Feeds:
Articole
Comentarii

Aud adesea în mediul evanghelic afirmații de felul celor ce urmează: „nouă nu ne trebuie teologie! să rămânem la lucrurile simple!”, „nu avem nevoie de prea multă doctrină, avem nevoie de lucruri practice”, „biserică nu duce lipsă de învățătură, ci de o trăire autentică a acesteia”, „teologia e pentru oamenii complicați, care își bat mintea cu lucruri inutile, ce nu sunt de mare folos”, „să lăsăm doctrinele care nu ne zidesc, și să ne unim în dragostea lui Dumnezeu”.

Sunt sigur că ai auzit, cel puțin o dată, o expresie asemănătoare cu privire la teologie ori doctrină, prin care cineva urmărea să transmită ideea că teologia este ceva prea complicat prea creștinul de rând, fiind un lucru de prisos, de care ne putem descotorosi, întrucât creștinii au nevoie de lucruri simple și practice.

În cele ce urmează, aș vrea, cât se poate de succint, să aduc câteva argumente contra acestei afirmații

  1. Orice citire, respectiv înțelegere a Bibliei, constituie un act teologic. Nu putem deschide Scriptura fără să teologăm. Orice descifrare de sens a vreunui verset biblic presupune, în mod indirect, o teologisire. Atunci când spunem că Ioan 3:16 înseamnă ceva, și nu altceva, nu facem decât să teologăm.

2. Ideea de mântuire se constituie sub forma unei doctrine de natură teologică. Eminamente teologică este ideea că suntem mântuiți prin har, prin credința în jertfa lui Hristos și nu prin intermediul faptelor noastre bune. Oridecâteori afirmăm acest lucru sau orice altceva cu privire la mântuire (sau un alt subiect de acest fel), facem vrând-nevrând teologie. Contează enorm teologia din moment ce mânuirea noastră depinde de ceea ce credem, respectiv în cine ne încredem. Nu putem afirma că nu e importantă doctrina și că oricine e mântuit, indiferent dacă se încrede în Isus Hristos sau în Mahomed, din moment ce e o persoană bună.

3. Crezul teologic ne influențează practica. Orice om trăiește în consecință cu ideile pe care le crede, respectiv le acceptă ontologic (nu numai declarativ). Dacă vei crede că Isus Hristos a murit pentru păcatele tale, înlocuindu-te pe cruce, suportând pedeapsa dreptății lui Dumnezeu pe care tu ar fi trebuit să o suporți, atunci inima ta va fi plină de pace, siguranță și mulțumire, nemaicăutând să câștigi favorul lui Dumnezeu prin faptele tale; dacă vei crede că Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă copiilor Săi, vei arunca asupra Lui îngrijorările tale și inima îți va fi ușoară. Teologia pe care o ai îți va defini comportamentul. O practică corectă va fi întotdeauna în strânsă legătură cu o teologie corectă.

4. Creșterea spirituală are de-a face și cu înțelegerea, respectiv aprofundarea adevărului teologic. Analizând epistolele, descoperim faptul că imaturitatea credincioșilor își are de multe ori cauzele în lipsa înțelegerii doctrinei cu privire la subiecte precum îndreptățirea (neprihănirea), identitatea nouă în Hristos, harul lui Dumnezeu, certitudinea mântuirii, umanitatea lui Hristos etc. Este demn de subliniat și faptul că lepădarea de credință vine adesea nu doar cu o practică deficitară, ci cu sucirea adevărului (despre mântuire, despre Isus, despre viața de apoi etc).

5. Apărarea învățăturii corecte de erezie este o sarcină a celor vor să slujească Domnului și bisericii. Când Pavel scrie lui Tit să aleagă conducători pentru biserica din Creta, pe lângă viața exemplară a acestora, un criteriu era și acela ca oamenii respectivi să fie în stare să înfrunte pe cei ce aduceau o teologie greșită. Pentru Pavel nu conta doar caracterul, practica, ci și autoritatea pe care aceștia o aveau în Cuvânt.

Știu, trăim vremuri în care mulți (sper să mă înșel) preferăm povestioare simple și lacrimogene, în locul teologiei sănătoase despre Evanghelie, pentru că nu ne place să ne batem capul cu lucruri profunde. Ne place să fim surescitați emoțional duminica, motiv pentru care timpul de „laudă și închinare” a devenit centrul atracției, iar Cuvântul, dacă nu e foarte facil și împresurat cu multe ilustrații și cu câte o glumă, ne plictisește.

Ne plac lucrurile de suprafață, care nu presupun efort intelectual, de aceea multe dintre serile de studiu biblic au fost înlocuite cu seri de socializare. Ne plac predicile care au cât mai puțină informație (învățătură), și, dacă se poate, informația să fie despre noi și problemele noastre.

Cu o gândire ca aceasta nu mă miră că suntem așa de subrezi în credința sfinților (clătinați de orice vânt de învățătură falsă) și că în consecință nu stăm prea bine nici cu practica. Pentru că puterea credinței noastre rezidă în Cuvântul lui Dumnezeu și în adevărul revelat prin el, de unde izvorăște și pasiunea pentru o practică în armonie cu teologia.

Așadar, să ne încingem coapsele minții pentru a cunoaște, prin Duhul Sfânt, adevărul profund și binefăcător al Scripturilor, luptând împotriva tendinței naturale de a ne mulțumi cu lucruri ușoare, de suprafață, fără substanță teologică.

Mediul evanghelic, printre altele, reprezintă și o bogată și inepuizabila sursă de umor.

Fiecare dintre noi am experimentat, cunoaștem ori am auzit povestindu-se situații sau replici, care, spuse din eroare sau din curată prostie și inconsecvență logică, au ajuns adevărate perle.

Un fel de a ne îndrepta erorile este să râdem de ele înainte de a nu le mai repeta.

Iacă să vă zic una, auzită de curând, inspirată din realitate:

„- Domnul mi-a vorbit să ți spun că mai ai câteva zile de trăit.

– Păi și anul trecut mi-ai zis la fel și nu s-a întâmplat nimic.

– Păi dacă nu ai avut credință…”

(Povestea e inspirată din realitate, doar ultima replică a fost adăugată de un prieten, care facea haz de necaz de inconsecvența alor noștri).

Învierea lui Hristos are semnificații care trec dincolo de simplul fapt istoric, fiind o realitate pe care se clădește întreaga dogmă creștină : dacă Isus nu ar fi înviat, evanghelia ar fi o imposibilitate, iar credința ar fi zadarnică (1 Corinteni 15:14).

Învierea lui Isus este elementul care distinge fundamental creștinismul de celelalte religii, credința creștină având în centrul ei nu un set de reguli, ci pe Isus Hristos Cel Înviat.

Învierea atestă faptul că Isus Hristos este cine a pretins a fi: fiul lui Dumnezeu, după cum afirmă apostolul Pavel în Romani 1:4 : „…dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin morților, adică pe Isus Hristos, Domnul…”.

Învierea e dovada că sacrificiul lui Hristos pentru cei vinovați a fost acceptat de către Dumnezeu, care poate acum să socotească drepți pe cei ce cred. (Romani 4:25)

De altfel, mânuirea are ca fundament credința în învierea lui Hristos: „dacă-L mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. ” (Romani 10: 9).

Pentru cei născuți din nou, învierea lui Hristos are, de asemenea, un caracter reprezentativ, noi fiind incluși prin reprezentare atât în moartea, cât și în învierea Sa. (Coloseni 3:1)

Astăzi noi, creștinii, ar trebui să declarăm nu doar faptul că Isus Hristos a înviat (acum 2000 de ani) și este viu, ci și faptul că El Însuși este Viața noastră (Coloseni 3 :4).

El e motivul pentru care trăim acum, El e mântuirea și bucuria noastră, El e tot ce avem mai scump. Dacă nu ar fi El în viața noastră, nu am avea nimic, nu am fi nimic…

Astăzi, odată în plus, aș vrea să mărturisesc, în numele celor ce sunt în adevăr copii ai lui Dumnezeu și cred în învierea lui Hristos, că Isus pentru noi este TOTUL și nu găsesc expresie mai potrivită ca cea folosită de apostolul Pavel în Coloseni 3:4: „Hristos, viața noastră.”

Când spui că cineva este viața ta, spui de fapt că fără el/ea nu-ți mai găsești rostul de a fi. Așa suntem noi fără de Hristos. Fără El nu ne mai vedem viața. Fără El nu mai găsim sens în existența noastră.

Cine a experimentat pe Hristosul cel înviat în viața sa, știe exact ce semnificație au cuvintele de mai sus.

Hristos a înviat! Ba mai mult, El e viața noastră!

Prin credință

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Aud adesea obiectându-se cu privire la doctrinele harului ori la ceea ce se numește calvinism că cei ce susțin această doctrină încurajează involuntar credincioșii la trăire în păcat, întrucât vorbesc despre o mântuire care nu se pierde.

Acuzele de felul acesta nu au nici cea mai mică justificare, întrucât doctrina calvinistă nu presupune că cei mântuiți pot trăi oricum, fiindcă au asigurată mântuirea, ci ea ne spune că toți cei mântuiți, sfințiți prin jertfa lui Hristos, vor persevera în sfințenie.

Perseverența sfinților este unul dintre pilonii doctrinelor harului și ea presupune că cei aleși, făcuți copii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, nu vor abandona procesul sfințirii și nu se vor depărta de la Hristos- Mântuirea lor.

Așadar, oridecâteori cineva spune că doctrinele harului ar putea conduce la păcat, nu face decât să dea dovadă de o mare ignoranță.

Niciun calvinist sincer și serios, și de asemenea niciun copil al lui Dumnezeu nu ar îndrăzni să afirme că cineva poate, după ce a primit mânuirea, să trăiască oricum… Un astfel de om, cu siguranță nu a cunoscut niciodată evanghelia și nu a fost regenerat de Duhul Sfânt.

Doar HAR

Uitandu-ma in urma, la lucrarile milei lui Dumnezeu savarsite in viata mea, inima mea plina de recunostinta (la fel ca a altor pacatosi salvati de Hristos) este nevoita sa marturiseasca din nou: „nu as fi fost niciodata, nici aici si nici in vreo viata viitoare, gasit vrednic de Tine, pentru a fi mantuit, daca nu ar fi fost doar prin har!”.

Privind la milardele de oameni morti in pacat, mi-e tot mai limpede ca nu as fi putut avea viata spirituala si nu as fi putut vedea niciodata stralucind lumina evangheliei, decat in urma lucrarii harului Sau, pentru ca nu am fost cu nimic mai bun, mai sfant sau mai placut lui Dumnezeu, in comparatie cu alti pacatosi, in momentul in care El m-a chemat.

Nu stiu cum sunt altii, dar eu… cand ma gandesc la faptul ca sunt mantuit, nu pot vedea in mantuirea mea nimic altceva decat har, un har ce mi-a fost dat inainte de vesnicii, dupa cum afirma Scripturile : „EL ne-a mantuit si ne-a dat o chemare sfanta, nu pentru faptele noastre, ci dupa hotararea Lui si dupa harul care ne-a fost dat in Hristos Isus, inainte de vesnicii. (2 Timotei 1:9)

A fost har in dreptul meu. A fost har de la inceput, ba chiar inainte de orice inceput.

A fost har inainte de prima mea suflare, cand El a hotarat ca eu sa ma nasc intr-o tara unde Cuvantul se poate vesti si intr-o familie care avea sa ma aduca in fata evangheliei pe cand avem doar 6 ani, dupa convertirea bunicii mele. Puteam, la fel de bine, sa ma fi nascut intr-un trib din Oceania, iar parintii mei sa ma fi invatat sa ma-nchin in fata unui dumnezeu cioplit in lemn, fara sa aud vreodata vestea buna a iertarii de pacate prin jertfa lui Hristos.

A fost har in faptul ca am fost dus inca din copilarie intr-o biserica evanghelica unde am putut auzi de sute de ori chemarea dragostei lui Dumnezeu, pana in ziua cand inima mi-a fost cucerita. A fost har ca am crezut, caci pe langa cate urechi nu au trecut atunci (ca si acum) cuvintele Lui, fara a aduce nastere din nou. A fost har in convingerea mea cu privire la pacat, caci astazi nu pot sa-mi imaginez ca as fi fost vreodata convins de intunericul din inima mea, fara lucrarea si lumina Duhului Sfant.

A fost har ca am trecut din moarte la viata (caci ce efort al firmii mele pacatoase mi-ar fi putut aduce viata spirituala!?), a fost har cand, orb fiind fata de cele sfinte, am capatat vedere (caci ce orb s-ar putea singur vindeca!?) si sunt convins ca a fost har cand, din fiu al intunericului, am fost mutat in imparatia Fiului dragostei Lui si am primit infierea.

A fost doar har. Niciun iz de merit. Niciun efort. Nicio fapta buna. Doar har.

De aceea, inima mea rezoneaza intru totul cu urmatoarele cuvinte:

„Câteodată, când văd câte un caracter dintre cele mai rele pe stradă, eu simt că inima mea trebuie să explodeze în lacrimi de recunoștință deoarece Dumnezeu niciodată nu m-a lăsat să acționez ca și acești oameni! Mă gândesc că dacă Dumnezeu nu m-ar fi atins cu harul Său, ce mare păcătos aș fi ajuns! Dacă Dumnezeu nu m-ar fi restrâns, aș fi atins cele mai înalte trepte ale păcatului, aș fi plonjat în adâncimile răului și nu m-aș fi oprit de la vreun viciu sau vreo nebunie. Simt că dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur, eu aș fi devenit un adevărat rege al păcătoșilor. Eu nu înțeleg motivul pentru care sunt mântuit cu excepția faptului că așa a vrut El. Dacă ar fi să mă uit cu sinceritate în urmă, nu pot să văd nici un fel de motiv în mine însumi care m-ar îndreptăți să fiu părtaș harului Divin. Dacă nu sunt în acest moment fără Hristos, este numai deoarece Isus Hristos și-a făcut voia Lui în mine și cu mine, și voia Lui a fost ca eu să fiu cu El acolo unde este El și să împărțim slava Lui. Eu nu pot să pun coroana decât pe capul Aceluia a cărui har puternic m-a salvat atunci când mă îndreptam înspre prăpastie. Dar, sunt sigur, acum sunt sigur, în ce mă privește, că “Numai El este mântuirea mea”. El a fost acela care a întors inima mea pe dos și m-a adus, îngenunchiat, înaintea Lui”. C.H. Spurgeon, O apologie pentru invataturile harului

Cine ne-a fermecat?

Daca pentru necredinciosi, obiectivul Satanei este acela de a le orbi mintea „ca sa nu vada stralucind lumina evangheliei slavei lui Hristos” (2 Corinteni 4:3), respectiv sa nu costientizeze starea lor de pacat si mantuirea prin credinta in jertfa lui Isus, fata de cei credinciosi, cel rau lupta din rasputeri sa le intoarca privirile de la Cel ce este Mantuitorul si Domnul lor.

Uneori, asa cum s-a intamplat ani la rand in cazul meu, ispita vine imbracata in cele mai sfinte straie cu putinta, diavolul incercand sa ne intoarca privirile spre noi, sub pretextul ca nu suntem suficient de sfinti, de buni si de placuti inaintea lui Dumnezeu. Folosindu-se de realitatea launtrica a vietilor noastre imperfecte si chiar de dorinta noastra de sfintenie, dusmanul sufletelor noastre seamana in noi indoieli, teama si descurajare, facandu-ne sa ne preocupam cu noi, mai mult decat cu Mantuitorul nostru.

Din pacate, asa incepe chinul pentru multi. Asa a inceput si pentru mine. Si a durat ani pana ce am fost vindecat. Au fost ani de truda, durere si cu o permanenta frustrare data de faptul ca niciodata nu ma ridicam la standardul cerut de Dumnezeu; momentele de bucurie erau de scurta durata, mereu umbrite de faptul ca in mine se gaseau la fiecare pas lucruri pe care sa le condamn; nu mai aveam prea multe motive sa fiu fericit, din moment ce privirile mele erau indreptate numai spre mine, iar in mine nu vedeam nimic bun.

Ispita aceasta nu e deloc noua. Crestinii din toate timpurile au fost ademeniti, sub diverse forme de „spiritualitate”, sa se preocupe cu ei insisi si sa nu mai priveasca la Hristos- Manutirea lor. Diavolul este multumit atunci cand, coplesiti de realitatea dureroasa a sinelui nostru, uitam de adevarul ca suntem acceptati inaintea lui Dumnezeu, doar prin har, prin jertfa perfecta si suficienta a lui Hristos si cautam sa fim acceptati prin propriile fapte. Prinsi in aceasta cursa, eforturile noastre de a ne sfinti nu vor fi de dragul Aceluia care ne-a mantuit, ci pentru a ne putea considera mantuiti si pentru a ne da sentimentul ca suntem in siguranta.

Aceia dintre noi, care au fost fermecati de ispita celui rau de a ne spriji pe propria neprihanire, vor spune, de regula : „da, suntem mantuiti prin jertfa lui Isus Hristos, dar…”. Si aici pot urma multe „dar-uri”, care conditioneaza salvarea: pazirea poruncilor, gradul de curatie interioara, nivelul de dedicare etc. . Partea trista e ca ceea ce urmeaza dupa conjunctia adversativa, de regula, este o conditie care niciodata nu poate fi implinita in mod perfect, iar acest lucru spulbera orice siguranta cu privire la mantuire.

Aceasta era capcana in care cazusera crestinii din Galatia, fapt pentru care apostolul Pavel ii caracteriza drept „nepriceputi” („O, galateni nechibzuiti! Cine v-a fermecat pe voi, inaintea ochilor carora a fost zugravit Isus Hristos ca rastignit?” Galateni 3:1).

Suntem nepriceputi de fiecare data cand ne punem speranta in orice altceva in afara de persoana lui Hristos in vederea mantuirii! Suntem de-a dreptul fara minte atunci cand, jertfei lui Isus adaugam alte conditii si motive pentru care ar trebui sa fim acceptati de catre Sfantul Dumnezeu! Suntem neintelepti atunci cand primim iertarea pacatelor prin simpla credinta in moartea si invierea Lui, dar mai apoi ne judecam cu Dumnezeu in functie de faptele noastre, gandindu-ne ca vom putea ramane in picioare altfel decat prin har! Si, ah, de cata nechibzuinta am dat si eu dovada in trecut, cand privirea mea era atintita doar catre mine si cand Satana imi soptea ca nu sunt suficient de sfant pentru cer, facandu-ma sa ma tem pentru mantuirea mea! Si cu ce ardoare incercam sa-mi dovedesc contrariul, sfarsind intotdeauna zdrobit de propria-mi imperfectiune!

NU avem alt razim decat Hristos! NU exista alta Stanca care sa reziste in eternitate decat Hristos! NU avem cu ce completa la mantuirea noastra! Chiar si dupa ani de credinta (sau zeci de ani in cazul altora) NU vom gasi in noi nimic demn care sa ne recomande inaintea LUI, in afara de lucrarea ispasitoare a Fiului Sau iubit si de mila harului Sau care ni s-a descoperit la cruce! NU avem alta temelie pentru acceptarea noastra decat persoana Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos!

Restul (pazirea poruncilor, sfintirea interioara, dedicarea pentru slujire)… le facem pentru ca El ne-a oferit in dar o mantuire completa; le facem de dragul Lui si pentru slava Lui! („Daca ma iubiti, veti pazi poruncile mele.” Ioan 14:15).

Sa nu ne lasam fermecati de glasurile de sirene ce ne ademenesc sa ne intoarcem de la Hristosul rastignit, suficient, pentru a ne indrepta spre o neprihanire a faptelor, care nu ofera nicio garantie! Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Aud uneori spunându-se: „nu putem afirma siguranța mântuirii, pentru că astfel am da frâu liber creștinilor să trăiască cum vor și unii ar păcătui fără probleme, gândindu-se că ei oricum sunt mântuiți.”

O astfel de afirmație este un nonsens. Niciun creștin, adus la viață de Tatăl, născut din nou de Duhul lui Dumnezeu, nu va mai putea să trăiască oricum și nu se va gândi : „A, sunt mânuit pentru totdeauna, ce bine! Pot acum să păcătuiesc cât vreau!”. Cine gândește așa, cu siguranță nu este născut din nou.

Orice copil al lui Dumnezeu va persevera în sfințenie, căutând să asculte de Isus. Pentru că Domnul Dumnezeu s-a angajat că va pune în inima lui teama de El și dragostea de poruncile Lui.

Cine trăiește o viață în păcat, fără vreo dorință de sfințire, nu are nevoie să fie responsabilizat cu privire la cum ar trebui să trăiască, ci are nevoie să fie născut din nou.

Să nu ne fie frică să predicăm, afirmăm siguranța mântuirii! Pentru că niciunul, dar absolut niciunul din cei născuți din nou nu va fi încurajat să păcătuiască, la gândul că este deja sigur de mântuirea lui.

Tot mai multe voci din mediul evanghelic (si nu numai) rostesc astazi, intr-un ton apocaliptic, sub diferinte forme, adevarul vestit de secole prin pofetii biblici, si care intr-o zi va fi realitate: Isus revine.

Ideea revenirii lui Isus Hristos starneste, printre crestini, diferite reactii si emotii: bucurie, teama, ingrijorare, liniste, disperare etc, in functie de starea sufleteasca a individului, dar, mai ales, in functie de soteriologia lui (doctrina despre mantuire)- cea crezuta si insusita, nu cea declarata.

Asa se face ca nu putini crestini se regasesc in urmatoarea descriere, tradand astfel in ce ne punem (constient sau nu) increderea in raport cu venirea lui Isus Hristos:

„Am avut o zi aproape perfecta! M-am rugat aproape o ora si jumatate, am studiat Scriptura, la serviciu mi-am facut treaba cu maxima seriozitate si, avand o buna ocazie, chiar L-am marturisit pe Isus colegilor de munca. Dupa toate acestea, am mers cu familia la biserica si m-am bucurat de partasia cu fratii si surorile mele in Hristos. Ajuns acasa, am continuat alaturi de sotia mea, sa ma gandesc la binecuvantarile de care Domnul ne-a facut parte in ultimul an. Oh, daca ar veni Domnul la finalul acestei zile, m-ar gasi in regula si cu siguranta m-as afla pe lista celor ce vor fi rapiti.”

„Ziua de azi a fost un dezastru… Nimic nu a fost cum imi doream! De dimineata m-am trezit mai tarziu decat de obicei, iar rugaciunea am facut-o in mare graba, in timp ce conduceam spre munca. De fapt, la a doua intersectie, dupa ce un sofer neatent mi-a taiat calea, m-am maniat asa tare in inima mea pe el, incat mi-a fost si rusine sa mai continui sa vorbesc cu Domnul. La munca am rabufnit din nou si am raspuns mai putin prietenos si binevoitor colegului meu care imi cerea ajutorul in rezolvarea unei probleme destul de simple (pe care parca nu o pricepe oridecatori i-as explica). Mi-am cerut iertare inainte sa plec, insa toata ziua am fost trist din acest motiv; din cauza asta nici nu am mai considerat oportun sa spun despre Isus Hristos atunci cand s-a ivit ocazia si cei din jur discutau despre relegie. Si ca sa fie totul rau pana la capat, ajuns acasa m-am certat cu sotia, care , cum am venit, mi-a atras atentia sa nu mi mai las incaltamintea pe hol, ci sa o pun in dulap. A urmat o discutie destul de urata…nervi, furie si cuvinte pe care le regret. Am plecat la fotbal suparat pe ea si dezamagit de mine. Acum, in drum spre casa, ma gandesc sa-mi cer iertare… Ahhh, daca ar veni Domnul acum, avand in vedere starea in care ma aflu si dezastrul facut astazi, ma intreb daca m-ar lua si pe mine. Deja ma cuprinde teama si ingrijoarea si spun in inima mea: Doamne, sper ca nu vei veni in seara asta!”

Din pacate, cred ca descrierile de mai sus sunt experientele multora dintre noi, care ne legam mantuirea, intr-o mai mica sau mai mare masura, in mod eronat, de rezultatele noastre spirituale, considerandu-ne acceptati in ochii lui Dumnezeu in functie de reusitele personale. Asa se face ca intr-o zi suntem plini de bucuria mantuirii si gata pentru revenirea Lui, iar in alta zi, ne indoim de mantuirea lui Dumnezeu si ne tremura picioarele cand ne gandim la faptul ca El vine din nou.

Totul e in functie de noi, de performantele noastre, de ascultarea noastra si de cat de bine am reusit sa ne raportam noi la EL. O soteriologie cu omul in centru. O mantuire care se clatina la cel mai mic vant si care, daca suntem onesti, niciodata nu ne da curajul sa spunem: sunt pregatit, sunt al Lui, sunt mantuit! Aceasta este si cauza pentru care atat de multi crestini sinceri astazi nu mai au siguranta mantuirii. Pentru ca mantuirea lor este in mod eronat legata de ei: esti bine azi- esti mantuit!; esti mai putin bine azi- nu mai pot spune ca esti mantuit…; esti rau azi- nu mai esti mantuit!.

Asta este si motivul pentru care de-alungul anilor am auzit aceleasi persoane marturisind cand ca sunt mantuiti, cand ca nu mai stiu daca sunt.

La fel se intampla si cand vine vorba de revenirea lui Isus Hristos. Din pacate, pentru unii, revenirea Domnului e un fel de loterie: daca te prinde intr-o zi buna, ai sanse mari; daca te prinde in zilele tale proaste- Dumnezeu cu mila! ramai de rusine. Nu-i de mirare ca cei mai sinceri dintre noi la intrebarea esti pregatit?, se uita in inima lor, pleaca capul si raspund: nu cred… Pentru ca niciodata nu vom putea sa stabilim in functie de ceea ce este in noi, daca suntem sau nu demni de acceptat in cer si de primit inaintea lui Dumnezeu. Iar cine se considera demn de primit, pe baza a ceea ce gaseste in viata lui, fie nu este onest, fie este orb de-a binelea.

In vremurile astea tulburi, cand venirea lui Isus este mai aproape ca oricand, ar trebui sa ne reconsideram teologia cu privire la mantuire si sa ne intrebam inca o data: in ce imi pun speranta pentru ziua revenirii Domnului? de ce imi leg credinta? De faptele mele bune- care sunt o haina manjita? De ascultarea mea intotdeauna imperfecta? Sau de Hristos – singura mea nadejde? De moartea Sa si invierea Sa- singurul meu garant in fata dreptatii lui Dumnezeu?

„De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji și puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos!”

Ne pregatim, suntem treji, ne sfintim- pentru ca suntem ai Lui, pentru ca ne este drag sa-L ascultam pe cel ce ne-a oferit o mantuire deplina! Nu ca sa fim acceptati! Ci tocmai pentru ca suntem deja acceptati si suntem pe lista de onoare la nunta Mielului.

Amin!

Suntem fragili


In ciuda faptului ca la nivel global cunoastem cel mai ridicat nivel de trai din istoria omenirii, suntem aproape la fel de fragili in fata morti ca in urma cu cateva secole ori milenii. Bunastarea materiala de care ne bucuram nu a reusit nicicum sa indeparteze ingerul mortii, care se abate inevitabil, mai devreme sau mai tarziu, asupra fiecaruia dintre noi.

In ciuda faptului ca tehnologia ne-a facut viata mult mai usoara, iar efortul istovitor a fost inlocuit in mare masura de diverse aparate sofisticate, am ramas la fel de fragili in fata sfarsitului nostru. Confortul secolului nostru ne-a ajutat sa realizam cat mai multe activitati intr-un timp cat mai scurt, dar nu a reusit sa adauge ani vietilor noastre si nici sa opreasca curgerea.

In pofida faptului ca stiinta medicala a avansat exponential in ultimele decenii, ne gasim, cu cateva exceptii, la fel de fragili in fata bolilor care ne cotropesc vietile si care in cele din urma ne trag in pamant. Medicina cu tot arsenalul ei nu poate tine piept mortii, care invinge in ultima instanta chiar si pe cel mai iscusit doctor.

Suntem fragili, oricat ne-am lupta sa schimbam asta.

Mancam sanatos pe cat posibil, facem sport saptamanal, evitam joburile ce ne epuizeaza, calatorim in siguranta, ne prezentam la medic anual pentru analize, nu ne implicam emotional prea mult, evitam excesele, ne calculam fiecare pas… dar, in ciuda eforturilor noastre disperate, viata noastra isi gaseste cumva sfarsitul, oricat de strans ne-am agata de ea.

Suntem fragili si neputinciosi in lupta pentru viata, asa cum afirma si inteleptul Solomon: „omul nu este nu este stăpân pe suflarea lui, ca s-o poată opri, şi n-are nicio putere peste ziua morţii; în lupta aceasta, nu este izbăvire” (Eclesiastul 8:8).

Saptamanile trecute, cand neasteptat au plecat de langa mine doua persoane dragi, am inteles o data in plus ca „nu suntem decat un abur, care se arata putintel si apoi piere” (Iacov 4:14), oricat am fi de grozavi.

Suntem fragili… „ni se duc anii ca un sunet; viata noastra se ridica la saptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci… caci trece iute, si noi zburam” (Psamlul 90: 9,10).

Suntem fragili… ca iarba de pe camp, care „infloreste dimineata si creste, iar seara este taiata si se usuca” (Psalmul 90:6).

Suntem fragili si „cu o moarte suntem toti datori …” (George Cosbuc, Decebal), dar, cu toate acestea, ne incapatanam cu strasnicie sa ne gandim la sfarsitul nostru si la ce va urma dincolo de piatra rece a mormantului. Suntem fragili, fara exceptie, insa cat de putini dintre noi ne intrebam care sa fie rostul vietii noastre scurte, pentru ce ne nastem si de ce murim?

Daca ai citit pana aici, te provoc sa te gandesti la urmatorul lucru: absolut sigur, peste cel mult 100 ani nu vei mai fi in viata; iar daca viata ta, intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, se va sfarsi, intelept ar fi sa te pregatesti pentru acel moment.

In urmatoarele articole, as vrea sa te pot ajuta cu raspunsuri la doua dintre intrebarile cruciale ale vietii, si anume: de ce murim? si care este rostul vietii noastre? .

%d blogeri au apreciat: