Feeds:
Articole
Comentarii

Mirajul păcatului

Păcatul vine de fiecare dată ambalat cu iluzia că ne va face fericiți. Aceasta a fost și iluzia vândută primilor oameni în Eden: „în ziua când veți mânca din el (din pomul interzis) vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu”.

Păcatul, în ultimă instanță, nu este decât căutarea, conștientă sau nu, a propriei fericiri, în alte lucruri, și nu în relația cu Dumnezeu. Este încercarea de a ne umple singuri viața de semnificație, fără a alerga la Cel ce ne-a creat și ne poate da împlinirea după care tânjesc inimile noastre.

Publicitate

A venit pentru noi

In urmă cu ceva timp am auzit o poveste (adevărată) la un prieten. Erau doi tineri, soț și soție, iar după o ceartă puternică, ea a spus „plec la mama!”, iar el cu un aer ce emana nepăsare i-a răspuns: „n-ai decât!”. Aceasta supărată chiar a plecat.

După o noapte plină de frământări, el s-a hotărât să se ducă după ea, la mama ei, deși era convins că ea greșise mai mult decât el (cum gândim adesea și noi despre celălalt). Bărbatul s-a dus la aeroportul cel mai apropiat, iar după un zbor de 3 ore a ajuns la mama soției. Fără să știe cine sună la ușă, soția a venit să deschidă, iar când l-a văzut a exclamat surprinsă și fericită: „Ce bine! Acum sunt convinsă că mă iubești, pentru că ai venit după mine!”.

Nu știu cât de adevărat este lucrul acesta în ce privește persoanele din povestea de mai sus, însă cu siguranță este adevărat în ceea ce ne privește pe noi și relația noastră cu Dumnezeu: putem fi siguri de faptul că Dumnezeu ne iubește pentru că El a venit după noi (în lumea noastră), în persoana lui Isus Hristos, pentru a reface relația frântă dintre noi și El.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Ioan 3:16

Cred ca fiecaruia dintre noi i-a trecut pe la urechi, macar o data, urmatoarea afirmatie (atribuita se pare in mod eronat lui Francisc D’Assisi): “Vestește Evanghelia și, dacă este nevoie, folosește și cuvinte.” Personal, in mediul evanghelic, am auzit de mai multe ori aceste cuvinte, si nu de putine ori am gandit ca ar fi vrednice de crezare.

Cu toate acestea, zilele trecute, gandindu-ma mai profund la implicatiile ei, am realizat ca formula prescrisa prin dictonul mai sus citat reprezinta o imposibilitate: cand anume vestirea Evangheliei (vestea buna a salvarii pacatosilor prin sacrificiul Isus Hristos) nu ar necesita folosirea cuvintelor? Poate cineva (care nu cunoaste evenghelia), sa o inteleaga si sa fie mantuit, fara ca mai intai sa o auda, respectiv fara ca altcineva sa i-o fi expus in cuvinte?

In cele ce urmeaza as vrea sa expun, cat de succint imi va fi cu putinta, cateva argumente in sustinerea faptului ca vestirea Evangheliei, fara cuvinte, este un nonsens.

  1. Evanghelia fara cuvinte nu poate fi inteleasa. Oricat de sfanta si morala ar fi viata noastra, oricat de implicati am fi in societate prin diverse binefaceri, oricat de mult ne-am stradui (si am reusi) sa ne asemanam cu Isus Hristos, fara cuvinte, respectiv fara o expunere clara a ceea ce este Evanghelia, nimeni din jurul nostru nu ar putea ajunge sa inteleaga ce este Evanghelia, prin simplul fapt ca se va uita la viata noastra. Oamenii de langa noi nu vor afla niciodata despre Hristos care a murit pentru pacatele noastre, despre faptul ca exista o judecata dreapta la sfarsitul vietii pamantesti, despre faptul ca Dumnezeu este manios pe pacatosi si ca ei sunt in vrasmasie cu El, despre singura cale spre mantuire- Isus Hristos…doar privind la viata noastra frumoasa. Sunt destui oameni fara Dumnezeu care duc o viata morala inalta, sunt o multime de budisti cu un comportament ireprosabil, sunt atei cu o buna conduita sociala… spune oare ceva viata lor despre Evanghelie? Cu siguranta, nu. Evanghelia nu poate fi inteleasa, descifrata, fara a fi expusa in cuvinte.

Sunt convins ca fiecare dintre cei ce cititi aceste randuri si sunteti nascuti din nou, copii ai lui Dumnezeu, ati facut pasul credintei in Isus Hristos in urma auzirii Evangheliei. Fara a fi auzit sau citit despre evanghelia lui Hristos in prealabil, nu ar fi fost posibila convertirea voastra.

2. Suntem chemati sa fim martori ai lui Isus Hristos. A depune marturie fara cuvinte nu are niciun sens. Ceea ce se cere de la un martor, in primul rand, este sa spuna, sa declare (verbal sau in scris), ceea ce a vazut, auzit, experimentat. Noi toti, ucenici ai lui Hristos, am primit mandatul acesta de a fi martori- de a spune despre Isus, Mantuitorul nostru. Cum am putea oare sa implinim mandatul acesta fara a folosi cuvinte? Ce ar fi fost cu noi astazi daca apostolii ar fi stat in Ierusalim sau ar fi mers in Samaria ori pana la marginile pamantului si s-ar fi multumit sa duca o viata decenta, sfanta, evlavioasa, in comunitatea respectiva, insa fara a spune altora Vestea Buna?

In Faptele Apostolilor, capitotul 4, este consemnat faptul ca, dupa ce ucenicilor li s-a poruncit de catre autoritatile din Ierusalim sa nu mai vorbeasca despre Isus, acestia nu s-au supus dispozitiilor, considerand ca, in felul acesta, nu ar mai asculta de Dumnezeu. Petru in aceasta situatie nu a spus : „Nu este nicio problema, stam cuminti in banca noastra, iar oamenii vor intelege Evanghelia uitandu-se la caracterul nostru deosebit…ce nevoie mai avem de cuvinte si explicatii?”. Dimpotriva, el si ceilalti apostoli au inteles ca nu pot face ceea ce Isus le-a cerut (sa fie martori) decat daca vor vorbi, vor expune in cuvinte Vestea Buna. De asemenea, vedem cum apostolii se duceau din loc in loc si vesteau Cuvantul, fara a considera ca ar fi suficient sa arate prin viata lor ca au umblat cu Isus.

3. Duhul Sfant ne imputerniceste ca sa vestim Evanghelia. Una dintre lucrarile importante ale Duhului Sfant in viata credinciosilor este aceea de a ne da putere si indrazneala sa spunem despre Isus Hristos. Duhul Sfant nu ne ajuta doar sa ducem o viata sfanta si sa traim la standarde inalte in viata de familie, in biserica sau in comunitatea din care facem parte, ci ne sprijina cu puterea Sa in vederea vestirii Evangheliei. Un efect imediat al botezului cu Duhul Sfant al primilor credinciosi a fost faptul ca acestia „au inceput sa spuna lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte, cap 1).

Asadar, Evanghelia fara cuvinte nu poate fi evanghelie, nu poate fi descifrabila, nu poate fi inteleasa. (Desigur, vestirea evangheliei fara a dovedi un caracter crestin va fi doar demagogie.) Avem nevoie sa spunem, in cuvinte potrivite, pe intelesul oamenilor, Evanghelia lui Hristos in generatia noastra. Ba mai mult, trebuie sa o spunem, intrucat este o porunca a lui Dumnezeu. Iar rugaciunea mea este ca Dumnezeu, prin Duhul Sfant, sa ne dea indrazneala si o dorinta inflacarata sa facem acest lucru, ascultand de El si onorandu-l prin aceasta. Pentru ca Evanghelia… este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor.

Auzim adesea ideea că Evanghelia ar fi o a doua șansă pe care o dă Dumnezeu omului pentru a se îndrepta.

Ca și cum, la un moment dat, după o viață cu multe eșecuri și neascultare față de Dumnezeu, Acesta îți iese înainte spunându-ți : „știi ceva, tu ai dat-o în bară în multe feluri, dar Eu te iert de tot trecutul tău murdar; nu-mi mai pasă de ce ai făcut până acum, important e ceea ce faci de acum înainte… Îți ofer șansa unui nou început. Rup filele vechi, compromițătoare din caietul vieții tale și îți dau ocazia de a scrie, de azi înainte, o nouă istorie, pe un caiet curat. Vezi ce scrii de data asta!”

Evanghelia unei a doua șanse presupune faptul că, Dumnezeu îți dă ocazia de a fi din nou în punctul zero, încercând de data asta să faci lucrurile altfel. Dacă prima „viață” nu prea ți-a ieșit, primești șansa unei a doua…în care să te îndrepți, să faci ce trebuie, să asculți, să nu mai eșuezi.

Evanghelia celei de a doua șanse înseamnă că ai căzut într-o groapă adâncă (pe un teren plin de astfel de gropi), iar Dumnezeu te scoate de acolo și îți spune: „Eu te-am scos, dar vezi cum faci de azi înainte să nu mai cazi în vreo groapă.”

O astfel de evanghelie nu este Evanghelia lui Isus Hristos. O astfel de evanghelie nu are în centru, de la început și până la sfârșit, pe Dumnezeu. Ea presupune că Dumnezeu te iartă de trecut, dar, din acel moment, trebuie să te zbați din răsputeri pentru a nu mai face ceea ce ai făcut. Dumnezeu își face partea, îți dă o nouă șansă, dar mai apoi totul depinde de tine. În final, în centrul ei este omul.

În schimb, adevărată Evanghelie, ne spune că Dumnezeu, când ne întâlnește, nu doar ne oferă o nouă șansă, de care mai apoi noi trebuie să profităm, ci că El ne dă o inimă nouă și o natură nouă, imputernicindu-ne prin Duhul Sfânt să trăim o viață nouă. El nu ne oferă doar posibilitatea de a trăi o altfel de viață (pe modelul „descurcă-te de acum și nu o mai da în bară!”) , ci ne schimbă întregul soft, dându-ne dorința, voința și puterea de a trăi după noi standarde.

Evanghelia adevărată presupune că Dumnezeu nu doar rupe filele vechi și murdare din caietul vieților noastre, lăsându-ne apoi responsabilitatea de a scrie corect, ci că El ne și înzestrează cu o abilitate nouă în acest sens, ne îndrumă și ajută pas cu pas.

Evanghelia nu e o a doua șansă pe care o primește omul vechi, de a răzbi și a se ridica la standardele lui Dumnezeu de această dată. Evanghelia transformă intrinsec omul: Dumnezeu îi iartă trecutul (și viitorul), îi schimbă întreaga natură în așa fel încât să dorească și să poată trăi o viață după voia lui Dumnezeu.

Evanghelia este despre Dumnezeu (Isus Hristos) și puterea Sa… de la început și până la sfârșit. Soli Deo gloria!

Data trecută spuneam AICI că, de cele mai multe ori, există o legătură de tip cauză-efect între lipsa (ori inconsecvența) unei persoane la întâlnirile bisericii și viața sa individuală spirituală.

Potrivit Noului Testament, nimeni nu poate pretinde că are o relație personală bună cu Isus Hristos (capul Bisericii), dacă nu are o relație bună cu biserica Lui. Sau, altfel spus, spiritualitatea unei persoane se poate vedea și din atitudinea pe care o are aceasta față de biserica locală din care face parte: cineva care prezintă dezinteres față de comunitatea sfinților, e foarte probabil că în viața lui personală prezintă același dezinteres și față de relația sa cu Dumnezeu.

În urmă cu ceva timp, tatăl soției mele, afirma, în contextul unei discuții despre adunarea credincioșilor, faptul că „minimul de creștinism” înseamnă prezența la întâlnirile bisericii. Cred că aceste cuvinte sunt adevărate, în sensul în care, oricărui om cu o dreaptă judecată i-ar fi foarte greu să afirme despre cineva că este un creștin (un copil al lui Dumnezeu), dacă acesta nu frecventează deloc biserica ori dacă o frecventează foarte rar. (Prin aceasta nu vreau să spun că toți cei ce participă la întâlnirile comunității sunt cu certitudine creștini autentici ori buni creștini, ci că aceia care nu prezintă niciun interes, nicio dorință și nicio tragere de inimă spre întâlnirile bisericii – fie că vorbim de o biserică oficială sau una informală, e foarte probabil să nu fie creștini – în sens biblic.)

Cineva spunea că dacă nu ne pasă de biserică e foarte posibil să nu facem de fapt parte din ea.

Că vrem sau că nu vrem, atitudinea noastră față de biserică (comunitatea creștinilor dintr-un anumit loc), spune multe despre noi, respectiv despre relația noastră cu Dumnezeu și despre spiritualitatea noastră.

În fapt, orice om care este mântuit, la momentul convertirii, este adăugat la Biserica lui Isus Hristos. Așadar, în acest sens, putem spune fără vreo ezitare că nu există mântuire în afara bisericii lui Hristos și, totodată, că nu există creștinism în afara bisericii. De altfel, creștinismul, asa cum apare el în scrierile apostolilor, nu poate fi exprimat decât în cadrul bisericii, a unei comunități locale. Orice altă formă de creștinism, care nu presupune existența unei biserici (oricum ar fi aceasta din punct de vedere al organizării interne), de fapt nu este creștinism.

În încheiere, aș vrea să vă lansez două provocări.

Prima este aceea de a ne analiza fiecare atitudinea pe care o avem față de biserica din care facem parte, iar dacă constatăm dezinteres, nepăsare, neimplicare – să ne pocăim. Cea de-a doua, să demascăm profeții falși ai vremurilor noastre, care, sub pretenția unei mai înalte spiritualități, încurajează creștinii la separarea de comunitățile credincioșilor și care disprețuiesc bisericile, disprețuindu-L astfel pe Hristos.

În urmă cu mai bine de 2000 de ani a avut loc prima sărbătoare a Floriilor, marcând intrarea triumfală a lui Isus Hristos în Ierusalim, cu câteva zile înainte de moartea Sa. Împlinind o veche profeție consemnată în cartea proorocului Zaharia, Mântuitorul intră în capitala Israelului călărind un măgăruș, în ovațiile mulțimilor, care în semn de apreciere își aștern hainele înaintea Sa și Îl întâmpină cu ramuri de finic, strigând cu puternică convingere: Osana (Salvează-ne)!

În ciuda primirii fastuoase de care a avut parte în Ierusalim, Isus Hristos este suprins, de către evanghelistul Luca, plângând pentru cetatea ce nu cunoscuse clipa cercetării divine și nici pe Acela ce putea să-i aducă pacea.

Primele Florii sunt pentru noi o puternică dovadă că emoțiile religioase nu reprezintă un instrument de măsură al spiritualității, pentru că mulțimea care aclama cu osanale venirea lui Isus în cetate atunci, peste doar câteva zile avea să strige cu înverșunare: răstignește-L, la moarte cu El!

Primele Florii stau mărturie a faptului că înfiorările noastre interioare față de persoana lui Isus, cât ar fi ele de sublime, dacă nu au la bază un adevăr biblic puternic înrădăcinat în ființa noastră, sunt absolut de prisos. Pentru că emoțiile vin și pleacă, asemenea unor fluturi ce se așează pentru câteva clipe în petalele unei flori, însă adevărurile din adâncul sufletelor noastre rămân și sunt scoase la iveală uneori cu sau fără voința noastră. În același fel, emoțiile celor ce păreau să se închine în fața lui Isus la intrarea Sa în Ierusalim s-au risipit în numai câteva zile, pentru că nu aveau la bază credința (adevărul) că Isus este Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

Primele Florii ne arată că putem îmbrăca straie de sărbătoare și avea emoții religioase, putem sta înaintea lui Hristos și putem imita închinarea, utilizând chiar sintagme biblice, însă fără a-L cunoaște pe El și a fi în profunzimea ființelor noastre pătrunși de Cine și Ce este Isus Hristos.

Sărbătorile trec, emoțiile trec și ele. Rămânem în suflet cu ceea ce credem cu adevărat despre persoana lui Isus Hristos. Iar ceea ce credem despre El iese mereu la iveală prin toți porii ființelor noastre.

18 ani

În urmă cu fix 18 ani (4 aprilie 2004), am început să trăiesc…cu adevărat. Nu pot explica CUM am fost adus din moarte la viață… știu doar că s-a întâmplat și că nu există nici măcar o fărâmă de merit în propria-mi persoană pentru asta.

Nu am căutat pe Dumnezeu… am fost căutat, încă de copilărie, cu o dragoste care m-a cucerit. Nu am fost nici bun, nici cuminte și nici credincios. Am fost păcătos, mort față de Dumnezeu, fără dorință și fără putere de a mă schimba. Până când El, în îndurarea Sa, mi-a dat viață… o viață nouă.

Au trecut 18 ani atunci, 18 ani de la prima mea suflare în viața spirituală, 18 ani în care am fost purtat pe brațele Lui, 18 ani în care s-a scris cu slove mari și îngroșate, în viața mea, poate cel mai frumos cuvânt cunoscut vreodată : HAR!

Povestea întreagă o regăsiți AICI.

In urma cu cativa ani, in lucrarea mea de licenta „Credinta crestina in relatie cu stiinta”, mentionam urmatoarele:

Studiul lumii vii arată că între lumea lipsită de viață și cea vie există o imensă prăpastie, diferența dintre cele două reprezentând „cea mai dramatică și mai fundamentală dintre toate discontinuitățile găsite în natură.” Geneticianul Michael Denton remarca faptul că „între o celulă vie și cel mai ordonat sistem non-biologic- cum ar fi un cristal sau un fulg de zăpadă- se află un abis atât de vast și de absolut, încât depășește orice limită a capacității noastre de a-l înțelege.”

În acest sens, demn de remarcat este faptul că și cele mai mici organisme unicelulare, cum ar fi bacteriile, a căror masă este de o mie de miliarde de ori mai mică decât gramul, reprezentând adevărate microfabrici, compuse din elemente cu un design de mare precizie și formând mecanisme moleculare uimitoare, care la rândul lor sunt alcătuite din aproape o sută de miliarde de atomi, sunt cu mult mai complexe decât orice mecanism conceput de inteligența umană și, în mod cert, fără egal în lumea lipsită de viață (non-biologică).

Gândindu-ne la acestea, devine foarte greu de crezut și extrem de improbabil ca viața pe pământ să fi evoluat din materie lipsită de viață, ca urmare a acțiunii forțelor oarbe și lipsite de scop din natură.

După cum știți cei mai mulți dintre voi, anul trecut, în august, am fost diagnosticat cu necroză bilaterală de cap femural, fapt pentru care a trebuit să trec prin 3 operații la nivelul șoldurilor, intervenții prin care s-au executat foraje de decompresie a capetelor femurale.

După cum spuneam AICI, necroza de cap femural semnifică faptul că celulele osoase din capul femural sunt afectate de lipsa circulației sângelui în acele zone. Altfel spus, pentru că nu se irigă cu sânge, acele porțiuni din os mor.

Asta am aflat la finalul verii în urma unui RMN.

Cum am ajuns la RMN?

În luna mai am resimțit primele dureri în zona inghinală, dureri care au apărut fără vreo cauză mecanică cunoscută la momentul acela-eram la nunta unui prieten și am simțit dureri la piciorul stâng în timp ce stăteam la masă.

Pe atunci eram într-o formă fizică excelentă: aveam 78 de kg (așa cum îmi propusesem la începutul anului 2021), făceam sport des (de 3-4 ori pe săptămână jucam fotbal, trasee montane când aveam ocazia), eram foarte atent cu mâncarea și, cel mai important, nu resimțeam nicio durere la nivel oaselor sau articulațiilor. Erau zile când jucam fotbal chiar și de doua ori (câte o oră jumătate la interval de câteva ore).

După ce am trecut pe la câțiva medici în decurs de câteva luni fără să descopere problema (neurolog, reumatolog, ortoped), în urma unui RMN s-a constatat existența necrozei, la nivelul ambelor șolduri.

A fost un șoc și pentru mine, dar și pentru medici (deși cineva ma anunțase cu un an în urmă)…

Apoi au urmat întrebarea: cum am ajuns eu la necroză bilaterală de cap femural?

Discutând cu medicii pe la care am trecut despre posibilele cauze ale necrozei, rând pe rând au fost eliminate: traumatisme puternice nu am avut sau nu-mi amintesc să fi avut (însă doctorii mi-au spus că pentru așa ceva ar fi trebuit să fie vorba de o lovitură de proporția unui accident de mașină sau o căzătură de la etaj), tratamente cu cortizon nu mi s-au administrat, alcool nu am consumat, iar analizele de sânge erau foarte bune…

Atunci de la ce să fie?

Aflând de la doctori că necroza osoasă apare în urma unui blocaj sanguin de tipul trombozelor, am întrebat dacă necroza mea apărută din senin poate avea legătură cu vaccinul pe care tocmai îl făcusem cu câteva zile înainte de primele dureri (prima doză de la Pfizer), respectiv la câteva zile după acestea (cea de a doua doză).

Răspunsul a doi dintre cei trei doctori a fost că este foarte posibil ca aceasta să fie cauza, ba chiar unul dintre ei mi-a spus că e sigur de asta, având în vedere că celelalte posibile cauze nu s-au confirmat, perioada în care a apărut, cât și faptul că trombozele se numără printre efectele adverse ale vaccinului.

„Oasele tale- forma, pozitionarea lor în șolduri, lipsa altor semne, arată că a existat o cauză ce a apărut brusc, nu de-alungul timpului”, îmi spune doctorul.

Dacă nu au fost alte cauze identificate, dacă s-au confirmat destule cazuri în care vaccinul a provocat tromboze, dacă perioada coincide cu cea în care am făcut vaccinul, dacă nu am simțit niciodată dureri la nivelul oaselor sau articulațiilor înainte de acel moment, dacă doctorii mi-au spus că și ei cred că vaccinul este cauza… nu sunt toate astea motive întemeiate să cred că aceasta este trista realitate?

Ba mai mult, la ceva timp după ce am fost operat, apar în presă două cazuri identice, pe care le găsiți în link-urile de mai jos:

https://www.national.ro/coronavirus/presedintele-federatiei-silva-a-ajuns-in-carje-dupa-vaccinarea-cu-johnson-are-45-de-ani-745042.html

https://m.activenews.ro/stiri/Jurnalistul-Ionel-Iloae-dupa-a-doua-doza-de-Pfizer-%E2%80%9EAcum-sunt-o-persoana-cu-handicap.-Sunt-mii-de-oameni-cu-probleme-post-vaccin.-Va-rabufni-si-asta-sunt-convins-171072

Nu sunt adeptul teoriei conspirației, nu sunt nici împotriva vaccinului și nici nu cred că virusul ăsta nu există. Ba da, există și a făcut ravagii chiar și printre rudele mele (3 persoane dragi, care nu mai sunt astăzi, poate că ar mai fi trăit liniștite ceva ani buni dacă nu ar fi fost lovite de virusul necruțător).

Totuși cazul meu nu e doar al meu. Vaccinul are, în unele cazuri, efecte adverse, iar cazurile la nivel global cu efecte secundare negative serioase sunt destul de multe (din aproape orice sursă ne-am informa).

Ce rost are toată povestea asta tristă pe care am spus-o?

Mă gândesc că povestea mea va ajuta măcar pe câțiva să discearnă în luarea unor decizii în legătură cu controversatul subiect al vaccinării, în sensul de a cântări care sunt riscurile vaccinări, respectiv care sunt riscurile de a trece prin boală.

Spre exemplu, care sunt riscurile pentru un tânăr în formă fizică bună, cu un sistem imunitar puternic, să moară în urma covid sau să rămână cu probleme serioase? Și care sunt, pentru același tânăr, riscurile pe care și le asumă prin vaccinare?

Știu, veți spune că s-au vaccinat atâția și nu au avut nimic serios. Da, așa am gândit și eu. Dar dacă, să presupunem, 1 din 10000 au probleme serioase în urma vaccinului, cine îți poate garanta că nu vei fi tu acela?

Știu că subiectul ăsta e unul care poate separa oameni și că el poate fi o sursă de discordie (sper să nu fie în cazul de față)… Am scris ceea ce ați citit mai sus dintr-un spirit de datorie față de adevăr și de semeni, probabil din același spirit cu care sunt încurajați oamenii vulnerabili să se vaccineze impotriva virusului.

Data viitoare vă spun și cum cineva mi-a comunicat cu an înainte de aceste probleme de sănătate, că voi avea parte de ele…

Dacă în urmă cu ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic, data trecută, AICI, am început să povestesc despre îndreptățirea (justificarea) prin credință, arătând că dreptul Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea păcatele noastre (calcările legilor Lui perfecte) și nu poate să ne ierte pur și simplu.

Dacă toți suntem vinovați înaintea dreptății Lui, pentru că toți am păcătuit și suntem lipsiți de gloria lui Dumnezeu (Romani 3:23), iar plata păcatului este moartea (Romani 6:23), adica despărțirea veșnică de Dumnezeu, cum putem fi salvați, iertați de păcatele noastre și acceptați de Dumnezeu și, în același timp, El să rămână drept?

Putem să ne îndreptațim singuri, prin faptele noastre bune? De asemenea, am arătat data trecută că nu putem să ne îndreptațim singuri înaintea Lui, prin faptele noastre bune, la fel cum un criminal nu poate să scape de pedeapsa judecătorului pentru simplul fapt că, înainte de crima sa, a fost un om bun.

Dat fiind situația noastră cumplită (vinovați ce nu se pot reabilita în fața Dreptului Judecător), Dumnezeu, în dragostea și bunătatea Lui, fără vreo obligație în acest sens, a găsit pentru noi o soluție.

Cineva trebuia să plătească pentru toate calcările noastre de lege, iar Dumnezeu a ales ca Fiul Său, Isus Hristos, să suporte această pedeapsă, în locul nostru, pe cruce.

Deși Acesta a trăit o viață perfectă (singura viață perfectă ce a fost vreodată trăită), El a primit pedeapsa din partea dreptății lui Dumnezeu Tatăl, luând asupra Sa pe cruce nelegiuirile noastre. Pe cruce, Dumnezeu Însuși a lovit fără milă în Fiul Său, ca și cum Acesta ar fi fost un josnic nelegiuit.

Jertfa lui Isus Hristos este modalitatea prin care Dumnezeu poate ierta un păcătos, călător al legilor Lui și îl poate privi ca fiind drept.

Cum e posibil acest lucru?

Prin credință. Numai prin credință.

Păcătosul care vine înaintea lui Dumnezeu, recunoscând că este vinovat și că nu se poate îndreptăți singur, trebuie să creadă că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a plătit înaintea Tatălui, pe cruce, prețul pentru păcatele sale.

Credința aceasta, atât de simplă, este mâna întinsă spre Dumnezeu, pentru a primi din partea Lui, iertarea de păcate, în baza a ceea ce Isus Hristos a făcut pe cruce. Credința aceasta este asumarea, cu întreaga ființă, a faptului că Isus a suferit în locul nostru pedeapsa nelegiuirilor noastre.

Cum putem fi socotiți drepți înaintea lui Dumnezeu? Într-un singur fel: crezând din inimă în jertfa lui Isus, acceptând soluția lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoși.

Dacă citești aceste rânduri și te gândești că Dumnezeu ar avea vreun alt motiv, independent de jertfa lui Isus Hristos, pentru care să privească la tine și să te considere drept (neprihănit) – cum ar fi faptul că mergi la biserică, că nu faci anumite păcate, că slujești sau că faci bine celor din jur etc, atunci este momentul să-ți reconsideri credința…

Există o singură cale prin care putem fi vreodată îndreptățiți în fața sfințeniei lui Dumnezeu, și aceasta nu are legătură cu noi înșine, ci cu persoana lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cine se încrede în El nu va fi dat de rușine. (1 Petru 2:6).

Ești tu socotit neprihanit (drept) de către Dumnezeu? Crezi tu că Dumnezeu, uitându-se la tine în momentul de față, poate spune despre tine că ești neprihănit (drept)? Dacă da, ca este motivul pentru care crezi că ești îndreptățit înaintea sfințeniei Lui? Dacă nu, ce crezi că ar trebui să (mai) faci pentru ca Dumnezeu să poată spune despre tine că ești neprihănit (drept)?

Dar acum s-a arătat o neprihănire (dreptate)  pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii: și anume neprihănirea (dreptatea) dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți (drepți), fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. (Romani 3:21-24)

Slavă lui Dumnezeu pentru că El a găsit soluția pentru noi păcătoșii! Slavă Lui pentru că prin credința în Fiul Său suntem socotiți drepți, suntem justificați! Iar dacă El ne socotește drepți, cine ne mai poate condamna!?

%d blogeri au apreciat: