Feeds:
Articole
Comentarii

Spuneam data trecută AICI ca exista mai multe teorii cu privire la apariția Universului pe care as vrea sa le analizăm în cele ce urmează. Acest demers nu are doar un scop informativ și nu e menit doar să ne satisfacă anumite curiozități intelectuale, ci este o încercare de a ne conștientiza că adevărul despre Începutul Universului are implicații dintre cele mai importante și profunde în viața noastră.

Dacă e adevărat că totul s-a născut din haos, absolut întâmplator și fără vreun plan și că ființele umane sunt doar produsul șansei oarbe ivite în intervalul a 7 miliarde de ani de evoluție, consecințele sunt pe măsură: nu există din punct de vedere obiectiv nici un scop pentru viețile oamenilor, nu există nimeni dincolo de ei față de care să fie responsabili pentru faptele lor, nu există bine și rău, nu există nimic dincolo de moarte…

Desigur, dacă adevărul despre Univers este acela că el a fost creat de către Dumnezeu cu un scop bine determinat și după un plan inteligent, și drept urmare și viața umană derivă (direct sau indirect) din voința acestui Dumnezeu, consecințele vor fi altele: existența unui sens obiectiv pentru viața umana, responsabitatea noastră în fața Creatorului de a căuta scopul pentru care am fost creați, standarde obiective de bine și rău, viață dincolo de moarte (presupunând existența lui Dumnezeu din perspectiva creștină).

Așadar, e o eroare copilărească sau chiar ignoranță din partea noastră să nu căutăm răspunsuri cu privire la acest subiect, considerând că adevărul, oricare ar fi el, nu ne-ar afecta. Negarea consecințelor nu le face să dispară din lumea reală, la fel cum pentru struț, capul în nisip nu înseamnă dispariția reală a pericolului.

Din păcate, tot mai mulți oameni astăzi preferă să și presare praf în ochii minții pentru a nu mai avea contact cu întrebările dificile la are ar trebui să găsească răspunsuri și care odată puse ar putea să le tulbure liniștea.

Dacă citești aceste rânduri tot ce aș vrea să înțelegi acum este că problema apariției Cosmosului nu ar trebui ignorată și aș vrea să ai curajul să cauți adevărul, oricare ar fi el, cu privire la acestă chestiune, care are pentru viața ta, implicații mult mai profunde decât ai putea crede.

Aș dori, în cele ce urmează, să îți pui (poate încă o dată) întrebarea cum a apărut Universul? și împreună cu mine, să analizăm posibilele răspunsuri (teorii) despre care vorbeam în articolul anterior.

Cum a luat ființă Cosmosul? Să fi existat el din totdeauna cum spuneau vechii greci? Să fie oare fără început materia? Ori totul să fi început printr-o explozie imensă a unui punct incomensurabil de mic, fierbinte și dens, explozie care a creat, fără noimă, un Univers atât de complex și fascinant pentru mintea umana? Sau un Dumnezeu inteligent l-a creat cu un scop, ca spațiu și casă pentru ființele umane purtătoare de viață și conștientă?

Exclud din start că toate variantele ar putea fi în același timp adevărate, la fel cum exclud că 2×2 ar putea fi 4, 5 și 6 simultan.

Știu, trăim în epoca postmoderna, când credințele toate sunt considerate bune și adevărate simultan, chiar dacă ele se contrazic… Dar în chestiunea Începutului lucrurile nu pot sta așa. Logica elementară ne-o spune: dacă Universul a existat din totdeauna, materia având caracter preexistent, atunci e limpede că nici explozia Big-Bang nu l-a creat și nici Dumnezeu nu l-a creat, pentru că el (cosmosul) era acolo din totdeauna. Dacă Big-Bang a dat naștere Universului (și nu a fost nevoie de vreo în niciun fel de Ființă creatore în această poveste-cum susțin adesea anumiți oameni de știință), atunci Dumnezeu este doar o născocire. Iar, în ultimul rând, dacă Dumnezeu a creat Cosmosul cu sutele de mii de Galaxii pe care le cuprinde, acest fapt exclude (într-o măsură pe care o vom analiza), posibilitatea ca acesta să se fi născut aleatoriu, dintr-o explozie necontrolată de atomi-fără urmă de amestec al vreunui Zeu, sau ca el să existe din eternitate. 

Așadar, adevărul e că Universul are o poveste. Una singură. Dar care să fie această poveste? Și cum putem ști care este povestea adevărată cu privire la el?

Va urma…

Reclame

„… un misticism profetic, cu o puternică sententiozitate ibseniană, ceea ce dă exhaustiv cazului său o și mai cețoasă obscuritate cazuistică,” zicea George Călinescu despre Pădurea Spânzuraților.

Am citit asta pe coperta cărții, în adolescență, înainte să deschid cartea, ca să ma dumiresc despre ce era vorba în ea. Ce-i drept, mai multă ceață cazuistică și ibseniană mi-a adus G. Călinescu decât lumină! Acum, revăzând recenzia lui, înțeleg și mai bine de ce nu mi-au plăcut în copilărie scrierile lui de critică literară. Înțelegeam mai multe din desenele de pe coperți decât din explicațiile lui uneori.

Deh, eram și eu MAI tânăr…

App: Cartea a fost bună. Una din preferatele mele din literatura română!

Dar cred totuși că editorul putea alege cuvinte mai potrivite pentru coperta cărții, unele care să stimuleze un simplu amator ca mine să deschidă paginile ei, nu să-l trimită direct la DEX.

Dar, vorba cuiva: dacă am înțelege în viață toate câte-s neînțelese, ce farmec ar mai avea viața…? Pe asta nu mai știu cine a zis-o, dar sigur nu G. Călinescu. E prea simplă și exhaustivă să fie a lui.

Despre Începuturi

Deși suntem la începutul unui nou an, subiectul despre care vreau să vă vorbesc nu este acesta, ci unul de care, că vrem sau nu vrem, se leagă întreaga noastră viziune despre lume și viață, ba chiar viața însăși și mai mult decât atât nu KO (dacă într-adevăr există ceva dincolo de cei 40-80 sau 90 de ani pe care îi trăim în această lume).

Aș vrea, împreună cu mine, să vă gândiți încă o dată, la una dintre (probabil) cele mai importante întrebări cu care oamenii de pretutindeni și din toate timpurile și-au frământat mintea: Cum a început totul? Cum a apărut Universul nostru? Apariția Cosmosului este marcată de Scop sau constituie o simplă Întâmplare fericită?

Dacă răspunsurile la aceste întrebări nu ar purta cu ele consecințe extrem de importante, probabil subiectul ar viza doar pe câțiva curioși ori pe filosofi. Însă, așa cum vom vedea, perspectiva asupra vieții și chiar destinul tău, depind de ceea ce alegi să crezi, în primă fază, despre Începutul Universului.

Și cum a Început totul? Cum a apărut Universul (timpul, materia și spațiul)?

Există, cu privire la acest subiect, două (dacă nu chiar trei) mari teorii demne de luat în seamă: teoria Big-Bang, teoria creaționistă și teoria Cosmosului etern.

Teoria Universului etern a fost explicația lui Aristotel și a școlii grecești antice cu privire la existența Universului. Aceasta presupune că spațiul, timpul și materia au existat din totdeauna, neavând un început sau că, așa cum spunea Platon, deși materia are un început, elementul spațio-temporal a existat din veșnicie. Așadar, potrivit grecilor antici, Universul (într-o formă sau alta) a existat dintotdeauna, acesta neavând o cauză care să-l genereze.

Teoria Big-Bang, fundamentată la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului XX de câțiva oameni de știință renumiți, printre care George Gamow și Fred Hoyle, presupune faptul că întreg Universul își are originea într-o explozie de proporții cosmice ce a avut loc în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani. Atunci, un punct extrem de mic, infinit de dens și de cald, denumit singularitate, a explodat, producând miliarde de galaxii cu stele și planete, printre care și planeta noastră dragă Pământ. Aceasta este istoria apariției Cosmosului din perspectiva multor oameni de știință.

Teoria creaționistă, susținută în Antichitate de către evrei, iar mai apoi de către creștini, presupune că Universul (spațiul, timpul și materia) a fost creat din nimic, de către o Ființă Atotputernică ce a existat înainte de timp și spațiu (Dumnezeu). Teoria are la bază afirmația din primul verset al Bibliei, care spune că „la început Dumnezeu a creat cerurile și pământul.” (Geneza 1:1). Așadar, potrivit teoriei creaționiste, Universul cu miliarde de galaxii, stele și planete, a luat ființă din voința unei Persoane Inteligente, Eterne, fiind rezultatul lucrării unui Mare Arhitect. El a creat nu doar materia, ci și timpul și spațiul, situându-se în afara lor. Aceasta este explicația creștinilor (și nu numai) cu privire la apariția Universului, afirmând că există o Cauză Primară care l-a adus în ființă.

Pe scurt, acestea sunt cele 3 mari teorii alternative pentru existența Universului. Dar care să fie adevărată? Este vreuna oare susținută și dovedită veridică de către știință? Care dintre cele 3 se potrivește mai bine realității? Să fie oare Universul etern, iar materia să existe din totdeauna? Să fii început totul cu o explozie cosmică accidentală și lipsită de scop? Să fie Universul oare opera de artă a unui Mare Artist care să fi avut un plan cu creația Sa?

Răspunsurile și analiza celor 3 teorii le veți afla în următoarea postare, peste câteva zile.

Până atunci, doresc să vă urez un an nou binecuvântat!

– Nu există un Bine (sau un Rău) absolut. Fiecare decide pentru sine ce este bine. Pentru tine e bine ceva, pentru altul e bine altceva. Fii mai deschis la minte!

– Ok! Dacă fiecare decide pentru sine ce e bine şi rău, dă-mi voie să-ți spun că eu cred că bine e să fii așa cum te-a lăsat Dumnezeu (sau Natura oarbă) să fii. Bărbatul să fie barbat. Iar femeia, femeie. Cred că e o anomalie să încerci să fii altceva decât ești.

– Nu e bine cum gândești!

– Păi parcă spuneai mai devreme că nu există un Bine sau un Rău absolut… Dacă fiecare decide pentru sine în aceste aspecte, de unde știi tu că nu e bine cum gândesc eu!? Nu cumva introduci în discuție ceea ce chiar mai devreme ai negat? Adică un standard față de care eu mă raportez greșit?

– Nu cred. Binele e relativ, orice ai spune.

……………………………….

– Regulile astea de ordin moral au fost inventate de oameni. Iar ele se schimbă în timp. Lumea evoluează. Tot ce contează e să fii fericit. Binele și răul sunt relative.

– Vrei să spui că minciuna nu e un lucru rău? Mai ales dacă te face fericit… știi tu, o minciună bine ticluită, te scăpă uneori din impas. De ce ar fi rău sa mințim (când o facem pentru binele și fericirea noastră)?

– Minciuna e rea. Și eu cred asta. Nu sunt de acord cu minciuna.

– Ehh, morala se schimbă cu trecerea timpului, nu? Și, oricum, e relativ binele… parcă așa spuneai. De ce nu ar fi și minciuna un rău relativ? Dacă depinde de persoană, de context, de epocă, de cultură… unora li se pare Bine să mintă. Ăsta e bine lor. Fiecare își alege ce e bine. Important e să fii fericit…

– Orice ar fi, indiferent ce ar spune alții, minciuna e rea și punct! Altele sunt discutabile… Asta nu!

– Deci accepți un standard de Bine și Rău absolut în privința asta la care ar trebui să se raporteze toți oamenii?

– Ți-am mai zis: bine și răul sunt relative.

– Văd că sunt relative doar în unele cazuri. Ești destul de selectiv în a relativiza binele și răul.

„Fără Dumnezeu, universul nu oferă nimic altceva decât disperare. Dacă nu există
nicio putere mai înaltă care să îi confere omenirii valoare şi un scop, orice idee de existenţă încărcată de sens este o iluzie. Dacă ai luat fiinţă în mod accidental, fără niciun plan, şi dacă existenţa ta are o limită dincolo de care nu există
altceva decât vidul uitării, cum îţi poţi aduna suficiente motive pentru a te scula din pat dimineaţa? Şi ce contează cum îţi petreci orele, zilele şi anii? Oricât de importante ar părea planurile şi activităţile tale în acest moment, cum poţi găsi o semnificaţie reală în ele dacă tot ce faci este lipsit de scop şi destinat unui final spulberat în nimicnicie când universul va dispărea?

Într-un articol despre începuturile universului, Rick Gore, senior editor la revista National Geographic, scria: „Deci care este rostul unui univers care îşi are sfârşitul într-o astfel de dispariţie? Cu cât înţeleg mai multe despre univers, cu atât mai mult mă sâcâie această întrebare. Nu am niciun răspuns, în afară
de câteva amintiri care nu se vor destrărna.: „

Putem să-l iertăm cu uşurinţă pe domnul Gore pentru încercarea de alinare a disperării sale cu retorica unei gândiri iluzorii, dar ştim cu toţii că dacă această concepţie despre Univers este corectă, amintirile sale se vor destrăma. Trecerea în nefiinţă a universului nu va lăsa nimic în urmă, nici măcar o amintire.

Necredincioşii trebuie să împărtăşească
disperarea domnului Gore. Pentru ei, istoria universului este tragedia încărcată de cruzime a materiei care se aduce pe sine la viaţă, ajunge la conştiență de sine, se înalţă
la stadiul de inteligenţă şi se visează în veşnicie, numai pentru a înfrunta o inevitabilă, inalterabilă şi desăvârşită dispariţie.”

Josh Mcdowell, In cautarea certitudinii

As vrea

As vrea… o gumă de șters greșeli ce au lasat urme în inimi si lacrimi pe obraji.
Si un ceas sau o clepsidra prin care să întorc zilele și anii, sa pot sa arunc uitare peste întristari și necazuri. As vrea sa pot trai in vis, sa poti sa mi spui ca nu Te am dezamagit, sa ma mai strangi in brațe ca pe un copil ce sunt si sa ma-mbraci in amnezii astfel incat sa nu mi mai amintesc de mine, de chipul meu si inima mea, de trecut si chinuri; sa pot sa vad doar ce i frumos si bun si sa ma pierd pt eternitate in dragostea Ta, linistit ca un prunc in pantecele mamei, la adapost de orice i urat.
Da-mi guma sa sterg greseli si clepsidra sa intorc timpul si praful uitarii sa l arunc peste răni și să uit chiar de mine însumi. Suspin si eu impreuna cu intreaga creație dupa rascupararea ce va sa vina de raul din mine, din noi, de lacrimi si chin si de orice regrete.
Si totusi, pana atunci, ahhh, da-mi o gumă! C-am multe de sters din inimi si minți apăsate…

27

Au trecut 27 de ani de la prima suflare. Daca sunt multi sau putini nu stiu sa spun, stiu doar ca au trecut repede, ca un sunet. (Parca ieri a fost cea mai veche aniversare de care imi pot aminti, cea de la 4 ani.)

De atunci s-au intamplat multe, printre care si cel mai important lucru din viata mea, cand la aproape 14 ani am luat decizia sa ma dedic lui Isus Hristos. Nu regret si nu am regretat niciun moment ca am luat in adolescenta aceasta hotarare. De fapt, cine ar putea regreta asa ceva!?

Au fost 27 de ani plini de binecuvantari si favoruri, in care Dumnezeu a fost credincios si mi-a dat la timpul potrivit tot ceea ce am avut nevoie: a pus langa mine exact oamenii care trebuiau a fi (ce ar fi fost viata mea fara unii dintre ei), mi-a dat putere, spirjin, sanatate, circumstante in care sa ma pot maturiza, si a ingaduit exact atatea probleme incat sa ma scoata la finalul finalului exact asa cum ma doreste El si astfel incat sa-L pot cunoaste mai bine.

Au fost insa si momente grele, cu precadere in ultimii doi ani, cu nopti negre pentru sufletul meu, gropi ale marianelor, infrangeri, durere, sfasieri, o profunda cunoastere a propriilor neputinte, clipe in care sufletul meu a ramas in viata doar datorita unor promisiuni pe care El mi le-a facut in bunatatea si mila Sa si de care am ramas agatat pana in momentele de fata.

Stiu ca fara aceste fagaduinte as fi fost de multa vreme rapus. Stiu ca, desi lucrurile nu sunt in totalitate cum as vrea eu sa fie, si inclusiv eu nu sunt cum as dori, totusi, toate vin din mana Lui buna (ori sunt ingaduite de El) si au un scop bine stabilit: gloria Lui. Si mai stiu ca un caine viu (fie el schiop ori legat pentru o vreme) face mai mult decat un leu mort, oricat de mare, frumos si grozav ar fi acesta din urma (Eclesiastul 10:4b). 

Am implinit azi 27 de ani si am scris, nu pentru voi, pentru ca nu am lectii de predat, ci pentru mine, pentru ca vreau ca aceste cuvinte consemnate in valea umbrei mortii sa ramana un stalp de aducere aminte peste vremuri cand lucrurile vor fi asa cum El a promis si cand voi bea pe saturate din paharul izbavirilor Lui.

 

 

%d blogeri au apreciat asta: