Feeds:
Articole
Comentarii

Favor

„Noi, credincioşii, trebuie să ne punem următoarea întrebare: de ce noi am crezut, pe când mulţi dintre prietenii noştri nu?“

„Oare noi am crezut în Cristos pentru că suntem mai inteligenţi decât ei?“ întreabă R.C. Sproul în Doctrinele Harului. „Am răspuns noi pozitiv Evangheliei pentru că suntem mai buni sau mai plini de virtuţi?“

„Cu toţii cunoaştem răspunsul la aceste întrebări“, continuă Sproul. „Nu pot explica în mod adecvat de ce eu am crezut în Cristos, iar prietenii mei nu. Pot doar să-mi îndrept privirea spre harul glorios pe care Dumnezeu l-a avut faţă de mine, har pe care nu l-am meritat atunci şi nu-l merit nici acum.“ Prefață la Doctrinele harului, R. C. Sproul

….

Nu, nu l-am căutat pe Dumnezeu. El m-a căutat pe mine, încă din copilărie. Nu, nu am fost nici mai bun, nici mai isteț  și nici mai atent decât alții.

Doar mi s-a făcut har. Mi s-a dat favor. Și îmi vine să strig de bucurie. Că din sutele de milioane de oameni, Dumnezeu Și-a făcut milă și de mine și mi S-a descoperit.

Eram orb, dar mi-a deschis ochii să mi văd păcatul și să-L văd pe El ca Singura mea salvare.

Mântuirea e favor și atât! „Nu ține de cine vrea și de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Romani 9:16)

Si totuși ți se cere să te pocăiești de păcatele tale și sa crezi în Hristos.

Iar dacă o vei face, mai apoi vei pricepe că a fost doar har, doar favor.

Soli Deo Gloria!

A good man is hard to find spunea scriitoarea Flannery O’Connor în titlul său sugestiv de carte.

Contrar părerilor psihologiei moderne, realitatea ne dovedește că omul vine pe lume cu o predispoziție ontologică spre rău: copiii mint fără ca cineva să-i fi învățat tainele ipocriziei, adolescenții poartă în ei gena rebeliunii, mânați de amăgirea independenței personale, iar adulții sunt și ei mereu supuși pornirilor primare negative (când cineva îi nedreptățește, primul impuls este răzbunarea; când au reușite, mândria își face imediat loc; când pierd, caută scuze și țapi ispășitori). Deși vorbește la persoana a treia, trebuie să fie limpede pentru toți că autorul textului de față nu se exclude acestor predispoziții.

Poveștile, fie ele renascentist-umaniste, iluministe ori postmoderne, despre omul care se naște bun și trebuie să căute în interiorul său binele, sunt spulberate de realitatea cotidiană, care ne dezvăluie la orice pas că ne e mai lesene să facem rău, decât să facem un bine : să răspunzi cu vorbe bune la o jignire nu e chiar prima pornire a naturii umane. 

Următoarea întâmplare confirmă realitatea tristă despre ființa umană înclinată în mod natural spre rău… Eram în fața unei covrigării, când un bătrânel se apropie de bărbatul care se afla la rând în fața mea și îi arată câteva bancnote de 10 lei căzute pe trotuare, întrebându-l dacă sunt ale lui. Bărbatul dă din umeri, însă se apleacă și le ridică. Un alt bătrân spune că de fapt sunt ale unei doamne care tocmai trecuse; bărbatul aude, se uită spre eventualul proprietar, doar ca să se asigure că nu se va întoarce după ele, după care le îndeasă cu mâna tremurând în buzunarul jachetei. Să fi fost 30 lei din ce am văzut. (Din păcate, de acolo de unde eram nu am sesizat cine spunea bătrânul că ar fi fost femeia cu pricina, dintre cei ce treceau grăbiți; altfel, mi-aș fi dorit să pot să-i spun că a pierdut niște bani). Pe fața bărbatului nu se citește decât o încordată bucurie, reținută de faptul că scena a avut ceva public). Câțiva lei, probabil importanți (sau nu) pentru doamna ce tocmai îi pierduse…dar cui îi pasă. It’s all about me. 

Povestea bărbatului e, într-un sens general, povestea mea…povestea mea, a ta și-a altora, vorba lui Minulescu. E povestea omului înclinat din naștere spre rău, care se naște în păcat (căci sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea- David în PS. 51:5).

De aici începe Vestea Bună a Evangheliei- de la o antropologie corectă, de la eticheta de păcătoși prin naștere, incapabili de a ne salva singuri.

Știu, o astfel de antropologie e contrară filosofiei populare și culturii în care trăim. Ne place tuturor să credem despre noi că suntem oameni buni. Dar nu vom putea vedea niciodată strălucind lumina evangheliei (vestea bună a salvării de păcat), până nu vom accepta adevărul dureros despre noi: suntem păcătoși.

Iar autoarea avea dreptate: a good man is hard to find.

Ba chiar imposibil după cum spune apostolul Pavel: „nu este niciun om drept, niciunul măcar” (Romani 3:10), „nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3:12), „caci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 6:23).

Bunica

smartcaptureBunica mea (din partea mamei) a împlinit zilele trecute 80 de ani, atingând pragul celor tari („anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani.” Moise, Psalmul 90).

Bunica se numără printre cele mai importante binecuvântări pe care mi le-a oferit Dumnezeu în acești aproape 30 de existență. Nu pot concepe viața mea de astăzi, cu toate bucuriile și frumusețile ei (dar și cu tristeți și dezamăgiri uneori), fără bunica. Fără prezența ei constantă, cu siguranță, lucrurile nu ar mai fi fost la fel acum.

Pentru că la câteva luni după naștere mama s-a văzut constrânsă a se întoarce la serviciu, bunica a fost mama înlocuitoare. Zilnic, până mama se întorcea de muncă, ea trebuia să aibă grijă atât de mine, cât și de treburile casei: gătea pentru familia ei și pentru noi, îngrijea de casă și grădină, făcea cumpărăturile etc.

Pe lângă toată grija pe care mi-a oferit-o în copilărie, cel mai mare bine pe care mi l-a făcut bunica a fost acela că mi l-a făcut cunoscut pe Mântuitorul. Când eu aveam doar 6 ani, ea s-a întors la Dumnezeu, cunoscând mântuirea prin jerta lui Iisus Hristos. De atunci, viața ei s-a schimbat (radical) și odată cu a ei, și viețile noastre (a mea și a mamei), pentru că am început să mergem împreună cu ea la Biserica Evanghelică, acolo unde am auzit Evanghelia și lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Îi sunt atât de recunoscător pentru că prin ea am ajuns și eu la cunoștința adevărului care stă în iertarea păcatelor. În felul ăsta pot spune ca bunica mi-a influențat nu doar viața de aici, vremelnică, ci și destinul veșnic.

Bunica a pus în noi valorile lui Dumnezeu, prin exemplul personal: s-a dedicat muncii casei pentru noi (ne pregătea tuturor mâncare zilnic), fiind un exemplu de altruism. De altfel, cât timp a putut merge fără dureri serioase de picioare și spate, a fost nelipsită lunea și miercurea de la vizitele făcute de Biserică celor bolnavi. Astăzi regretă doar că nu L-a cunoscut pe Domnul mai devreme, în tinerețe.

Bunica reprezintă, de asemenea, un model al vieții de rugăciune. Nu a fost dimineață, în care, trecând prin camera ei, să nu o văd pe genunchi, rugându-se pentru noi, copii sau nepoți. Pentru cei dragi nemântuiți încă se roagă cu lacrimi. Dacă am un motiv de rugăciune, mă pot baza oricând pe ea. La examene în facultate ori teze în liceu, mereu mă întreba ora la care le voi susține, pentru a mijloci pentru mine. Sunt sigur că Dumnezeu a ținut cont în bunătatea Sa de rugile ei. 

Ultima data când a fost destul de serios bolnavă – în urmă cu vreo 3 luni, ne-a spus să nu fim descurajați dacă o vom pierde, pentru că știm unde se va duce: va fi împreună cu Domnul inimii ei, cu Cel ce i-a iertat toată păcatele prin moartea Sa pe cruce. Atunci am simțit că trebuie să-i spun din nou, tare și apăsat, că o iubesc. I-au dat lacrimile, spunându-mi că știe acest lucru și că și ea ne iubește. 

Prin milă Lui, s-a făcut bine și ne bucurăm de fiecare zi în plus pe care o putem petrece alături de ea. 

Bunica e cu adevărat o mare binecuvântare, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți apropiați ei. E modul în care Dumnezeu mi-a purtat de grijă ani de zile și mi-a spus „te iubesc!” în poate cel mai coplesitor mod cu putință.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ea!

PS: Cu această ocazie vă îndemn să vă prețuiți bunicii (părinții) câtă vreme sunt în viață. Spuneți-le, arătați-le că-i iubiți! Va veni o zi când nu veți mai putea face asta…

Spuneam dățile trecute, AICI și AICI, că vom analiza cele 3 mari teorii despre Începuturi, pentru a vedea care dintre acestea se potrivește mai bine realităților descoperite de către știință  în Univers.

În primul rând, trebuie menționat faptul că aceste teorii cu privire la apariția Universului, sunt idei filosofice cu privire la acest aspect, și nu știință în sens obiectiv.

Întrucât știința, în sens restrâns, se ocupă cu acele lucruri ce pot fi demonstrate prin experiment, utilizând dovezi empirice, orice teorie despre Începutul Universului nu poate fi dovedită științific. Așadar, nici Creația divină, nici Big-Bang-ul și nici Universul Etern nu prezintă un caracter științific dovedit, pentru că niciuna dintre ele nu poate fi demonstrată prin repetiție ori observare.

Tot ceea ce putem face este să observăm Universul, prin intermediul științei îndeosebi, pentru a ne da seama care dintre aceste concepții este mai rezonabilă, adică într-un acord mai mare cu realitatea înconjurătoare.

După cum am amintit la începutul acestui topic, teoria Universului etern a fost explicația lui Aristotel și a școlii grecești antice cu privire la începuturile Universului. Aceasta presupune că spațiul, timpul și materia au existat din totdeauna, neavând un început. Ideea fost susținută chiar și de Platon care, deși afirma că materia are un început, spațiul și timpul sunt preexistente.

Dacă pentru Platon ordinea în Univers era stabilită de către un Demiurg (zeu creator al acestei ordini), pentru Aristotel, Universul era pur și simplu din totdeauna, pentru că materia era din totdeauna.

Deși pare rudimentară ideea, într-un fel, aceasta a fost și explicația lui Einstein care considera că întregul Cosmos, cu timp și spațiu, nu are un început.

Acum să analizăm această teorie, în ambele ei forme: întreg Universul este etern, respectiv spațiul și timpul sunt eterne, materia fiind produsă ulterior.

Atunci când spunem că întreg Universul este etern sau că „există pur și simplu” (B. Russel) ori că acesta „acesta este tot ce este, tot ce a fost si tot ce va fi vreodata” (Carl Sagan), neavând un început, contrazicem un principiu de bază al științei, și anume principiul cauzalității, denumit și principiul cauză-efect. Acest principiu stă la baza oricărui act științific și reprezintă motivul pentru care știința explică cum funcționează lucrurile, căutând o cauză adecvată pentru efectele studiate. 

Astfel, ideea că Universul este din eternitate și că nu are un început, sfidează logica și rațiunea umană, care caută explicații pentru un asemenea Cosmos fascinant și înfricoșător de mare.

Principiul cauzalității ne spune că Universul, ca orice alt lucru existent, trebuie să aibă o cauză, una adecvată pentru a-l produce, superioară atât calitativ, cât și cantitativ, întrucât, potrivit științei, efectul este întotdeauna inferior cauzei ce l-a determinat.

Așadar, o primă fisură logică a teoriei Universului etern este aceea că acesta este în contradicție cu principiul științific cauză-efect.

O a doua problemă, pe care o ridică teoria Cosmosului fără începuturi, este aceea a caracterului ei științific. Este ea susținută în vreun fel de știință? Este ea sau poate fi demonstrată prin mijloace științifice? Răspunsul simplu ( dar trist pentru unii) este NU! Nu există dovezi ale științei care să valideze această teorie și nu pot exista, din simplul motiv că Începutul Universului este un eveniment irepetabil.

Așadar, teoria Universului etern pare a fi o teorie mai degrabă filosofică ori simplă speculație, fără susținere din partea științei, încălcând un principiu de bază al acesteia. De asemenea, în observarea Universului, știința (astronomia sau alte ramuri ale științei) nu ne-a oferit argumente satisfăcătoare care să ne conducă la ideea că acesta a existat din totdeauna.

Se pare că ideea Universului etern nu mai mulțumește de multă vreme nici oamenii de știință, care caută o explicație satisfăcătoare pentru existența Universului, alta decât „așa a fost dintotdeauna.”

Întrebarea, cu miză uriașă, rămâne deschisă: cum a început totul oare? Cum a luat naștere Universul- casa noastră?

(În următorul articol vom analiza teoria Big-Bang, teorie care presupune că Universul a apărut dintr-o explozie accidentală a unui punct extrem de mic, dens și fierbinte denumit singularitate.)

Numai bine!

Unde…?

 

Unde-au zburat visurile tale?
Unde s-a ascuns soarele din ochii tai?
Unde ti-s aripile croite din sperante?
Si unde-i parfumul ce-l raspandeai printre noi?

Unde-i credinta intr-o viata mai sfanta?
Unde-s din gene picurii de lacrimi fierbinti?
Unde-i avantul cu care porneai inspre zari?
Si unde-i zambetul tau ce-alina suferinti?

Te intreb acum:
Unde ti-e viata?
Unde ti-e inima?
Unde ti-e sufletul?

Cine ti le-a furat?
Sau cui le-ai vandut pe nimic?

10 iunie 2014, de la A. la G.D. (când G. D. o cunoștință apropiată familiei noastre se îndepărtase de Dumnezeu și de biserică, alegând calea plăcerilor de-o clipă ale păcatului.)

Trei lucruri ne-au rămas din Paradis, spunea Dante: stelele nopții, florile zilei și ochii copiilor.

Odată cu Căderea primilor oameni, umanitatea a pierdut Paradisul, nu doar sub aspect geografic, ci și spiritual.

După neascultarea lor, întreg Universul a fost afectat în mod dramatic: relația dintre Dumnezeul Creator și om s-a rupt, ființa umană a fost contaminată de rău, au apărut moartea, boala, teama, pământul a fost blestemat și natura întreagă supusă degradării.

Ce mare trebuie să le fi fost dezamăgirea când ochii li s-au deschis și au văzut o cu totul altă lume…întunecată. Pe lângă toate celelalte consecințe, izgonirea din Eden pare să fi fost pentru ei răul cel mai mic. 

Ne e greu de imaginat lumea înainte de Cădere, însă pare că avem în conștiință o vagă reminiscență despre cum au stat cândva lucrurile; de aceea ne e greu să ne împacăm cu moartea, eșecul, boala, relațiile frânte, nedreptatea, răutatea și minciuna din universul nostru postedenic, pentru că știm că lucrurile au fost altfel la început. 

Am pierdut Paradisul, adică inocența, perfecțiunea, prezența exclusivă a binelui, fața lui Dumnezeu privită fără intermediere, slava Lui, libera voință autentică, frumusețea nealterată a naturii etc..

Când mă gândesc la Paradisul pierdut mă încearcă deopotrivă două sentimente și anume: tristețea- pentru că trăim într-o lume cu totul altfel decât cea pentru care am fost creați, o lume degradată de păcat și speranța- că într-o zi lucrurile vor fi restaurate, pe noul Pământ, unde natura și omul vor fi descătușați de păcat.

Aștept, împreună cu întreaga natură, cu înfrigurare și dor, ziua în care toate lucrurile vor fi răscumpărate, iar lumea noastră va fi din nou un Eden: fără lacrimi, boli, durere, dezamăgire, moarte, nedreptate, relații destrămate, regrete, ispite, căderi și frângeri.

Dilema

Dilema este o situaţie în care, orice variantă ai alege, eşti găsit în neregulă, spunea Cicero parcă.

Tragediile grecești aveau la bază întotdeauna o dilemă, un conflict datorat unei lupte interioare care presupunea o alegere: eroul trebuia să sacrifice ceva, pentru altceva. Uneori presiunea era atât de mare încât claca.

Deși în cotidian există mai mereu nuanțe, sunt și cazuri în care variantele sunt (sau par) pentru noi dihotomice. Atunci trebuie să alegi. Și e greu de ales. Pentru că ți se pare că o dai în bară oricum. Mai ales pentru că oamenii din exterior nu sunt interesați niciodată de poveste în sine, ci doar de efectele ei.

Dilema a născut aproape întotdeauna „tragos-ul” (țapul sacrificat) în literatura elenă antică. Și azi unele dileme cer un astfel de țap pus pe altar în cântece de jale.
Dacă în tragedia greacă, personajele erau introduse în conflict de simplul destin, în cotidian unele (chiar multe) din dileme se nasc din alegerile noastre proaste și sunt consecința propriilor eșecuri, de aceea trebuie să ne urmările.

%d blogeri au apreciat asta: