții își redobândesc autonomia.

Ce poate face Dumnezeu printr-un om simplu (ca mine și ca tine)?

Poate face lucruri extraordinare, dincolo de orice așteptări, dacă ne putem la dispoziția Sa și ascultăm glasul Lui.

Uneori asta s-ar putea traduce prin a face ceea ce ține de noi, ceea ce ne stă în putere: să spunem o vorbă bună celor de lângă noi , să mijlocim pentru cei în nevoie, să dăm altora din pâinea noastră (din surplusul nostru) sau să vestim Evanghelia chiar dacă cuvântul rostit pare fără sorți de izbândă.

Minunile sunt ale Lui. A noastră trebuie să fie ascultarea umilă.

Ce poate face Dumnezeu printr-un om simplu? Cineva spunea că „lumea noastră încă nu a cunoscut ce ar putea face Dumnezeu printr-un om care se dedică în totalitate Lui”.

Domnul să ne ajute la mai multă dedicare! Și să ne dea harul să facem ceea ce este în puterile noastre. El va face restul!

După cum bine se vede, țărișoara nostră frumoasă și necăjită abundă de oameni nemulțumiți. Nemulțumirea, de cele mai multe ori justificată, vizează diverse aspecte: clasa politică, justiția, educația, sistemul sanitar etc.

Nemulțumirea o găsim însă, uneori, și în rândul creștinilor evanghelici, care în loc să se plângă mai întâi de lipsurile din viața lor, se plâng de lipsurile bisericilor din care fac parte, biserici în care cei mai mulți dintre aceștia nu sunt implicați cu absolut nimic în afară de prezența lor.

Persoanele (din cercurile creștine) veșnic nemulțumite sunt de regulă spectatori ai programelor duminicale, criticile lor vizând de cele mai multe ori aspecte de formă sau alte chestiuni de importanță minoră: îmbrăcămintea membrilor, stilul de muzică, felul în care se predică, modalitățile de evanghelizare s.a..

Dat fiind numărul lor în creștere, putem încadra astfel de persoane într-o tipologie: cârcotașul creștin. 

Cârcotașul creștin are următoarele caracteristici :

– critică în mod regulat diverse aspecte din viața bisericii locale (și nu numai), fără a aduce soluții și a se implica în rezolvarea lor.

– critica vizează, așa cum am spus anterior, aspecte de formă sau probleme de interes secundar.

– este adesea neglijent cu viața lui spirituală (am întâlnit persoane care erau nemulțumite de frizura liderului de închinare, dar care în relația lor cu Dumnezeu erau foarte superficiali: citeau Biblia extrem de rar, se rugau din când în când și care nu se gândeau la slujire niciodată).

– are foarte puțină (sau deloc) compasiune pentru oamenii din biserică. Nu se bucură de biruințele altora și nici nu plânge pentru cei ce cad sau se despart de Biserică.

– nu dă niciodată socoteală celor din conducerea bisericii (si nu are relații apropiate cu aceștia), spunând că pe el doar Dumnezeu îl judecă.

– nu are nicio idee despre cum ar putea să ajute comunitatea din care face parte.

-când lucrurile nu-i sunt pe plac și nu sunt satisfăcute dorințele lui, își ia jucăriile și pleacă în altă biserică, unde de regulă, va avea aceeași atitudine.

Dacă citești aceste rânduri și regăsești in viața ta aceste caracteristici, te indemn să te pocăiești de ele înaintea lui Dumnezeu și să Îl rogi să te ajute să te schimbi, să poți pune umărul slujind Biserica lui Hristos, o biserică imperfectă, dar răscumpărată cu prețul sângelui Său.

 

Dacă „evanghelia”, adică transliterarea grecescului euangelion din N.T., s-ar traduce literar „veste bună”, care să fie oare punctul central al acesteia?

Știu, Evanghelia (Vestea bună) nu poate fi secționată, astfel încât să luăm din ea ce ne place ori să considerăm că o parte a acesteia este mai importantă decât celelalte. Cine ar vrea o Evanghelie pe jumătate, o Evanghelie incompletă? O astfel de Evanghelie este fără doar și poate falsă.

Totuși, privind începutul cărții Romani, apostolul Pavel își începe discursul teologic, afirmând că există ceva ce semnifică punctul cetral al Evangheliei, ceva fără de care nu ar exista nicio veste bună pe pământul celor păcătoși, ceva care, dacă ar fi scos din Evanghelie, aceasta ar fi…o absurditate.

E de observat că Pavel nu și începe pledoaria evangheliei nici cu păcatul omenirii, nici cu nevoia de pocăință a omului și nici măcar cu justificarea prin credință.

Pentru Pavel inima Evangheliei este nimic mai puțin decât Însuși Isus Hristos Domnul.

„Ea (Evanghelia) privește pe Fiul Său (al lui Dumnezeu).” Romani 1:3

Fără Isus Hristos nu ar exista nicio veste bună! Fără Isus Hristos nu există justificare! Fără Isus Hristos pocăința ar fi zadarnică! Fără Isus Hristos Evanghelia ar fi nimic!

Iată punctul central al Evangheliei! E punctul de care ne-am legat viața atunci când am crezut, e Cel de care atârnă viața noastră de aici, cât si cea veșnică. Acesta ar trebui fără echivoc să fie punctul central și în predicarea Evangheliei.

Oamenii ar trebui să vină la Hristosul Evangheliei și inima lor (și a noastră) să se aprindă de dragul farmecului Său.

Scoateți din Evanghelie pe Hristos…și veți rămâne cu NIMIC!

Puneți pe Hristos în centrul Evangheliei și ea va fi puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede!

Amin

„Un Arminian pe genunchi s-ar ruga disperat, ca un Calvinist.  El nu se poate ruga despre vointa libera; nu mai este loc pentru ea.  Imaginati-va cum ar suna o astfel de rugaciune: „Doamne, iti multumesc ca nu sunt ca si acei sarmani Calvinisti increzuti.  Doamne, am fost nascut cu o vointa libera glorioasa; am fost nascut cu puterea prin care ma pot intoarce singur la Tine; am profitat de  harul meu.  Daca toata lumea ar face la fel cu harul lor asa cum am facut eu, toti ar putea fi mantuiti.  Doamne, stiu ca Tu nu ne influentezi sa vrem, daca noi nu vrem.  Tu dai har tuturor; unii nu profita de el, dar eu nu sunt asa.  Sunt multi care vor merge in iad si care au fost cumparati cu sangele lui Isus ca si mine; si ei au primit Duhul Sfant la fel ca mine; au avut o sansa la fel de mare si au fost binecuvantati la fel ca mine.  Nu harul tau ne-a facut diferiti; stiu ca a contat mult, dar eu am luat decizia; m-am folosit de ce mi s-a dat in vreme ce altii nu au facut asa – aceasta este diferenta dintre mine si ei.”

Spurgeon, Voință liberă- o sclavă.

%d blogeri au apreciat: