Feeds:
Articole
Comentarii

Niciunul măcar!

În capitolul 3 al Epistolei lui Pavel către Romani, găsim consemnat un adevăr extrem de greu de acceptat și foarte nepopular, cu privire la noi, ființele umane, și anume, că suntem, începând cu Căderea părinților noștri Adam și Eva, ființe decăzute, depravate din punct de vedere moral, incapabile să împlinească în mod desăvârșit cerințele Legii divine.

Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Romani 3: 9-12

Adevărul acesta cutremurător despre noi este începutul Evangheliei, este vestea proastă care precede Vestea Bună a salvării prin credința în Hristos Isus. Vestea proastă este că, în ochii lui Dumnezeu, nu suntem așa de buni cum pretindem a fi. Dimpotrivă, în lumina sfințeniei Sale, suntem fără vreo excepție vinovați, ticăloși, nepricepuți și nevolnici în ce privește relația cu Dumnezeu si legea Lui.

Conform Scripturii, noi am fost ontologic afectați de păcat, așa încât în starea noastră naturală nu-L dorim pe Dumnezeu și nici nu ne găsim plăcerea în ascultarea de poruncile Lui. Deși ne place să păstrăm păreri bune despre noi înșine, adevărul este că suntem așa de „buni”, încât niciunul dintre noi nu vrea și nu este capabil să facă binele, niciunul măcar.

Desigur, dacă ne vom compara cu anumiți indivizi din jurul nostru, s-ar putea să păstrăm despre noi impresia de persoane bune, corecte, amăgindu-ne că nu suntem așa de răi precum sunt alții; însă, comparându-ne cu standardul lui Dumnezeu, cu cerințele legii divine, rămânem cu această întunecată caracterizare: niciunul dintre noi nu este bun, niciunul măcar.

Acestă realitate tristă ar trebui însușită de către fiecare dintre noi în cel mai profund mod cu putință, căci nu există altceva care să ne caracterizeze mai bine decât termeni precum: păcătoși, netrebnici, nepricepuți, nedrepți, răi etc.

Mai mult decât atât, vestea aceasta rea cu privire la noi nu constă în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere al rezultatelor, din cauza faptelor rele pe care le facem uneori, ci în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere ontologic, incapabili să facem binele în felul cerut de Dumnezeu, din cauza naturii noastre decăzute. Astfel, noi nu suntem păcătoși pentru că ni se întâmplă să păcătuim, ci păcătuim tocmai din cauza naturii noastre în care este impregnat păcatul.

Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar

Oh, de am crede aceste cuvinte, am da drumul din mână iluziei că suntem oameni buni, râsul nostru s-ar transforma în lacrimi și am striga cu disperare către Dumnezeu după milă și ajutor, pentru a ne salva de noi înșine și pentru a ne regenera!

De ce nu venim la Hristos, de ce nu alergăm la Evanghelie? Pentru că nu credem adevărul despre noi înșine, nu credem că suntem așa de păcătoși încât nu avem nicio scăpare în afara Evangheliei lui Hristos. Dacă nu credem vestea rea despre noi înșine, ce nevoie am avea de vestea bună a evangheliei?

Facă Domnul lumină în inimile noastre așa încât să ne vedem propria ticăloșie, netrebnicie, nedreptate și nepricepere! Căci acesta este începutul unei vieți noi.

În urmă cu ceva timp, recitind Epistola Sobormicească a lui Iuda, mi-a atras în mod deosebit atenția primul verset, în care autorul face trimitere la destinatarii epistolei:

Iuda, rob al lui Isus Hristos și fratele lui Iacov, către cei chemați, care sunt iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Isus Hristos…

Conform versetului de mai sus, destinatarii scrierii, ca de altfel fiecare credincios – născut din nou, copil al lui Dumnezeu, beneficiază de următoarele trei însemnate binecuvântări, și anume: binecuvântarea de a fi chemat, a fi iubit și a fi păstrat.

Harul chemării este cu siguranță unul dintre cele mai importante favoruri de care Domnul ne-a făcut parte și fără de care astăzi nu am fi ceea ce suntem – copii ai lui Dumnezeu; faptul că, într-o anumită zi din viața noastră sau într-o anume perioadă, Dumnezeu s-a apropiat de noi prin Evanghelie și ne-a chemat pentru a ne oferi mântuire, este cu siguranță o deosebită binecuvântare.

Dacă am auzit glasul Lui spunându-ne „vino după Mine!” și dacă, în ciuda tuturor obstacolelor din noi și din afara noastră, l-am urmat, înseamnă că ni s-a făcut mare har. Nu toți au parte de o astfel de chemare. Sunt oameni care nu se întâlnesc niciodată în viață cu Evanghelia, cu Logosul, cu glasul Fiului Său, în felul în care ne-am întâlnit noi, copiii Săi. Ce har să fii chemat de Domnul Însuși! Căci cine dintre noi ar fi venit la El din proprie dorință, dintr-o inițiativă personală a firii lui pământești, fără ca mai înainte El să ne cheme și să ne tragă spre Sine, așa cum a fost chemat Lazăr din mormânt la glasul lui Isus!?

Cea de-a doua binecuvântare de care au parte copiii lui Dumnezeu, potrivit textului, este aceea că ei sunt iubiți de către Însuși Dumnezeu. Da, este adevărat că fiecare persoană care va fi trăit vreodată este iubită de Dumnezeu, însă, copiii Săi au parte de harul de a conștientiza această copleșitoare iubire, care s-a arătat față de noi „pe când eram încă păcătoși” (Romani 5:8). Ceea ce mi se pare cu adevărat copleșitor este măsura cu care noi suntem iubiți de către Dumnezeu, și anume, exact așa cum Dumnezeu Tatăl Îl iubește pe Fiul Său (…ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Ioan 17:23). Ce mare har să știm că suntem iubiți de Tatăl, tot la fel cum este iubit și Hristos! Ce privilegiu!

Cea de-a treia binecuvântare de care beneficiază credincioșii, amintită în text, așa cum am menționat anterior, este că aceștia sunt păstrați. Dumnezeu nu doar că a început o lucrare în noi, chemându-ne la viață prin Evanghelie și arătându-Și dragostea Sa față de noi, ci continuă să-și desăvârșească lucrarea, păstrându-ne în harul Său. Ce mare har să știm că, după ce ne-a născut din nou, Dumnezeu nu ne va abandona la mijlocul procesului, ci ne va ține prin puterea Duhului Său aproape de Sine! Există siguranță în aceste cuvinte, respectiv în faptul că Dumnezeu își păstrează copiii! Și sunt atâtea promisiuni în Scriptură cu privire la acest aspect, și anume că Dumnezeu va duce la bun sfârșit ceea ce a început în fiecare dintre noi.

Demn de remarcat este faptul că termenul „păstrat” folosit în primul verset al epistolei, este același termen utilizat și în versetul 6, în care autorul afirmă că Dumnezeu a păstrat pentru ziua judecății pe îngerii căzuți. Așadar, dacă pentru îngerii ce s-au revoltat condamnarea este sigură, tot la fel de sigură ar trebui să fie și finalizarea procesului nostru de mântuire. Dacă ei (îngerii căzuți) nu pot scăpa de judecata lui Dumnezeu, în același mod, nici noi nu am putea să ne pierdem din mâna Lui Dumnezeu, pentru că El Însuși este Acela care ne păstrează, pentru a ne înfățișa fără pată, la venirea lui Isus Hristos.

Să ne bucurăm deci de aceste mari binecuvântări de care Domnul ne-a făcut parte și să fim recunoscători Aceluia care ne-a chemat, ne iubește și ne păstrează!

Într-un articol anterior (pe care îl găsiți AICI), explicam diferența între a fi mulțumit și a fi mulțumitor. Spuneam atunci că a fi mulțumitor presupune a privi, dincolo de binecuvântările de care ai parte, la Cel ce îți face cu bucurie parte de ele, și prin urmare, să-I fii recunoscător.

Tot atunci spuneam că într-un viitor articol, voi scrie despre acel lucru care pentru mine reprezintă cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu mi-a oferit-o în această viață.

Deși, de fiecare dată când meditez la binecuvântările de care Domnul a făcut parte sufletului meu, sunt copleșit de numărul lor și de bunătatea cu care El mi le oferă în ciuda a ceea ce sunt, totuși, pot distinge fără prea multe cumpăniri care este cel mai important dar pe care l-am primit vreodată.

Sunt recunoscător pentru darul iertării și pentru viața veșnică, pentru izbăviri de păcate și temeri, pentru bucuria și pacea ce mi-o pune în suflet, pentru anii de viață și pentru sănătate, pentru soția mea și pentru familia în care m-am născut, pentru rude și prieteni, biserică și locul de muncă… Dar, dincolo de toate, cea mai mare binecuvântare este El Însuși.

Isus Hristos este cel mai prețios dar pe care l-am primit în urma credinței în Evanghelie. Indiferent cât de multe binecuvântări aș avea, dacă nu ar fi El în viața mea, nimic nu ar avea sens. Nu-mi văd viața fără El, chiar dacă în schimb Dumnezeu mi-ar face parte de toate binecuvântările de care s-ar putea bucura vreodată cineva. El e binecuvântarea supremă!

Cineva afirma cu privire la Evanghelie: „scoate-L pe Hristos din ea și vei rămâne cu nimic!”. Aceste cuvinte sunt valabile în dreptul vieții fiecăruia dintre noi, cei care am fost născuți din nou; dacă Hristos ar fi scos din viața noastră, am rămâne cu nimic. El e cea mai mare binecuvântare pentru sufletele noastre!

De aceea, rostim cu bucurie: Doamne, Îți suntem recunoscători pentru Tine! Ori așa cum afirma Augustin : „Doamne, dacă tu te îndepărtezi de noi, dă-ne un alt „tine”, căci noi nu te vrem decât pe Tine.

Ce-i viața…

Cu secole în urmă, împăratul David făcea următoarea afirmație cu privire la efemeritatea și fragilitatea vieții umane:

Iată că zilele mele sunt cât un lat de palmă și viața mea este ca o nimica înaintea Ta. (Oprire)
Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ține.” (Ps. 39:5)

De asemenea, profetul Moise, caracterizând viața omului, spunea următoarele cuvinte:

„Tu întorci pe oameni în țărână
și zici: „Întoarceți-vă, fiii oamenilor!”

Îi mături ca un vis:
dimineața sunt ca iarba, care încolțește iarăși: înflorește dimineața și crește,
iar seara este tăiată și se usucă.

Toate zilele noastre pier de urgia Ta,
vedem cum ni se duc anii ca un sunet.
Anii vieții noastre se ridică la șaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; și lucrul cu care se mândrește omul în timpul lor nu este decât trudă și durere,
căci trec iute, și noi zburăm.” (Ps. 90)

De altfel, apostolul Iacov subliniază și el, în epistola sa, vremelnicia vieții, spunând că nu suntem „decât un abur care se arată puțintel și apoi piere.” Iacov 4:14

Așa de scurtă e viața omului și totuși atât de prețioasă… pentru că ea este timpul care ni se pune la dispoziție pentru a ne decide destinul etern.

Fără îndoială, într-o zi, mai apropiată sau mai îndepărtată, și eu, și tu, vom sfârși ceea ce numim viață și ne vom începe veșnicia.

Și totuși trăim adesea uitând că nu vom fi veșnic aici ori ca și cum totul s-ar opri la mormânt…

Doamne, strig și eu cu profetul: „Învață-ne să ne numărăm bine zilele,
ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!” (PS. 90:12)

Dacă siguranța mântuirii mele actuale se bazează pe jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos, de asemenea, siguranța că voi rămâne în această mântuire până la sfârșit, își are originea tot în persoana lui Hristos, respectiv în credincioșia Lui.

Au trecut mai bine de 17 ani de când Dumnezeu, în îndurarea Sa, mi-a ieșit în cale cu Evanghelia și mi-a luminat mintea astfel încât să-mi văd nevoia disperată după mântuirea Lui și să o accept prin simpla credință în moartea Fiului Său. Îmi amintesc și acum, cu bucurie, când am spus în inima mea: „Am nevoie de Tine! Vreau mântuirea Ta! Vreau să-mi ierți păcatele și să-mi dai o viață nouă!”

Nu a fost nimic spectaculos în rugăciunea aceea- nici lacrimi, nici emoții puternice, nimic care să prevestescă ce avea să urmeze. Poate că, după exigențele unora, și chiar și după ale mele ceva mai târziu, Dumnezeu ar fi avut nevoie de mai mult de la mine ca să mă nască din nou. Și, totuși, în pofida firave mele conștientizări, sunt convins că acela a fost momentul în care El m-a adus la viață dintre cei morți și m-a făcut să respir pentru prima data aerul unei vieți noi Dumnezeu a fost credincios și m-a primit cu bucuria unui Tată, căci este scris: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37)

Spuneam că de atunci au trecut mai bine de 17 ani… 17 ani cu biruințe și eliberare de multe păcate, dar și cu multe eșecuri, căderi și momente de neascultare… 17 ani în care, dacă nu ar fi fost credincioșia Lui, sunt absolut convins că nu aș fi rămas pe calea credinței. Uitându-mă în urmă, ceea ce m-a ținut nu a fost nici tăria credinței mele (pentru că am avut momente cu serioase îndoieli) și nici voința mea puternică (care de multe ori s-a dovedit a fi falimentară), ci numai credincioșia lui Dumnezeu.

În dreptul meu, ca și în dreptul rămășiței lui Israel, se pot citi, fără teama unei exegeze eronate, cuvintele: „Căci Eu sunt Domnul. Eu nu mă schimb. De aceea voi, copiii lui Iacov, nu ați pierit.” Maleahi 3:6

Dacă nu ar fi fost credincioșia Lui, m-aș fi pierdut cu siguranță în toți acești ani, dărâmat de eșecuri și dezamăgit de mine însumi.

Gândindu-mă la toți acești ani, nu aș putea să nu recunosc că nu eu am fost acela care m-am ținut strâns de El printr-o încordare a voinței, ci mai degrabă, El a fost Acela care m-a ținut, în harul Său, după cum stă scris: „v-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc.” (Isaia 46:4). Da, eu am fost purtat pe brațele Lui! Altă explicație nu am, după 17 ani…

Și sunt încredințat că Acela care a început această bună lucrare în mine, o va duce la bun sfârșit. (Filipeni 1:6)

Așa cum am credință că acum sunt mântuit – prin ceea ce făcut El pentru mine, tot în acest fel, am credință că voi rămâne în mântuirea Lui până la sfârșit – prin ceea ce va face El pentru mine. Sunt îndreptațit din Cuvânt să cred astfel.

Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin, iar duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără cusur, la venirea Domnului nostru Isus Hristos! Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta. 1 Tesaloniceni 5: 23, 24.

După 17 ani, mi-e simplu să zic cine a fost Cel credincios: Dumnezeu! Eu? Doar prin harul Lui și ca urmare a credincioșiei Lui care m-a ținut! Și ce bine că a promis că mă va mai ține!

În viața noastră de credință, de la început până la sfârșit, este vorba despre El și despre credincioșia Lui. A Lui să fie toată gloria!

Astăzi, în biserica din care fac parte, am celebrat, cu mic, cu mare, Sărbătoarea Roadelor. Atât pentru comunitatea noastră, cât și pentru ceilalți creștini (evanghelici) români care au serbat comunitar, evenimentul a reprezentat încă o ocazie de a ne ridica privirile spre cer și a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările de care ne face parte în fiecare zi, după îndemnul Scripturilor: „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:18)

A fi mulțumitor înseamnă mult mai mult decât a fi mulțumit.

Un om mulțumit se uită spre lucrurile de care dispune (multe sau puține, după caz), spunându-și mai apoi: „sunt fericit cu ceea ce am!„. El are sufletul împăcat, considerând că ceea ce posedă îi este suficient. A fi mulțumit nu presupune neapărat o relație cu Dumnezeu. Oamenii pot fi mulțumiți, respectiv se pot simți confortabil cu ceea ce au, fără ca atitudinea lor lăuntrică să aibă vreo legătură cu divinitatea.

A fi mulțumitori presupune însă mai mult decât a fi împăcați cu noi înșine vizavi de ceea ce avem.

Un om mulțumitor este acela care, după ce privește cu bucurie la toate lucrurile pe care le are (sănătate fizică și mentală, familie, prieteni, loc de muncă, bunuri materiale, binecuvântări spirituale), își îndreaptă gândul către Dumnezeu, rostind din inimă „Mulțumesc, Doamne!”, recunoscând astfel că de la El vin toate acestea.

Așadar, a fi mulțumitori presupune să ne întoarcem inimile spre Acela care ne binecuvântează cu tot felul de binecuvântări, conștienți fiind că „orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).

Astfel, dacă citești acum aceste cuvinte, aș vrea să te îndemn să privești cu atenție spre binecuvântările de care ai parte, iar dincolo de acestea, la Dumnezeu care ți-a făcut parte de ele; pentru că, în realitate, nu ai niciun lucru care să nu fi fost primit de la El. Iar dacă tot ceea ce ai este din mâna Lui, se cuvine să-ți întorci inima spre El cu consecvență, spunându-i câte un sincer Mulțumesc!.

Nu fi un simplu om mulțumit cu ceea ce ai… și atât! Privește dincolo de lucruri, la Dătătorul lor și fii mulțumitor!

(Din episodul vindecării celor 10 leproși, când doar unul s-a întors să mulțumească Celui ce l-a vindecat, reiese nu doar că Domnului îi place să-I fim recunoscători, ci și faptul că Îi suntem datori cu recunoștință. De altfel, în primul capitol din Romani, Pavel, prezentând starea de păcat a omenirii, afirmă că decăderea morală începe cu lipsa mulțumirii.)

De altfel, îndemnul este pentru noi toți (inclusiv pentru autorul acestor cuvinte), iar el vine însoțit de rugăciunea: Doamne, ajută-ne să fim mereu oameni mulțumitori!

În final, vă las cu o întrebare: dacă ar fi să numiți un singur lucru pentru care sunteți mulțumitori, care ar fi acela?

Îmi propun să răspund și eu la această întrebare în următorul articol.

O altă realitate

A trecut fix o lună de la prima operație… nici nu știu când.

În urmă cu 30 de zile, așteptam cu oarecare emoție intervenția doctorului pentru decompresia capului femural. Din câteva spunea, operația nu era complicată și nu existau riscuri semnificative: câteva găuri transversale în partea superioară a femurului pentru a elibera circulația sanguină la nivelul articulației… Doar că ceea ce a urmat a fost altfel decât ne așteptam, motiv pentru care în următoarea zi am fost nevoit să suport încă o operație, de data asta mult mai complicată și cu riscuri mai mari.

Uitându-mă în urmă, realizez că de n-ar fi fost Domnul ajutorul meu, sufletul meu s-ar fi cufundat cu siguranță în nefericire și neliniște.

Îmi amintesc că după citirea rezultatului RMN, medicul reumatolog și-a acoperit fața cu palmele, rostind apăsat cuvintele: „îmi pare rău, îmi pare foarte rău, aș fi vrut să nu fie așa grav…”. De altfel, la Ortopedie, doctorul care urma să-mi propună de urgență operația, a avut o reacție asemănătoare : „la vârsta dvs, diagnosticul nu este doar grav, este chiar dramatic! Vom încerca să intervenim cât mai repede, însă cu siguranță veți avea nevoie de proteză la șold peste ani.”

Deși ideea că e posibil să nu mai joc vreodată fotbal, ba chiar să nu mai pot alerga sau face efort susținut m-a întristat, am fost mângâiat nespus în toată această perioadă de gândul că sănătatea mea este în mâna lui Dumnezeu și că planurile Lui sunt perfecte, indiferent de ce îmi spun ochii, simțurile, rațiunea ori inima.

Dacă nu ar fi existat o altă realitate, mai importantă decât cea văzută, deznădejdea mi-ar fi acoperit inima.

Chiar dacă lucrurile par grave ori dramatice din perspectiva oamenilor, chiar dacă durerea în plan fizic a fost și continuă să fie reală, sufletul mi-a fost și îmi este constant alimentat cu adevărul că voia lui Dumnezeu este întotdeauna bună, plăcută și desăvârșită, chiar și atunci când realitatea cotidiană pare să o contrazică.

Dacă totul s-ar rezuma la lumea materială, cu siguranță aș avea motive întemeiate să fiu trist. Chiar și așa, motivele mele ar putea lesne să fie clătinate dacă m-aș gândi pentru câteva momente la faptul că nu puține persoane sunt în situații mult mai complicate: copii care au trecut prin zeci de operații complicate, petrecându-și copilăria în spitale, oameni cu boli incurabile care își trăiesc ultimele zile, bărbați și femei care mor din lipsă de hrană, persoane care își sfârșesc viața în dureri și singurătate, nefiind nimeni care să le deschidă ușa ori să le spună o vorbă bună. Văzând toate acestea, nu pot decât să-mi plec inima în fața Celui ce le rânduiește pe toate și să-I fiu recunoscător pentru ceea ce sunt și ceea ce am. Cu siguranță, putea fi mai rău.

Pe lângă acestea, faptul că există o altă realitate, dincolo de cea văzută, îmi îmbracă inima în pace, știind că „întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.” ( 2 Corinteni 4:17)

Adevărul că sunt copilul lui Dumnezeu și că toate lucrurile lucrează pentru binele meu (etern, nu imediat), îmi bucură inima, știind că „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8:18)

A trecut o lună, o lună de când sunt tot mai mult ancorat într-o altă realitate, o realitate care mă ajută să discern evenimentele curente în raport cu valoarea lor eternă.

Realitatea aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu. Ancorați în această realitate, ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut, oamenii din vechime au cucerit cetăți, au căpătat fii, au dobândit promisiuni (Evrei 11). Ancorați în ea, ucenicii au putut suferi dispreț, prigoană și chiar moarte, convinși că viața nu se rezumă la lumea materială.

În momente ca acestea, mă rog ca Domnul să mă ajute să fiu tot mai bine înrădăcinat în realitatea Cuvântului Său, realitatea ultimă, după cum este scris : „cerurile și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24:35)

Faptul că Biblia, respectiv Noul Testament vorbește în mai multe rânduri despre copiii lui Dumnezeu că fiind aleși, este o realitate ce nu poate fi contestată.

Că unii văd în alegerea lui Dumnezeu un act suveran prin care El, în bunătatea Sa, se îndură de cine vrea, pe când alții găsesc că ea nu are la bază decât prestiința divină (El știind mai dinainte cine are să vrea a crede și a se pocăi), este altă poveste. Cât despre mine, prietenii și o bună parte dintre cunoscuți știu că sunt adeptul primei variante. Dar nu vă grăbiți să fugiți, că nu acesta este subiectul despre care voi scrie în cele ce urmează.

Tema de față s-a născut în urma citirii unui text biblic, mai exact Pilda celor chemați la nuntă sau Pilda nunții fiului de împărat, cum este denumită în traducerea Cornilescu și pe care o găsim în Matei 22:1-14. Textul îl găsiți AICI, iar epilogul parabolei este acesta: „Căci mulți sunt chemați, dar putini sunt aleși.”

Pentru cei ce nu cunosc, în parabolă este vorba despre un împărat care, făcând nuntă fiului său, și-a trimis slujitorii să invite pe cei meniți să fie la eveniment, însă aceștia au refuzat să vină. Pentru că totul era pregătit, regele a dat ordin ca oamenii săi să cheme la falnica nuntă pe toți cei ce vor fi găsiți pe străzi, indiferent de statutul lor social și chiar moral („fie buni, fie răi” – v. 10). În felul acesta, sala festivă s-a umplut cu oameni. Când împăratul a intrat în sală, a zărit pe cineva care, sfidând regulile ceremoniale, nu avea ținuta vestimentară adecvată evenimentului la care fusese invitat. După ce regele înfruntă nerușinarea individului, poruncește ca acesta să fie legat și scos afară („în întuneric, acolo unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților„).

În urma acestei pilde, Isus Hristos concluzionează, așa cum aminteam anterior, că mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși.

Faptul că evenimentul nunții regale semnifică Împărăția lui Dumnezeu este menționat chiar de către Isus în incipitul parabolei. Împăratul, potrivit oricărei interpretări serioase, este Dumnezeu, iar fiul împăratului, nimeni altul decât Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Nunta- evenimentul ceremonial unde există belșug și bucurie, așa cum am spus, reprezintă Împărăția cerurilor. Cei dintâi invitați, conform celor mai multe interpretări, sunt evreii – cei la care Isus a venit mai întâi, dar care L-au respins, crucificându-l.

Potrivit epilogului, cei rămași la nuntă, la bucuria mirelui, sunt cei aleși (indiferent de interpretarea pentru care optează fiecare asupra termenului). Cel care nu rămâne la eveniment, ci este alungat în întunericul de afară, este așadar, tot în conformitate cu epilogul, acela care este chemat, dar nu este ales.

Astfel, dacă a fi ales înseamnă să fiu în Împărăția lui Dumnezeu, iar a nu fi ales, înseamnă alungarea de la fața lui Dumnezeu, într-un loc de teroare, suferință și singurătate, se naște întrebarea : cum pot fi ales? sau cum pot fi sigur că sunt ales?.

Răspunsul îl aflăm desigur din text, din parabolă, unde se observă că diferența a fost făcută de vestimentația de ceremonie („haina de nuntă”) a participanților sau, în cazul celui alungat, de lipsa acesteia. Așadar, o concluzie simplă a textului ar fi aceea că cei aleși (care vor fi în Împărăția lui Dumnezeu) au haina de nuntă.

Dar oare ce semnifică această haină de nuntă, care va face diferența pentru eternitate între cei aleși și cei nealesi și care va trimite pe unii în prezența Mirelui, iar pe alții în întunericul de afară?

Conform adevărului general desprins din evanghelii și mai ales din epistole, haina de nuntă reprezintă neprihănirea (dreptatea) lui Hristos, care ne este atribuită nouă prin credință și cu care suntem îmbrăcați în momentul în care acceptăm în dreptul nostru sacrificiul înlocuitor al lui Isus. Ținuta festivă obligatorie este haina albă a credinciosului ce a fost spălat de păcate în sângele Mielului (Apocalipsa 7:14).

Cum pot fi sigur că sunt ales? Sau cum pot să fiu dinte cei aleși? Într-un singur mod: îmbrăcând haina dreptății (neprihănirii) lui Isus Hristos, oferită celor ce cred în jertfa Sa salvatoare.

La nunta Fiului, în Împărăția cerurilor, nu putem intra cu o altă haină. Nu putem intra cu haina propriei neprihănirii și nici cu haina faptelor bune, a milosteniei ori a propriei bunătăți („sunt un om bun, corect, credincios, onest etc., Dumnezeu mă va accepta în Împărăția Sa”). Acolo vor intra doar cei aleși, care au renunțat la propria lor justificare, dezbrăcându-se de hainele lor cele mai bune și frumoase, și care s-au acoperit cu haina primită în dar la crucea lui Hristos.

Cum pot să fiu sigur că sunt salvat? Crede că ești un păcătos, vinovat înaintea lui Dumnezeu, fără vreo șansă de a te îndreptați prin propriile eforturi! Și crede că jertfa lui Hristos este salvarea ta, îndreptățirea ta! Agață-te cu tot sufletul tău de Cel ce a murit pe cruce pentru mântuirea Ta!

Cine crede în Isus Hristos, este ales. Căci este scris: „Cine se încredere în El, nu va fi dat de rușine.” (Romani 9:33)

Ești tu sigur că vei fi în Împărăția lui Dumnezeu? Ești tu dintre cei aleși? Este jerfta lui Isus Hristos haina ta festivă și sigurul tău motiv pentru care crezi că vei fi vreodată acceptat la nunta Fiului Marelui Împărat?

Iată niște întrebări care cer un răspuns.

Calea spre fericire

Adolescența mea a fost marcată de o căutare frenetică a fericirii și a unui sens care să-mi împlinească întreaga ființă. Am încercat ani la rând, în diverse moduri, să-mi potolesc setea sufletului, însă nimic din ce făceam nu mă satisfăcea pe deplin. Rezultatele de la școală, fotbalul, gașca, distracțiile, relațiile…nimic nu putea umple paharul gol al inimii mele.

Pentru că de fiecare dată când credeam că un anumit lucru îmi va aduce împlinire, în final eram dezamăgit, în ciuda faptului că reușeam ce mi-am propus.

Deși eram doar un copil, un adolescent, gustasem ceva din adevărul rostit de înțeleptul Solomon : „totul sub soare este deșertăciune și goană după vânt”. (Eclesiastul 1:14)

Fără să știu, eram asemenea oamenilor despre care afirma proorocul Ieremia că vor împlinire, dar o caută în locul greșit, departe de fața lui Dumnezeu:

Căci poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă. Ieremia 2:13

Fiecare încercare de a-mi împlini setea sufletului meu nu era altceva decât o muncă asiduă de a săpa fântâni în locuri care nu țineau apă. Înceram mereu, dar rezultatele erau aceleași: fericirea mea nu ținea și sufletul mea era în continuare însetat.

Povestea din adolescența mea a fost însă cu happy-end, pentru că am aflat că sufletul meu poate fi împlinit în relația cu Dumnezeu, pentru că așa am fost proiectați: să ne găsim menirea în El.

De aceea, profetul Ieremia consideră o adevărată nebunie încercarea omului de a-și astâmpăra setea ființială în afara relației cu Dumnezeu, o încercare ce se va finaliza de fiecare dată cu eșec.

Deși setea nostră după fericire este perfect legitimă în toate cazurile, spre împlinirea ei există o singură cale, și anume Dumnezeu, așa cum afirma și Sfântul Augustin : „sufletul nostru a fost creat de El și nu-și va găsi odihna în altă parte decât în El.”

Ba mai mult, Hristos Însuși promite că va împlini în cel mai profund mod cu putință sufletul celui ce vine la El:

„oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâșni în viaţa veșnică.” (Ioan 4:14)

Dacă ești încă în căutarea fericirii, aș vrea să-ți spun că există o singură cale spre ea: Dumnezeu, Isus Hristos.

Departe de El, nu vei gusta niciodată adevărata fericire.

Au trecut ceva ani de când am început să gust din adevărata fericire și de când sufletul meu și-a găsit împlinirea. Nu a fost totul roz de atunci, însă fericirea mea nu a mai ținut de împrejurări, fiind ancorată dincolo de realitatea văzută, în Cineva care este Singura sursă de fericire inepuizabilă: Isus Hristos.

Prea târziu

Adesea trăim cu iluzia că „niciodată nu e prea târziu!”, motiv pentru care amânăm anumite decizii și lăsăm pentru „mâine” lucruri pe care știm că ar trebui să le facem.

„Din ianuarie mă voi lăsa de fumat”, „de săptămâna viitoare o să mă apuc de învățat pentru BAC”, „din iarnă, când voi fi mai liber, nu voi mai lipsi la programele și strângerile bisericii locale”, „de mâine voi investi mai mult timp în relația cu soția și copilul meu„, „de mâine voi fi consecvent în ce privește rugăciunea și Cuvântul”

Uneori trăim cu impresia că suntem stăpâni pe situațiile din viața noastră și că, în ciuda multelor amânări, cândva, vom izbuti…pentru că nu există prea târziu.

Cu toate acestea, experiența cotidiană (și nu numai) ne spune lămurit că în anumite situații avem de-a face și cu un prea târziu.

Spre exemplu, în urmă cu mai bine de 9 luni, eram invitat împreună cu soția mea, de niște rude apropiate (unchiul și mătușa mea), pentru a le face o vizită și a petrece câteva ore împreună. „Vă așteptăm să mâncăm împreună, să mai discutăm din Scriptură și să mai povestim din viețile noastre”, a fost invitația la care eram hotărâți să răspundem afirmativ.

După săptămâni de amânare, am decis că-l voi suna pe unchiul meu (mi-am pus chiar și un reminder în calendar pentru asta) și că vom stabili o zi când vom veni în vizită.

Însă, înainte să-l apelez, aflu de la mama, că unchiul și mătușa sunt bolnavi – atunci gândeam că au o simplă răceală și că vor fi bine, urmând, când își revin, să le facem vizita. Din păcate, după câteva zile au ajuns în spital, iar după aproximativ două săptămâni, amândoi s-au stins, fără a ști măcar unul despre celalalt.

Ne-am mângâiat unii pe alții în familie cu gândul că au fost copiii lui Dumnezeu și că, prin credința lor în jertfa lui Hristos, au ajuns în prezența Mântuitorului, pe care L-au iubit și L-au slujit.

Cu toate acestea, am regretat așa mult că nu am dat mai devreme acel telefon și că nu am făcut acea vizită la timp, chiar dacă ar fi fost probabil ultima.

Uneori e prea târziu…

La fel a fost și în cazul lui Esau, când, după ce socotise de disprețuit dreptul de întâi-născut, „mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit, pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evrei 12:17)

Uneori e prea târziu…

Nu suntem stăpâni pe viețile noastre și nici pe circumstanțe, oricât de mult ne place să credem că suntem în control.

De aceea, înțelept este să învățăm să facem ceea ce trebuie, fără amânări, indiferent de aspectele implicate : relații, sănătate, școală, profesie, biserică, suflet…

În ce privește sufletul nostru, Dumnezeu Însuși ne îndeamnă, se luăm decizii „astăzi”, după cum este scris :

„Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” (Evrei 3:15)

%d blogeri au apreciat: