Feeds:
Articole
Comentarii

Auzim adesea ideea că Evanghelia ar fi o a doua șansă pe care o dă Dumnezeu omului pentru a se îndrepta.

Ca și cum, la un moment dat, după o viață cu multe eșecuri și neascultare față de Dumnezeu, Acesta îți iese înainte spunându-ți : „știi ceva, tu ai dat-o în bară în multe feluri, dar Eu te iert de tot trecutul tău murdar; nu-mi mai pasă de ce ai făcut până acum, important e ceea ce faci de acum înainte… Îți ofer șansa unui nou început. Rup filele vechi, compromițătoare din caietul vieții tale și îți dau ocazia de a scrie, de azi înainte, o nouă istorie, pe un caiet curat. Vezi ce scrii de data asta!”

Evanghelia unei a doua șanse presupune faptul că, Dumnezeu îți dă ocazia de a fi din nou în punctul zero, încercând de data asta să faci lucrurile altfel. Dacă prima „viață” nu prea ți-a ieșit, primești șansa unei a doua…în care să te îndrepți, să faci ce trebuie, să asculți, să nu mai eșuezi.

Evanghelia celei de a doua șanse înseamnă că ai căzut într-o groapă adâncă (pe un teren plin de astfel de gropi), iar Dumnezeu te scoate de acolo și îți spune: „Eu te-am scos, dar vezi cum faci de azi înainte să nu mai cazi în vreo groapă.”

O astfel de evanghelie nu este Evanghelia lui Isus Hristos. O astfel de evanghelie nu are în centru, de la început și până la sfârșit, pe Dumnezeu. Ea presupune că Dumnezeu te iartă de trecut, dar, din acel moment, trebuie să te zbați din răsputeri pentru a nu mai face ceea ce ai făcut. Dumnezeu își face partea, îți dă o nouă șansă, dar mai apoi totul depinde de tine. În final, în centrul ei este omul.

În schimb, adevărată Evanghelie, ne spune că Dumnezeu, când ne întâlnește, nu doar ne oferă o nouă șansă, de care mai apoi noi trebuie să profităm, ci că El ne dă o inimă nouă și o natură nouă, imputernicindu-ne prin Duhul Sfânt să trăim o viață nouă. El nu ne oferă doar posibilitatea de a trăi o altfel de viață (pe modelul „descurcă-te de acum și nu o mai da în bară!”) , ci ne schimbă întregul soft, dându-ne dorința, voința și puterea de a trăi după noi standarde.

Evanghelia adevărată presupune că Dumnezeu nu doar rupe filele vechi și murdare din caietul vieților noastre, lăsându-ne apoi responsabilitatea de a scrie corect, ci că El ne și înzestrează cu o abilitate nouă în acest sens, ne îndrumă și ajută pas cu pas.

Evanghelia nu e o a doua șansă pe care o primește omul vechi, de a răzbi și a se ridica la standardele lui Dumnezeu de această dată. Evanghelia transformă intrinsec omul: Dumnezeu îi iartă trecutul (și viitorul), îi schimbă întreaga natură în așa fel încât să dorească și să poată trăi o viață după voia lui Dumnezeu.

Evanghelia este despre Dumnezeu (Isus Hristos) și puterea Sa… de la început și până la sfârșit. Soli Deo gloria!

Data trecută spuneam AICI că, de cele mai multe ori, există o legătură de tip cauză-efect între lipsa (ori inconsecvența) unei persoane la întâlnirile bisericii și viața sa individuală spirituală.

Potrivit Noului Testament, nimeni nu poate pretinde că are o relație personală bună cu Isus Hristos (capul Bisericii), dacă nu are o relație bună cu biserica Lui. Sau, altfel spus, spiritualitatea unei persoane se poate vedea și din atitudinea pe care o are aceasta față de biserica locală din care face parte: cineva care prezintă dezinteres față de comunitatea sfinților, e foarte probabil că în viața lui personală prezintă același dezinteres și față de relația sa cu Dumnezeu.

În urmă cu ceva timp, tatăl soției mele, afirma, în contextul unei discuții despre adunarea credincioșilor, faptul că „minimul de creștinism” înseamnă prezența la întâlnirile bisericii. Cred că aceste cuvinte sunt adevărate, în sensul în care, oricărui om cu o dreaptă judecată i-ar fi foarte greu să afirme despre cineva că este un creștin (un copil al lui Dumnezeu), dacă acesta nu frecventează deloc biserica ori dacă o frecventează foarte rar. (Prin aceasta nu vreau să spun că toți cei ce participă la întâlnirile comunității sunt cu certitudine creștini autentici ori buni creștini, ci că aceia care nu prezintă niciun interes, nicio dorință și nicio tragere de inimă spre întâlnirile bisericii – fie că vorbim de o biserică oficială sau una informală, e foarte probabil să nu fie creștini – în sens biblic.)

Cineva spunea că dacă nu ne pasă de biserică e foarte posibil să nu facem de fapt parte din ea.

Că vrem sau că nu vrem, atitudinea noastră față de biserică (comunitatea creștinilor dintr-un anumit loc), spune multe despre noi, respectiv despre relația noastră cu Dumnezeu și despre spiritualitatea noastră.

În fapt, orice om care este mântuit, la momentul convertirii, este adăugat la Biserica lui Isus Hristos. Așadar, în acest sens, putem spune fără vreo ezitare că nu există mântuire în afara bisericii lui Hristos și, totodată, că nu există creștinism în afara bisericii. De altfel, creștinismul, asa cum apare el în scrierile apostolilor, nu poate fi exprimat decât în cadrul bisericii, a unei comunități locale. Orice altă formă de creștinism, care nu presupune existența unei biserici (oricum ar fi aceasta din punct de vedere al organizării interne), de fapt nu este creștinism.

În încheiere, aș vrea să vă lansez două provocări.

Prima este aceea de a ne analiza fiecare atitudinea pe care o avem față de biserica din care facem parte, iar dacă constatăm dezinteres, nepăsare, neimplicare – să ne pocăim. Cea de-a doua, să demascăm profeții falși ai vremurilor noastre, care, sub pretenția unei mai înalte spiritualități, încurajează creștinii la separarea de comunitățile credincioșilor și care disprețuiesc bisericile, disprețuindu-L astfel pe Hristos.

În urmă cu mai bine de 2000 de ani a avut loc prima sărbătoare a Floriilor, marcând intrarea triumfală a lui Isus Hristos în Ierusalim, cu câteva zile înainte de moartea Sa. Împlinind o veche profeție consemnată în cartea proorocului Zaharia, Mântuitorul intră în capitala Israelului călărind un măgăruș, în ovațiile mulțimilor, care în semn de apreciere își aștern hainele înaintea Sa și Îl întâmpină cu ramuri de finic, strigând cu puternică convingere: Osana (Salvează-ne)!

În ciuda primirii fastuoase de care a avut parte în Ierusalim, Isus Hristos este suprins, de către evanghelistul Luca, plângând pentru cetatea ce nu cunoscuse clipa cercetării divine și nici pe Acela ce putea să-i aducă pacea.

Primele Florii sunt pentru noi o puternică dovadă că emoțiile religioase nu reprezintă un instrument de măsură al spiritualității, pentru că mulțimea care aclama cu osanale venirea lui Isus în cetate atunci, peste doar câteva zile avea să strige cu înverșunare: răstignește-L, la moarte cu El!

Primele Florii stau mărturie a faptului că înfiorările noastre interioare față de persoana lui Isus, cât ar fi ele de sublime, dacă nu au la bază un adevăr biblic puternic înrădăcinat în ființa noastră, sunt absolut de prisos. Pentru că emoțiile vin și pleacă, asemenea unor fluturi ce se așează pentru câteva clipe în petalele unei flori, însă adevărurile din adâncul sufletelor noastre rămân și sunt scoase la iveală uneori cu sau fără voința noastră. În același fel, emoțiile celor ce păreau să se închine în fața lui Isus la intrarea Sa în Ierusalim s-au risipit în numai câteva zile, pentru că nu aveau la bază credința (adevărul) că Isus este Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

Primele Florii ne arată că putem îmbrăca straie de sărbătoare și avea emoții religioase, putem sta înaintea lui Hristos și putem imita închinarea, utilizând chiar sintagme biblice, însă fără a-L cunoaște pe El și a fi în profunzimea ființelor noastre pătrunși de Cine și Ce este Isus Hristos.

Sărbătorile trec, emoțiile trec și ele. Rămânem în suflet cu ceea ce credem cu adevărat despre persoana lui Isus Hristos. Iar ceea ce credem despre El iese mereu la iveală prin toți porii ființelor noastre.

18 ani

În urmă cu fix 18 ani (4 aprilie 2004), am început să trăiesc…cu adevărat. Nu pot explica CUM am fost adus din moarte la viață… știu doar că s-a întâmplat și că nu există nici măcar o fărâmă de merit în propria-mi persoană pentru asta.

Nu am căutat pe Dumnezeu… am fost căutat, încă de copilărie, cu o dragoste care m-a cucerit. Nu am fost nici bun, nici cuminte și nici credincios. Am fost păcătos, mort față de Dumnezeu, fără dorință și fără putere de a mă schimba. Până când El, în îndurarea Sa, mi-a dat viață… o viață nouă.

Au trecut 18 ani atunci, 18 ani de la prima mea suflare în viața spirituală, 18 ani în care am fost purtat pe brațele Lui, 18 ani în care s-a scris cu slove mari și îngroșate, în viața mea, poate cel mai frumos cuvânt cunoscut vreodată : HAR!

Povestea întreagă o regăsiți AICI.

In urma cu cativa ani, in lucrarea mea de licenta „Credinta crestina in relatie cu stiinta”, mentionam urmatoarele:

Studiul lumii vii arată că între lumea lipsită de viață și cea vie există o imensă prăpastie, diferența dintre cele două reprezentând „cea mai dramatică și mai fundamentală dintre toate discontinuitățile găsite în natură.” Geneticianul Michael Denton remarca faptul că „între o celulă vie și cel mai ordonat sistem non-biologic- cum ar fi un cristal sau un fulg de zăpadă- se află un abis atât de vast și de absolut, încât depășește orice limită a capacității noastre de a-l înțelege.”

În acest sens, demn de remarcat este faptul că și cele mai mici organisme unicelulare, cum ar fi bacteriile, a căror masă este de o mie de miliarde de ori mai mică decât gramul, reprezentând adevărate microfabrici, compuse din elemente cu un design de mare precizie și formând mecanisme moleculare uimitoare, care la rândul lor sunt alcătuite din aproape o sută de miliarde de atomi, sunt cu mult mai complexe decât orice mecanism conceput de inteligența umană și, în mod cert, fără egal în lumea lipsită de viață (non-biologică).

Gândindu-ne la acestea, devine foarte greu de crezut și extrem de improbabil ca viața pe pământ să fi evoluat din materie lipsită de viață, ca urmare a acțiunii forțelor oarbe și lipsite de scop din natură.

După cum știți cei mai mulți dintre voi, anul trecut, în august, am fost diagnosticat cu necroză bilaterală de cap femural, fapt pentru care a trebuit să trec prin 3 operații la nivelul șoldurilor, intervenții prin care s-au executat foraje de decompresie a capetelor femurale.

După cum spuneam AICI, necroza de cap femural semnifică faptul că celulele osoase din capul femural sunt afectate de lipsa circulației sângelui în acele zone. Altfel spus, pentru că nu se irigă cu sânge, acele porțiuni din os mor.

Asta am aflat la finalul verii în urma unui RMN.

Cum am ajuns la RMN?

În luna mai am resimțit primele dureri în zona inghinală, dureri care au apărut fără vreo cauză mecanică cunoscută la momentul acela-eram la nunta unui prieten și am simțit dureri la piciorul stâng în timp ce stăteam la masă.

Pe atunci eram într-o formă fizică excelentă: aveam 78 de kg (așa cum îmi propusesem la începutul anului 2021), făceam sport des (de 3-4 ori pe săptămână jucam fotbal, trasee montane când aveam ocazia), eram foarte atent cu mâncarea și, cel mai important, nu resimțeam nicio durere la nivel oaselor sau articulațiilor. Erau zile când jucam fotbal chiar și de doua ori (câte o oră jumătate la interval de câteva ore).

După ce am trecut pe la câțiva medici în decurs de câteva luni fără să descopere problema (neurolog, reumatolog, ortoped), în urma unui RMN s-a constatat existența necrozei, la nivelul ambelor șolduri.

A fost un șoc și pentru mine, dar și pentru medici (deși cineva ma anunțase cu un an în urmă)…

Apoi au urmat întrebarea: cum am ajuns eu la necroză bilaterală de cap femural?

Discutând cu medicii pe la care am trecut despre posibilele cauze ale necrozei, rând pe rând au fost eliminate: traumatisme puternice nu am avut sau nu-mi amintesc să fi avut (însă doctorii mi-au spus că pentru așa ceva ar fi trebuit să fie vorba de o lovitură de proporția unui accident de mașină sau o căzătură de la etaj), tratamente cu cortizon nu mi s-au administrat, alcool nu am consumat, iar analizele de sânge erau foarte bune…

Atunci de la ce să fie?

Aflând de la doctori că necroza osoasă apare în urma unui blocaj sanguin de tipul trombozelor, am întrebat dacă necroza mea apărută din senin poate avea legătură cu vaccinul pe care tocmai îl făcusem cu câteva zile înainte de primele dureri (prima doză de la Pfizer), respectiv la câteva zile după acestea (cea de a doua doză).

Răspunsul a doi dintre cei trei doctori a fost că este foarte posibil ca aceasta să fie cauza, ba chiar unul dintre ei mi-a spus că e sigur de asta, având în vedere că celelalte posibile cauze nu s-au confirmat, perioada în care a apărut, cât și faptul că trombozele se numără printre efectele adverse ale vaccinului.

„Oasele tale- forma, pozitionarea lor în șolduri, lipsa altor semne, arată că a existat o cauză ce a apărut brusc, nu de-alungul timpului”, îmi spune doctorul.

Dacă nu au fost alte cauze identificate, dacă s-au confirmat destule cazuri în care vaccinul a provocat tromboze, dacă perioada coincide cu cea în care am făcut vaccinul, dacă nu am simțit niciodată dureri la nivelul oaselor sau articulațiilor înainte de acel moment, dacă doctorii mi-au spus că și ei cred că vaccinul este cauza… nu sunt toate astea motive întemeiate să cred că aceasta este trista realitate?

Ba mai mult, la ceva timp după ce am fost operat, apar în presă două cazuri identice, pe care le găsiți în link-urile de mai jos:

https://www.national.ro/coronavirus/presedintele-federatiei-silva-a-ajuns-in-carje-dupa-vaccinarea-cu-johnson-are-45-de-ani-745042.html

https://m.activenews.ro/stiri/Jurnalistul-Ionel-Iloae-dupa-a-doua-doza-de-Pfizer-%E2%80%9EAcum-sunt-o-persoana-cu-handicap.-Sunt-mii-de-oameni-cu-probleme-post-vaccin.-Va-rabufni-si-asta-sunt-convins-171072

Nu sunt adeptul teoriei conspirației, nu sunt nici împotriva vaccinului și nici nu cred că virusul ăsta nu există. Ba da, există și a făcut ravagii chiar și printre rudele mele (3 persoane dragi, care nu mai sunt astăzi, poate că ar mai fi trăit liniștite ceva ani buni dacă nu ar fi fost lovite de virusul necruțător).

Totuși cazul meu nu e doar al meu. Vaccinul are, în unele cazuri, efecte adverse, iar cazurile la nivel global cu efecte secundare negative serioase sunt destul de multe (din aproape orice sursă ne-am informa).

Ce rost are toată povestea asta tristă pe care am spus-o?

Mă gândesc că povestea mea va ajuta măcar pe câțiva să discearnă în luarea unor decizii în legătură cu controversatul subiect al vaccinării, în sensul de a cântări care sunt riscurile vaccinări, respectiv care sunt riscurile de a trece prin boală.

Spre exemplu, care sunt riscurile pentru un tânăr în formă fizică bună, cu un sistem imunitar puternic, să moară în urma covid sau să rămână cu probleme serioase? Și care sunt, pentru același tânăr, riscurile pe care și le asumă prin vaccinare?

Știu, veți spune că s-au vaccinat atâția și nu au avut nimic serios. Da, așa am gândit și eu. Dar dacă, să presupunem, 1 din 10000 au probleme serioase în urma vaccinului, cine îți poate garanta că nu vei fi tu acela?

Știu că subiectul ăsta e unul care poate separa oameni și că el poate fi o sursă de discordie (sper să nu fie în cazul de față)… Am scris ceea ce ați citit mai sus dintr-un spirit de datorie față de adevăr și de semeni, probabil din același spirit cu care sunt încurajați oamenii vulnerabili să se vaccineze impotriva virusului.

Data viitoare vă spun și cum cineva mi-a comunicat cu an înainte de aceste probleme de sănătate, că voi avea parte de ele…

Dacă în urmă cu ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic, data trecută, AICI, am început să povestesc despre îndreptățirea (justificarea) prin credință, arătând că dreptul Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea păcatele noastre (calcările legilor Lui perfecte) și nu poate să ne ierte pur și simplu.

Dacă toți suntem vinovați înaintea dreptății Lui, pentru că toți am păcătuit și suntem lipsiți de gloria lui Dumnezeu (Romani 3:23), iar plata păcatului este moartea (Romani 6:23), adica despărțirea veșnică de Dumnezeu, cum putem fi salvați, iertați de păcatele noastre și acceptați de Dumnezeu și, în același timp, El să rămână drept?

Putem să ne îndreptațim singuri, prin faptele noastre bune? De asemenea, am arătat data trecută că nu putem să ne îndreptațim singuri înaintea Lui, prin faptele noastre bune, la fel cum un criminal nu poate să scape de pedeapsa judecătorului pentru simplul fapt că, înainte de crima sa, a fost un om bun.

Dat fiind situația noastră cumplită (vinovați ce nu se pot reabilita în fața Dreptului Judecător), Dumnezeu, în dragostea și bunătatea Lui, fără vreo obligație în acest sens, a găsit pentru noi o soluție.

Cineva trebuia să plătească pentru toate calcările noastre de lege, iar Dumnezeu a ales ca Fiul Său, Isus Hristos, să suporte această pedeapsă, în locul nostru, pe cruce.

Deși Acesta a trăit o viață perfectă (singura viață perfectă ce a fost vreodată trăită), El a primit pedeapsa din partea dreptății lui Dumnezeu Tatăl, luând asupra Sa pe cruce nelegiuirile noastre. Pe cruce, Dumnezeu Însuși a lovit fără milă în Fiul Său, ca și cum Acesta ar fi fost un josnic nelegiuit.

Jertfa lui Isus Hristos este modalitatea prin care Dumnezeu poate ierta un păcătos, călător al legilor Lui și îl poate privi ca fiind drept.

Cum e posibil acest lucru?

Prin credință. Numai prin credință.

Păcătosul care vine înaintea lui Dumnezeu, recunoscând că este vinovat și că nu se poate îndreptăți singur, trebuie să creadă că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a plătit înaintea Tatălui, pe cruce, prețul pentru păcatele sale.

Credința aceasta, atât de simplă, este mâna întinsă spre Dumnezeu, pentru a primi din partea Lui, iertarea de păcate, în baza a ceea ce Isus Hristos a făcut pe cruce. Credința aceasta este asumarea, cu întreaga ființă, a faptului că Isus a suferit în locul nostru pedeapsa nelegiuirilor noastre.

Cum putem fi socotiți drepți înaintea lui Dumnezeu? Într-un singur fel: crezând din inimă în jertfa lui Isus, acceptând soluția lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoși.

Dacă citești aceste rânduri și te gândești că Dumnezeu ar avea vreun alt motiv, independent de jertfa lui Isus Hristos, pentru care să privească la tine și să te considere drept (neprihănit) – cum ar fi faptul că mergi la biserică, că nu faci anumite păcate, că slujești sau că faci bine celor din jur etc, atunci este momentul să-ți reconsideri credința…

Există o singură cale prin care putem fi vreodată îndreptățiți în fața sfințeniei lui Dumnezeu, și aceasta nu are legătură cu noi înșine, ci cu persoana lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cine se încrede în El nu va fi dat de rușine. (1 Petru 2:6).

Ești tu socotit neprihanit (drept) de către Dumnezeu? Crezi tu că Dumnezeu, uitându-se la tine în momentul de față, poate spune despre tine că ești neprihănit (drept)? Dacă da, ca este motivul pentru care crezi că ești îndreptățit înaintea sfințeniei Lui? Dacă nu, ce crezi că ar trebui să (mai) faci pentru ca Dumnezeu să poată spune despre tine că ești neprihănit (drept)?

Dar acum s-a arătat o neprihănire (dreptate)  pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii: și anume neprihănirea (dreptatea) dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți (drepți), fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. (Romani 3:21-24)

Slavă lui Dumnezeu pentru că El a găsit soluția pentru noi păcătoșii! Slavă Lui pentru că prin credința în Fiul Său suntem socotiți drepți, suntem justificați! Iar dacă El ne socotește drepți, cine ne mai poate condamna!?

Acum ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic. Afirmam atunci că, în ciuda faptului că toți oamenii au un fel de credință (adică anumite convingeri cu privire la divinitate și la lucrurile spirituale), nu toți au credința potrivită sau, mai corect spus, nu toți își leagă credința de ce trebuie sau de cine trebuie.

O temă de maximă importanță în Scriptură și foarte dragă inimii mele este mântuirea (îndreptățirea/justificarea) prin credință. Ea este unul dintre subiectele preferate al scriitorilor Noului Testament, punctul central al Reformei religioase și temelia vieții creștinilor.

Consider că orice s-ar putea clădi în viața creștină (orice fel de trăire sfântă, orice binefacere și faptă bună, orice lucrare și slujbă) trebuie să aibă drept temelie îndreptățirea (justificarea) prin credință, prin har. Încă nu am văzut vreun om care să trăiască o viață spre slava lui Dumnezeu, dar care să nu fi avut la bază o înțelegere temeinică a mântuirii prin credință. În schimb, am văzut pe mulți care, neavând o temelie solidă pentru mântuirea lor, se chinuie să trăiască o viață sfântă, dar nu reușesc. Pentru că justificarea prin credință este forța motrice pentru o viață sfântă. Dacă nu există această temelie, orice se construiește de-asupra va fi strâmb.

După ce apostolul Pavel abordează tema păcatului în primele două capitole din Epistola către Romani, arătând că fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu de încălcarea legilor Lui perfecte, la mijlocul capitolului 3 (Romani 3:21-30), acesta arăta soluția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Pasajul din Romani 3 ne pune înaintea unei mari dileme, și anume, cum poate Sfântul Dumnezeu să ierte pe păcătoșii răzvrătiți și în același timp să rămână drept? Cum se împacă dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu iertarea și dragostea Lui?

Ceea ce trebuie să înțelegem mai înainte de toate este faptul că Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu poate ierta pur și simplu păcatul. Dacă ar face asta, ar fi nedrept. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să treacă cu vederea faptul că legile Lui sunt încălcate de oameni. Caracterul Lui nu-i permite să facă acest lucru.

Imaginați-vă că ajungeți în fața judecătorului, în calitate de victimă, împreună cu cel care v-a tâlhărit, iar când va fi să se dea sentința, judecătorul va spune: „eu sunt un om foarte bun și plin de dragoste pentru toți oamenii; îmi place să iert pe cei ce greșesc, așa că cel care te-a tâlhărit poate pleca liniștit acasă, fără vreo pedeapsă.” Sunt convins că într-o astfel de situație fiecare dintre voi ar striga: „Dar nu este drept! El trebuie pedepsit pentru că a încălcat legea!

Desigur, lucrul acesta este puțin probabil a fi realitate. Pentru că judecătorul trebuie să fie drept și trebuie să facă dreptate. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși, Cel care a fost ofensat de încălcările noastre de lege și de păcatele noastre, va trebui, conform caracterului Său, să ne pedepsească după dreptate („fiindcă plata păcatului este moartea…” Romani 6:23).

Deci, dacă potrivit dreptății Lui trebuie să fim pedepsiți, cum ar putea El să ne ierte, și totuși să rămână drept, în același timp? Cum ar putea El să ne privească și să spună că suntem drepți și sfinți când noi în realitate am păcătuit de mii de ori împotriva Lui? Sau ce am putea să facem noi ca să ne îndreptațim înaintea Lui și să nu mai fim priviți de El ca fiind călcători de lege?

Am arătat că dacă Dumnezeu ne-ar ierta pur și simplu ar însemna că El ar fi nedrept. Căci „cel ce iartă pe vinovat și cel ce osândește pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.” (Proverbe 17:15)

Să încercăm să ne îndreptațim singuri? Este o nebunie. E ca și cum cel care a tâlhărit sau un criminal ar încerca să-l înduplece pe judecător, spunându-i să-i treacă cu vederea călcarea de lege, pentru că el a făcut la viața lui mult bine oamenilor, înainte să greșească. Și totuși mulți cred că se pot îndreptăți singuri înaintea lui Dumnezeu, astfel încât El să le treacă cu vederea păcatele trecute, dacă se vor face mai buni… E un fel de troc : „Tu mă ierți, iar eu în schimbul iertării promit că nu mai fac…”

Dumnezeu nu poate ierta pur și simplu. Ar fi nedrept. Plata păcatului este moartea, atât moartea fizică (a trupului), cât și moartea veșnică (despărțirea sufletului de Dumnezeu pentru eternitate). Suntem vinovați și trebuie să plătim conform dreptății Lui.

Și, totuși, cum poate Dumnezeu să ierte și să rămână drept? Cum putem fi noi păcătoșii socotiți drepți (justificați)? Cum poate Dumnezeu să privească spre noi și să nu mai fim văzuți ca fiind călcători de lege?

Răspunsul îl găsiți în următorul articol.

Doar Hristos

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că am crescut în Biserica Evanghelică Română (BER), auzind o Evanghelie curată, în care jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos avea un caracter central și era suficientă pentru mântuirea celor ce cred și se pocăiesc. Deși am avut în viața de credință perioade cu temeri și îndoieli, adevărurile acestea – despre ce am primit prin credința în Hristos, mi-au fost o temelie solidă.

Însă, de-alungul timpului, am întâlnit oameni care, în numele unei mai profunde spiritualități, cu intenție sau nu, adaugă câte ceva la jertfa lui Hristos : „ești mântuit prin moartea Lui, dar…” trebuie să mai faci una sau alta- să te botezi, să iei parte la Frângerea Pâinii, să slujești, să ai parte de anumite experiențe cu Duhul Sfânt (botezul, umplerea), să participi cu frecvență la întâlnirile bisericii sau să te supui anumitor rigori.

Din păcate, știu că unii ar spune: „și ce-i rău cu asta? Biblia ne îndeamnă la toate aceste lucruri și ele trebuie să se regăsească în viața unui creștin.” Desigur, ele ar trebui să se regăsească în viața credincioșilor, însă ele nu sunt cauza mântuirii lor. Noi nu suntem mântuiți pentru că facem lucrurile acestea. Mântuirea noastră nu se leagă de ele. Dimpotrivă, noi le facem, tocmai, pentru că suntem deja mântuiți, suntem deja regenerați, suntem deja ai Lui și acum trăim pentru Cel ce ne-a iubit și ne-a salvat.

Suntem mântuiți într-un singur fel, prin credința în jertfa lui Hristos, iar oricine adaugă altceva vestește o altă evanghelie.

Noi primim în dar mântuirea atunci când venim la Hristos, iar tot ceea ce facem mai apoi (ascultarea noastră de El și de poruncile Lui) este rezultatul acestei realități. Noi nu ne chinuim să ajungem la mântuire prin sfințirea propriei vieți, ci ne sfințim viețile pentru că am găsit mântuirea și acceptarea în El, iar acum dorim să trăim pentru slava Aceluia ce ne-a mântuit. Noi nu păzim poruncile Lui ca să fim iubiți și acceptați de El, ci păzim poruncile Lui pentru că Îl iubim. Și Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi.

Religiile lumii (și evangheliile false) propun o astfel de abordare: dacă faci cutare și cutare lucru, dacă ești într-un anume fel, dacă respecți anumite reguli, e posibil la final să primești mântuirea. Nimeni nu-ți garantează nimic, dar ai șanse să fii acceptat dacă te încadrezi în norme.

Evanghelia însă propune o abordare complet răsturnată: omul nu poate face nimic pentru sine; el trebuie să-și recunoască falimentul și să creadă în ceea ce Hristos a făcut pentru el la cruce.

Jertfa lui Hristos este absolut suficientă pentru a mântui pe cineva. Și din experiență pot spune că, atunci când ai siguranța că ești acceptat, că ești mântuit, că ești copilul Lui, viața creștină nu mai e un chin, o forțare, o încordare, ci ea curge din inima ta plină de mulțumire, care a primit în dar ceea ce nu erai capabil să câștigi vreodată prin eforturi proprii.

„Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit.” 1 Corinteni 2:2

Doar Hristos!

Înainte de a citi următoarele rânduri, asigurați-vă că ați citit (încă o dată) textul de AICI (Ev. după Ioan, cap. 10). Țin să precizez că ceea ce urmează reprezintă înțelegerea mea cu privire la anumite aspecte din textul biblic mai sunt menționat, înțelegere pe care, desigur, o consider în acord cu învățăturile apostolilor și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Mai întâi, trebuie să vă spun că nu consider că ideile de mai jos sunt tot ce se poate spune important din textul respectiv, ci doar acele lucuri care mie mi-au atras atenția în mod deosebit și pe care le consider esențiale pentru subiectul de față.

(Cred că pentru toți este absolut limpede că Păstorul cel Bun este Isus Hristos -așa cum El Însuși afirmă în text, iar oile Sale sunt copiii lui Dumnezeu – cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu și ascultă de El.)

În primul rând, din text, am remarcat faptul că între Păstorul cel Bun și oile Sale există o cunoaștere reciprocă. Este evident că nu poți fi dintre oile Bunului Păstor dacă nu Îl cunoști pe Păstor, dacă între tine și El nu există o relație, o legătură. „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine.” (Ioan 10:14) Îl cunoști tu pe Păstor? Te cunoaște El pe tine? Ai tu o relație autentică cu El? Dacă da, ce bucurie stă în faptul că El cunoaște numele fiecărei oi (el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul – vers 2). Ce liniștitor și plin de speranță ar trebui să fie gândul că, deși Păstorul a avut, are și va avea milioane de oi, totuși nu mă pierd în mulțime, căci El îmi cunoaște numele, nevoile, problemele, bucuriile!

În al doilea rând, Păstorul cel Bun și-a dat viața pentru oile Sale (vers 11, 15). Sacrificiul Păstorului nu a fost doar un act prin care Acesta și-a arătat dragostea, ci el ascunde o necesitate: moartea Lui era singura cale prin care oile Sale puteau avea viață. De asmenea, trebuie remarcat faptul că El își sacrifică viața pentru oile Sale. El își dă viața pentru oi (în comparație cu păstorul plătit) tocmai pentru că știe că sunt ale Lui.

În al treilea rând, Păstorul cel Bun este acela care își aduce oile în staulul Său. Dacă suntem dintre oile Sale, dacă am primit Evanghelia și am venit la viață prin credință și pocăință, cu siguranță acest fapt nu se datorează meritelor noastre și nici faptului că noi am fost în căutarea Păstorului cel Bun. El este cel care își aduce oile la Sine, în staulul Său („am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu” – vers. 16). El este Cel care a venit să ne caute și să ne mantuiască. Interesant verbul trebuie din vers. 16, cât și faptul că răspunsul lor va fi afirmativ (trebuie să le aduc, căci sunt ale Mele din veșnicie, iar ele vor veni). Dacă acest lucru nu este chemare eficientă, atunci nu știu ce poate fi… El ne-a chemat, El ne-a convins, El ne-a adus la Sine. Dacă nu ar fi fost El și lucrarea Lui de convingere, niciunul nu am fi venit!

Ce mar har să fim dintre oile Sale! Ce favor să-L cunoaștem pe Bunul Păstor, să avem o relație cu El, să avem viață prin moartea Lui, să fim iubiți până la sacrificiu de sine, să fim aduși de harul Său la Sine!

Continuarea data viitoare…

%d blogeri au apreciat: