Feeds:
Articole
Comentarii

Despre Începuturi

Deși suntem la începutul unui nou an, subiectul despre care vreau să vă vorbesc nu este acesta, ci unul de care, că vrem sau nu vrem, se leagă întreaga noastră viziune despre lume și viață, ba chiar viața însăși și mai mult decât atât nu KO (dacă într-adevăr există ceva dincolo de cei 40-80 sau 90 de ani pe care îi trăim în această lume).

Aș vrea, împreună cu mine, să vă gândiți încă o dată, la una dintre (probabil) cele mai importante întrebări cu care oamenii de pretutindeni și din toate timpurile și-au frământat mintea: Cum a început totul? Cum a apărut Universul nostru? Apariția Cosmosului este marcată de Scop sau constituie o simplă Întâmplare fericită?

Dacă răspunsurile la aceste întrebări nu ar purta cu ele consecințe extrem de importante, probabil subiectul ar viza doar pe câțiva curioși ori pe filosofi. Însă, așa cum vom vedea, perspectiva asupra vieții și chiar destinul tău, depind de ceea ce alegi să crezi, în primă fază, despre Începutul Universului.

Și cum a Început totul? Cum a apărut Universul (timpul, materia și spațiul)?

Există, cu privire la acest subiect, două (dacă nu chiar trei) mari teorii demne de luat în seamă: teoria Big-Bang, teoria creaționistă și teoria Cosmosului etern.

Teoria Universului etern a fost explicația lui Aristotel și a școlii grecești antice cu privire la existența Universului. Aceasta presupune că spațiul, timpul și materia au existat din totdeauna, neavând un început sau că, așa cum spunea Platon, deși materia are un început, elementul spațio-temporal a existat din veșnicie. Așadar, potrivit grecilor antici, Universul (într-o formă sau alta) a existat dintotdeauna, acesta neavând o cauză care să-l genereze.

Teoria Big-Bang, fundamentată la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului XX de câțiva oameni de știință renumiți, printre care George Gamow și Fred Hoyle, presupune faptul că întreg Universul își are originea într-o explozie de proporții cosmice ce a avut loc în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani. Atunci, un punct extrem de mic, infinit de dens și de cald, denumit singularitate, a explodat, producând miliarde de galaxii cu stele și planete, printre care și planeta noastră dragă Pământ. Aceasta este istoria apariției Cosmosului din perspectiva multor oameni de știință.

Teoria creaționistă, susținută în Antichitate de către evrei, iar mai apoi de către creștini, presupune că Universul (spațiul, timpul și materia) a fost creat din nimic, de către o Ființă Atotputernică ce a existat înainte de timp și spațiu (Dumnezeu). Teoria are la bază afirmația din primul verset al Bibliei, care spune că „la început Dumnezeu a creat cerurile și pământul.” (Geneza 1:1). Așadar, potrivit teoriei creaționiste, Universul cu miliarde de galaxii, stele și planete, a luat ființă din voința unei Persoane Inteligente, Eterne, fiind rezultatul lucrării unui Mare Arhitect. El a creat nu doar materia, ci și timpul și spațiul, situându-se în afara lor. Aceasta este explicația creștinilor (și nu numai) cu privire la apariția Universului, afirmând că există o Cauză Primară care l-a adus în ființă.

Pe scurt, acestea sunt cele 3 mari teorii alternative pentru existența Universului. Dar care să fie adevărată? Este vreuna oare susținută și dovedită veridică de către știință? Care dintre cele 3 se potrivește mai bine realității? Să fie oare Universul etern, iar materia să existe din totdeauna? Să fii început totul cu o explozie cosmică accidentală și lipsită de scop? Să fie Universul oare opera de artă a unui Mare Artist care să fi avut un plan cu creația Sa?

Răspunsurile și analiza celor 3 teorii le veți afla în următoarea postare, peste câteva zile.

Până atunci, doresc să vă urez un an nou binecuvântat!

Reclame

– Nu există un Bine (sau un Rău) absolut. Fiecare decide pentru sine ce este bine. Pentru tine e bine ceva, pentru altul e bine altceva. Fii mai deschis la minte!

– Ok! Dacă fiecare decide pentru sine ce e bine şi rău, dă-mi voie să-ți spun că eu cred că bine e să fii așa cum te-a lăsat Dumnezeu (sau Natura oarbă) să fii. Bărbatul să fie barbat. Iar femeia, femeie. Cred că e o anomalie să încerci să fii altceva decât ești.

– Nu e bine cum gândești!

– Păi parcă spuneai mai devreme că nu există un Bine sau un Rău absolut… Dacă fiecare decide pentru sine în aceste aspecte, de unde știi tu că nu e bine cum gândesc eu!? Nu cumva introduci în discuție ceea ce chiar mai devreme ai negat? Adică un standard față de care eu mă raportez greșit?

– Nu cred. Binele e relativ, orice ai spune.

……………………………….

– Regulile astea de ordin moral au fost inventate de oameni. Iar ele se schimbă în timp. Lumea evoluează. Tot ce contează e să fii fericit. Binele și răul sunt relative.

– Vrei să spui că minciuna nu e un lucru rău? Mai ales dacă te face fericit… știi tu, o minciună bine ticluită, te scăpă uneori din impas. De ce ar fi rău sa mințim (când o facem pentru binele și fericirea noastră)?

– Minciuna e rea. Și eu cred asta. Nu sunt de acord cu minciuna.

– Ehh, morala se schimbă cu trecerea timpului, nu? Și, oricum, e relativ binele… parcă așa spuneai. De ce nu ar fi și minciuna un rău relativ? Dacă depinde de persoană, de context, de epocă, de cultură… unora li se pare Bine să mintă. Ăsta e bine lor. Fiecare își alege ce e bine. Important e să fii fericit…

– Orice ar fi, indiferent ce ar spune alții, minciuna e rea și punct! Altele sunt discutabile… Asta nu!

– Deci accepți un standard de Bine și Rău absolut în privința asta la care ar trebui să se raporteze toți oamenii?

– Ți-am mai zis: bine și răul sunt relative.

– Văd că sunt relative doar în unele cazuri. Ești destul de selectiv în a relativiza binele și răul.

„Fără Dumnezeu, universul nu oferă nimic altceva decât disperare. Dacă nu există
nicio putere mai înaltă care să îi confere omenirii valoare şi un scop, orice idee de existenţă încărcată de sens este o iluzie. Dacă ai luat fiinţă în mod accidental, fără niciun plan, şi dacă existenţa ta are o limită dincolo de care nu există
altceva decât vidul uitării, cum îţi poţi aduna suficiente motive pentru a te scula din pat dimineaţa? Şi ce contează cum îţi petreci orele, zilele şi anii? Oricât de importante ar părea planurile şi activităţile tale în acest moment, cum poţi găsi o semnificaţie reală în ele dacă tot ce faci este lipsit de scop şi destinat unui final spulberat în nimicnicie când universul va dispărea?

Într-un articol despre începuturile universului, Rick Gore, senior editor la revista National Geographic, scria: „Deci care este rostul unui univers care îşi are sfârşitul într-o astfel de dispariţie? Cu cât înţeleg mai multe despre univers, cu atât mai mult mă sâcâie această întrebare. Nu am niciun răspuns, în afară
de câteva amintiri care nu se vor destrărna.: „

Putem să-l iertăm cu uşurinţă pe domnul Gore pentru încercarea de alinare a disperării sale cu retorica unei gândiri iluzorii, dar ştim cu toţii că dacă această concepţie despre Univers este corectă, amintirile sale se vor destrăma. Trecerea în nefiinţă a universului nu va lăsa nimic în urmă, nici măcar o amintire.

Necredincioşii trebuie să împărtăşească
disperarea domnului Gore. Pentru ei, istoria universului este tragedia încărcată de cruzime a materiei care se aduce pe sine la viaţă, ajunge la conştiență de sine, se înalţă
la stadiul de inteligenţă şi se visează în veşnicie, numai pentru a înfrunta o inevitabilă, inalterabilă şi desăvârşită dispariţie.”

Josh Mcdowell, In cautarea certitudinii

As vrea

As vrea… o gumă de șters greșeli ce au lasat urme în inimi si lacrimi pe obraji.
Si un ceas sau o clepsidra prin care să întorc zilele și anii, sa pot sa arunc uitare peste întristari și necazuri. As vrea sa pot trai in vis, sa poti sa mi spui ca nu Te am dezamagit, sa ma mai strangi in brațe ca pe un copil ce sunt si sa ma-mbraci in amnezii astfel incat sa nu mi mai amintesc de mine, de chipul meu si inima mea, de trecut si chinuri; sa pot sa vad doar ce i frumos si bun si sa ma pierd pt eternitate in dragostea Ta, linistit ca un prunc in pantecele mamei, la adapost de orice i urat.
Da-mi guma sa sterg greseli si clepsidra sa intorc timpul si praful uitarii sa l arunc peste răni și să uit chiar de mine însumi. Suspin si eu impreuna cu intreaga creație dupa rascupararea ce va sa vina de raul din mine, din noi, de lacrimi si chin si de orice regrete.
Si totusi, pana atunci, ahhh, da-mi o gumă! C-am multe de sters din inimi si minți apăsate…

27

Au trecut 27 de ani de la prima suflare. Daca sunt multi sau putini nu stiu sa spun, stiu doar ca au trecut repede, ca un sunet. (Parca ieri a fost cea mai veche aniversare de care imi pot aminti, cea de la 4 ani.)

De atunci s-au intamplat multe, printre care si cel mai important lucru din viata mea, cand la aproape 14 ani am luat decizia sa ma dedic lui Isus Hristos. Nu regret si nu am regretat niciun moment ca am luat in adolescenta aceasta hotarare. De fapt, cine ar putea regreta asa ceva!?

Au fost 27 de ani plini de binecuvantari si favoruri, in care Dumnezeu a fost credincios si mi-a dat la timpul potrivit tot ceea ce am avut nevoie: a pus langa mine exact oamenii care trebuiau a fi (ce ar fi fost viata mea fara unii dintre ei), mi-a dat putere, spirjin, sanatate, circumstante in care sa ma pot maturiza, si a ingaduit exact atatea probleme incat sa ma scoata la finalul finalului exact asa cum ma doreste El si astfel incat sa-L pot cunoaste mai bine.

Au fost insa si momente grele, cu precadere in ultimii doi ani, cu nopti negre pentru sufletul meu, gropi ale marianelor, infrangeri, durere, sfasieri, o profunda cunoastere a propriilor neputinte, clipe in care sufletul meu a ramas in viata doar datorita unor promisiuni pe care El mi le-a facut in bunatatea si mila Sa si de care am ramas agatat pana in momentele de fata.

Stiu ca fara aceste fagaduinte as fi fost de multa vreme rapus. Stiu ca, desi lucrurile nu sunt in totalitate cum as vrea eu sa fie, si inclusiv eu nu sunt cum as dori, totusi, toate vin din mana Lui buna (ori sunt ingaduite de El) si au un scop bine stabilit: gloria Lui. Si mai stiu ca un caine viu (fie el schiop ori legat pentru o vreme) face mai mult decat un leu mort, oricat de mare, frumos si grozav ar fi acesta din urma (Eclesiastul 10:4b). 

Am implinit azi 27 de ani si am scris, nu pentru voi, pentru ca nu am lectii de predat, ci pentru mine, pentru ca vreau ca aceste cuvinte consemnate in valea umbrei mortii sa ramana un stalp de aducere aminte peste vremuri cand lucrurile vor fi asa cum El a promis si cand voi bea pe saturate din paharul izbavirilor Lui.

 

 

lumea adam(a)ică

Notă: Text autobiografic, nu științifico-fantastic. Care spune că un anumit tip de revelație nu s-a înecat de veci în paranteza furtunoasă și înspumată a istoriei. Că Dumnezeu (încă) e liber să ne vorbească și într-un fel, și în altul.

„Și vineri, și treișpe” e o vorbă în popor. Însă 13 mai nu e ca toate zilele. E… adică ar fi fost ziua mamei. Pe când mama a împlinit o veșnicie, eu abia am făcut 3 anișori. Sunt un copil precoce – scriu jurnale cu semne și dese(m)ne. Ca să (nu) le înțeleagă les grandes personnes. De fapt, n-am mai vrut să scriu de atunci. Și totuși…

În cabinetul Profesorului, atmosfera e calmă, ca întotdeauna.

Vezi articolul original 831 de cuvinte mai mult

Giovanni_Battista_Tiepolo_074
(Giovanni Battista, Rastignirea lui Isus Hristos, sursa )
În noaptea asta, un gand s-a scuturat din rai si mi-a improspatat puterile si sperantele. Sunt momente in care Usa se intredeschide accidental (?) si lumina care iese, chiar si pentru o fractiune de secunda, este de ajuns sa ma repuna pe picioare.
     Gandul este despre Hristos. M-am gandit cum Logosul vesnic, inainte ca sa aduca in fiinta ideea geniala de a crea niste fiinte mici, finite, materialo-spirituale, dar care sa semene cu Sine a stat o clipa pe loc, gandindu-se la responsabilitatea mare pe care si-o ia oferindu-le libertate. Imi imaginez apoi un dialog intre Elohim:
     – Esti gata?
     – Da, sunt gata.
     – Iti dai seama ca pot lua decizii nefericite?
     – Sunt pregatit pentru asta, veni raspunsul grav si hotarat din partea Fiului.
     In clipa urmatoare, avantul Cuvantului lui Dumnezeu  aduce de nicaierea galaxii, planete si sori. Pamantul, planeta albastra, plina de verdeata si de viata, a fost pregatita ca si leagan pentru primii oameni.
     Insa, pentru crearea omului, Dumnezeu a facut mai mult de-atat. Dumnezeu si-a murdarit mainile de tina pentru a modela Omul. Ce sacrificiu! Ce onoare! Ce Maestru!
     Apoi, Dumnezeu a suflat peste om si acesta a prins viata. A inspirat suflarea lui Dumnezeu si din pieptul sau a iesit prima suflare. Apoi a aparut un alt suflet, un suflet pereche. Iar suflarea amandurora s-a facut una.
     In toata natura se simtea Dragostea lui Dumnezeu. Era un sentiment atat de patrunzator, ca atunci chiar se putea spune: Love is in the air! Inima lui Dumnezeu se simtea cum bate. Omul isi simtea inima proprie batand dupa ritmul simfonic al inimii lui DUmnezeu.
     (…)
     Patruns de un gand luciferic, omul renunta la misiunea lui de a-L imita pe Creatorul Sau si isi ia viata in propriile maini… Mai simplu zis, isi ia viata… Ca sa isi faca inima sa taca, o strapunge cu un pumnal, pentru a o face sa inceteze a mai tine ritmul cu inima lui Dumnezeu.
     Undeva, in Cer, Cineva izbucneste in plans…
     (…)
     Logosul, cu lacrimile inca neuscate pe obraz, isi ia un trup si vine pe Pamant, in Gradina devastata si salbaticita a Edenului, strigand disperat: Unde esti? Lacrimile i se scurgeau pe obraji fara sa fie impiedicate. Sudoarea i se transforma in sange, vestind durerea zdrobitoare a Creatorului, si prevestind sumbrul destin pe care El si-l asumase inca dinainte de Creatie.
     (…)
     Omul, schimbat radical, iese din ascunzis si il saruta fals. Isus, in imbratisarea de mort a omului ii simte inima rece, care, strapunsa, incetase sa mai bata. Si vede cum acesta incerca sa doseasca niste piroane. Apoi, salbatic, napusteste asupra lui o cascada de lovituri, blesteme si flegme.
     (…)
     Spre inserare, Printul Pacii zace atarnat de-o cruce. Ultima Sa dorinta adresata Tatalui ii este ascultata, insa cu un pret infinit. „Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!” ajunge la Tatal Sau, care ii implineste dorinta, iertand omul, dar Ii inchide usa in nas celui ce se facuse vinovat in locul lui. Blestemul si iadul sunt experientele prin care trece Logosul acum. Dupa ce plateste tot pretul pentru vina omului, Logosul Intrupat rosteste triumfator: S-a ispravit! si se des-trupeaza: ‘Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!’
     Aceasta este ultima Suflare.
     Inca dinainte de a-si murdari mana de tina, Fiul si-a cheltuit prima si ultima suflare pentru a face si a reface omul.
     Cand ti se spune ca esti doar un pumn de tarana, spune-i: Ai dreptate! insa Dumnezeu a tinut acaeasta tarana in palmele Sale si a suflat peste ea. Abia apoi am devenit eu. Dumnezeu a murit si a inviat pentru a ma reface dupa Chipul Sau!
         Marcu Cristi
%d blogeri au apreciat asta: