Evanghelia fara cuvinte!?

Cred ca fiecaruia dintre noi i-a trecut pe la urechi, macar o data, urmatoarea afirmatie (atribuita se pare in mod eronat lui Francisc D’Assisi): “Vestește Evanghelia și, dacă este nevoie, folosește și cuvinte.” Personal, in mediul evanghelic, am auzit de mai multe ori aceste cuvinte, si nu de putine ori am gandit ca ar fi vrednice de crezare.

Cu toate acestea, zilele trecute, gandindu-ma mai profund la implicatiile ei, am realizat ca formula prescrisa prin dictonul mai sus citat reprezinta o imposibilitate: cand anume vestirea Evangheliei (vestea buna a salvarii pacatosilor prin sacrificiul Isus Hristos) nu ar necesita folosirea cuvintelor? Poate cineva (care nu cunoaste evenghelia), sa o inteleaga si sa fie mantuit, fara ca mai intai sa o auda, respectiv fara ca altcineva sa i-o fi expus in cuvinte?

In cele ce urmeaza as vrea sa expun, cat de succint imi va fi cu putinta, cateva argumente in sustinerea faptului ca vestirea Evangheliei, fara cuvinte, este un nonsens.

1. Evanghelia fara cuvinte nu poate fi inteleasa. Oricat de sfanta si morala ar fi viata noastra, oricat de implicati am fi in societate prin diverse binefaceri, oricat de mult ne-am stradui (si am reusi) sa ne asemanam cu Isus Hristos, fara cuvinte, respectiv fara o expunere clara a ceea ce este Evanghelia, nimeni din jurul nostru nu ar putea ajunge sa inteleaga ce este Evanghelia, prin simplul fapt ca se va uita la viata noastra. Oamenii de langa noi nu vor afla niciodata despre Hristos care a murit pentru pacatele noastre, despre faptul ca exista o judecata dreapta la sfarsitul vietii pamantesti, despre faptul ca Dumnezeu este manios pe pacatosi si ca ei sunt in vrasmasie cu El, despre singura cale spre mantuire- Isus Hristos…doar privind la viata noastra frumoasa. Sunt destui oameni fara Dumnezeu care duc o viata morala inalta, sunt o multime de budisti cu un comportament ireprosabil, sunt atei cu o buna conduita sociala… spune oare ceva viata lor despre Evanghelie? Cu siguranta, nu. Evanghelia nu poate fi inteleasa, descifrata, fara a fi expusa in cuvinte.

Sunt convins ca fiecare dintre cei ce cititi aceste randuri si sunteti nascuti din nou, copii ai lui Dumnezeu, ati facut pasul credintei in Isus Hristos in urma auzirii Evangheliei. Fara a fi auzit sau citit despre evanghelia lui Hristos in prealabil, nu ar fi fost posibila convertirea voastra.

2. Suntem chemati sa fim martori ai lui Isus Hristos. A depune marturie fara cuvinte nu are niciun sens. Ceea ce se cere de la un martor, in primul rand, este sa spuna, sa declare (verbal sau in scris), ceea ce a vazut, auzit, experimentat. Noi toti, ucenici ai lui Hristos, am primit mandatul acesta de a fi martori- de a spune despre Isus, Mantuitorul nostru. Cum am putea oare sa implinim mandatul acesta fara a folosi cuvinte? Ce ar fi fost cu noi astazi daca apostolii ar fi stat in Ierusalim sau ar fi mers in Samaria ori pana la marginile pamantului si s-ar fi multumit sa duca o viata decenta, sfanta, evlavioasa, in comunitatea respectiva, insa fara a spune altora Vestea Buna?

In Faptele Apostolilor, capitotul 4, este consemnat faptul ca, dupa ce ucenicilor li s-a poruncit de catre autoritatile din Ierusalim sa nu mai vorbeasca despre Isus, acestia nu s-au supus dispozitiilor, considerand ca, in felul acesta, nu ar mai asculta de Dumnezeu. Petru in aceasta situatie nu a spus : „Nu este nicio problema, stam cuminti in banca noastra, iar oamenii vor intelege Evanghelia uitandu-se la caracterul nostru deosebit…ce nevoie mai avem de cuvinte si explicatii?”. Dimpotriva, el si ceilalti apostoli au inteles ca nu pot face ceea ce Isus le-a cerut (sa fie martori) decat daca vor vorbi, vor expune in cuvinte Vestea Buna. De asemenea, vedem cum apostolii se duceau din loc in loc si vesteau Cuvantul, fara a considera ca ar fi suficient sa arate prin viata lor ca au umblat cu Isus.

3. Duhul Sfant ne imputerniceste ca sa vestim Evanghelia. Una dintre lucrarile importante ale Duhului Sfant in viata credinciosilor este aceea de a ne da putere si indrazneala sa spunem despre Isus Hristos. Duhul Sfant nu ne ajuta doar sa ducem o viata sfanta si sa traim la standarde inalte in viata de familie, in biserica sau in comunitatea din care facem parte, ci ne sprijina cu puterea Sa in vederea vestirii Evangheliei. Un efect imediat al botezului cu Duhul Sfant al primilor credinciosi a fost faptul ca acestia „au inceput sa spuna lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte, cap 1).

Asadar, Evanghelia fara cuvinte nu poate fi evanghelie, nu poate fi descifrabila, nu poate fi inteleasa. (Desigur, vestirea evangheliei fara a dovedi un caracter crestin va fi doar demagogie.) Avem nevoie sa spunem, in cuvinte potrivite, pe intelesul oamenilor, Evanghelia lui Hristos in generatia noastra. Ba mai mult, trebuie sa o spunem, intrucat este o porunca a lui Dumnezeu. Iar rugaciunea mea este ca Dumnezeu, prin Duhul Sfant, sa ne dea indrazneala si o dorinta inflacarata sa facem acest lucru, ascultand de El si onorandu-l prin aceasta. Pentru ca Evanghelia… este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor.

Publicitate

Read Full Post »

Creștinul și biserica (2)

Data trecută spuneam AICI că, de cele mai multe ori, există o legătură de tip cauză-efect între lipsa (ori inconsecvența) unei persoane la întâlnirile bisericii și viața sa individuală spirituală.

Potrivit Noului Testament, nimeni nu poate pretinde că are o relație personală bună cu Isus Hristos (capul Bisericii), dacă nu are o relație bună cu biserica Lui. Sau, altfel spus, spiritualitatea unei persoane se poate vedea și din atitudinea pe care o are aceasta față de biserica locală din care face parte: cineva care prezintă dezinteres față de comunitatea sfinților, e foarte probabil că în viața lui personală prezintă același dezinteres și față de relația sa cu Dumnezeu.

În urmă cu ceva timp, tatăl soției mele, afirma, în contextul unei discuții despre adunarea credincioșilor, faptul că „minimul de creștinism” înseamnă prezența la întâlnirile bisericii. Cred că aceste cuvinte sunt adevărate, în sensul în care, oricărui om cu o dreaptă judecată i-ar fi foarte greu să afirme despre cineva că este un creștin (un copil al lui Dumnezeu), dacă acesta nu frecventează deloc biserica ori dacă o frecventează foarte rar. (Prin aceasta nu vreau să spun că toți cei ce participă la întâlnirile comunității sunt cu certitudine creștini autentici ori buni creștini, ci că aceia care nu prezintă niciun interes, nicio dorință și nicio tragere de inimă spre întâlnirile bisericii – fie că vorbim de o biserică oficială sau una informală, e foarte probabil să nu fie creștini – în sens biblic.)

Cineva spunea că dacă nu ne pasă de biserică e foarte posibil să nu facem de fapt parte din ea.

Că vrem sau că nu vrem, atitudinea noastră față de biserică (comunitatea creștinilor dintr-un anumit loc), spune multe despre noi, respectiv despre relația noastră cu Dumnezeu și despre spiritualitatea noastră.

În fapt, orice om care este mântuit, la momentul convertirii, este adăugat la Biserica lui Isus Hristos. Așadar, în acest sens, putem spune fără vreo ezitare că nu există mântuire în afara bisericii lui Hristos și, totodată, că nu există creștinism în afara bisericii. De altfel, creștinismul, asa cum apare el în scrierile apostolilor, nu poate fi exprimat decât în cadrul bisericii, a unei comunități locale. Orice altă formă de creștinism, care nu presupune existența unei biserici (oricum ar fi aceasta din punct de vedere al organizării interne), de fapt nu este creștinism.

În încheiere, aș vrea să vă lansez două provocări.

Prima este aceea de a ne analiza fiecare atitudinea pe care o avem față de biserica din care facem parte, iar dacă constatăm dezinteres, nepăsare, neimplicare – să ne pocăim. Cea de-a doua, să demascăm profeții falși ai vremurilor noastre, care, sub pretenția unei mai înalte spiritualități, încurajează creștinii la separarea de comunitățile credincioșilor și care disprețuiesc bisericile, disprețuindu-L astfel pe Hristos.

Read Full Post »

Cu ce rămânem după Florii?

În urmă cu mai bine de 2000 de ani a avut loc prima sărbătoare a Floriilor, marcând intrarea triumfală a lui Isus Hristos în Ierusalim, cu câteva zile înainte de moartea Sa. Împlinind o veche profeție consemnată în cartea proorocului Zaharia, Mântuitorul intră în capitala Israelului călărind un măgăruș, în ovațiile mulțimilor, care în semn de apreciere își aștern hainele înaintea Sa și Îl întâmpină cu ramuri de finic, strigând cu puternică convingere: Osana (Salvează-ne)!

În ciuda primirii fastuoase de care a avut parte în Ierusalim, Isus Hristos este suprins, de către evanghelistul Luca, plângând pentru cetatea ce nu cunoscuse clipa cercetării divine și nici pe Acela ce putea să-i aducă pacea.

Primele Florii sunt pentru noi o puternică dovadă că emoțiile religioase nu reprezintă un instrument de măsură al spiritualității, pentru că mulțimea care aclama cu osanale venirea lui Isus în cetate atunci, peste doar câteva zile avea să strige cu înverșunare: răstignește-L, la moarte cu El!

Primele Florii stau mărturie a faptului că înfiorările noastre interioare față de persoana lui Isus, cât ar fi ele de sublime, dacă nu au la bază un adevăr biblic puternic înrădăcinat în ființa noastră, sunt absolut de prisos. Pentru că emoțiile vin și pleacă, asemenea unor fluturi ce se așează pentru câteva clipe în petalele unei flori, însă adevărurile din adâncul sufletelor noastre rămân și sunt scoase la iveală uneori cu sau fără voința noastră. În același fel, emoțiile celor ce păreau să se închine în fața lui Isus la intrarea Sa în Ierusalim s-au risipit în numai câteva zile, pentru că nu aveau la bază credința (adevărul) că Isus este Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

Primele Florii ne arată că putem îmbrăca straie de sărbătoare și avea emoții religioase, putem sta înaintea lui Hristos și putem imita închinarea, utilizând chiar sintagme biblice, însă fără a-L cunoaște pe El și a fi în profunzimea ființelor noastre pătrunși de Cine și Ce este Isus Hristos.

Sărbătorile trec, emoțiile trec și ele. Rămânem în suflet cu ceea ce credem cu adevărat despre persoana lui Isus Hristos. Iar ceea ce credem despre El iese mereu la iveală prin toți porii ființelor noastre.

Read Full Post »

(Îndreptățit) Prin credință (2)

Acum ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic. Afirmam atunci că, în ciuda faptului că toți oamenii au un fel de credință (adică anumite convingeri cu privire la divinitate și la lucrurile spirituale), nu toți au credința potrivită sau, mai corect spus, nu toți își leagă credința de ce trebuie sau de cine trebuie.

O temă de maximă importanță în Scriptură și foarte dragă inimii mele este mântuirea (îndreptățirea/justificarea) prin credință. Ea este unul dintre subiectele preferate al scriitorilor Noului Testament, punctul central al Reformei religioase și temelia vieții creștinilor.

Consider că orice s-ar putea clădi în viața creștină (orice fel de trăire sfântă, orice binefacere și faptă bună, orice lucrare și slujbă) trebuie să aibă drept temelie îndreptățirea (justificarea) prin credință, prin har. Încă nu am văzut vreun om care să trăiască o viață spre slava lui Dumnezeu, dar care să nu fi avut la bază o înțelegere temeinică a mântuirii prin credință. În schimb, am văzut pe mulți care, neavând o temelie solidă pentru mântuirea lor, se chinuie să trăiască o viață sfântă, dar nu reușesc. Pentru că justificarea prin credință este forța motrice pentru o viață sfântă. Dacă nu există această temelie, orice se construiește de-asupra va fi strâmb.

După ce apostolul Pavel abordează tema păcatului în primele două capitole din Epistola către Romani, arătând că fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu de încălcarea legilor Lui perfecte, la mijlocul capitolului 3 (Romani 3:21-30), acesta arăta soluția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Pasajul din Romani 3 ne pune înaintea unei mari dileme, și anume, cum poate Sfântul Dumnezeu să ierte pe păcătoșii răzvrătiți și în același timp să rămână drept? Cum se împacă dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu iertarea și dragostea Lui?

Ceea ce trebuie să înțelegem mai înainte de toate este faptul că Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu poate ierta pur și simplu păcatul. Dacă ar face asta, ar fi nedrept. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să treacă cu vederea faptul că legile Lui sunt încălcate de oameni. Caracterul Lui nu-i permite să facă acest lucru.

Imaginați-vă că ajungeți în fața judecătorului, în calitate de victimă, împreună cu cel care v-a tâlhărit, iar când va fi să se dea sentința, judecătorul va spune: „eu sunt un om foarte bun și plin de dragoste pentru toți oamenii; îmi place să iert pe cei ce greșesc, așa că cel care te-a tâlhărit poate pleca liniștit acasă, fără vreo pedeapsă.” Sunt convins că într-o astfel de situație fiecare dintre voi ar striga: „Dar nu este drept! El trebuie pedepsit pentru că a încălcat legea! „

Desigur, lucrul acesta este puțin probabil a fi realitate. Pentru că judecătorul trebuie să fie drept și trebuie să facă dreptate. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși, Cel care a fost ofensat de încălcările noastre de lege și de păcatele noastre, va trebui, conform caracterului Său, să ne pedepsească după dreptate („fiindcă plata păcatului este moartea…” Romani 6:23).

Deci, dacă potrivit dreptății Lui trebuie să fim pedepsiți, cum ar putea El să ne ierte, și totuși să rămână drept, în același timp? Cum ar putea El să ne privească și să spună că suntem drepți și sfinți când noi în realitate am păcătuit de mii de ori împotriva Lui? Sau ce am putea să facem noi ca să ne îndreptațim înaintea Lui și să nu mai fim priviți de El ca fiind călcători de lege?

Am arătat că dacă Dumnezeu ne-ar ierta pur și simplu ar însemna că El ar fi nedrept. Căci „cel ce iartă pe vinovat și cel ce osândește pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.” (Proverbe 17:15)

Să încercăm să ne îndreptațim singuri? Este o nebunie. E ca și cum cel care a tâlhărit sau un criminal ar încerca să-l înduplece pe judecător, spunându-i să-i treacă cu vederea călcarea de lege, pentru că el a făcut la viața lui mult bine oamenilor, înainte să greșească. Și totuși mulți cred că se pot îndreptăți singuri înaintea lui Dumnezeu, astfel încât El să le treacă cu vederea păcatele trecute, dacă se vor face mai buni… E un fel de troc : „Tu mă ierți, iar eu în schimbul iertării promit că nu mai fac…”

Dumnezeu nu poate ierta pur și simplu. Ar fi nedrept. Plata păcatului este moartea, atât moartea fizică (a trupului), cât și moartea veșnică (despărțirea sufletului de Dumnezeu pentru eternitate). Suntem vinovați și trebuie să plătim conform dreptății Lui.

Și, totuși, cum poate Dumnezeu să ierte și să rămână drept? Cum putem fi noi păcătoșii socotiți drepți (justificați)? Cum poate Dumnezeu să privească spre noi și să nu mai fim văzuți ca fiind călcători de lege?

Răspunsul îl găsiți în următorul articol.

Read Full Post »

Doar Hristos

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că am crescut în Biserica Evanghelică Română (BER), auzind o Evanghelie curată, în care jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos avea un caracter central și era suficientă pentru mântuirea celor ce cred și se pocăiesc. Deși am avut în viața de credință perioade cu temeri și îndoieli, adevărurile acestea – despre ce am primit prin credința în Hristos, mi-au fost o temelie solidă.

Însă, de-alungul timpului, am întâlnit oameni care, în numele unei mai profunde spiritualități, cu intenție sau nu, adaugă câte ceva la jertfa lui Hristos : „ești mântuit prin moartea Lui, dar…” trebuie să mai faci una sau alta- să te botezi, să iei parte la Frângerea Pâinii, să slujești, să ai parte de anumite experiențe cu Duhul Sfânt (botezul, umplerea), să participi cu frecvență la întâlnirile bisericii sau să te supui anumitor rigori.

Din păcate, știu că unii ar spune: „și ce-i rău cu asta? Biblia ne îndeamnă la toate aceste lucruri și ele trebuie să se regăsească în viața unui creștin.” Desigur, ele ar trebui să se regăsească în viața credincioșilor, însă ele nu sunt cauza mântuirii lor. Noi nu suntem mântuiți pentru că facem lucrurile acestea. Mântuirea noastră nu se leagă de ele. Dimpotrivă, noi le facem, tocmai, pentru că suntem deja mântuiți, suntem deja regenerați, suntem deja ai Lui și acum trăim pentru Cel ce ne-a iubit și ne-a salvat.

Suntem mântuiți într-un singur fel, prin credința în jertfa lui Hristos, iar oricine adaugă altceva vestește o altă evanghelie.

Noi primim în dar mântuirea atunci când venim la Hristos, iar tot ceea ce facem mai apoi (ascultarea noastră de El și de poruncile Lui) este rezultatul acestei realități. Noi nu ne chinuim să ajungem la mântuire prin sfințirea propriei vieți, ci ne sfințim viețile pentru că am găsit mântuirea și acceptarea în El, iar acum dorim să trăim pentru slava Aceluia ce ne-a mântuit. Noi nu păzim poruncile Lui ca să fim iubiți și acceptați de El, ci păzim poruncile Lui pentru că Îl iubim. Și Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi.

Religiile lumii (și evangheliile false) propun o astfel de abordare: dacă faci cutare și cutare lucru, dacă ești într-un anume fel, dacă respecți anumite reguli, e posibil la final să primești mântuirea. Nimeni nu-ți garantează nimic, dar ai șanse să fii acceptat dacă te încadrezi în norme.

Evanghelia însă propune o abordare complet răsturnată: omul nu poate face nimic pentru sine; el trebuie să-și recunoască falimentul și să creadă în ceea ce Hristos a făcut pentru el la cruce.

Jertfa lui Hristos este absolut suficientă pentru a mântui pe cineva. Și din experiență pot spune că, atunci când ai siguranța că ești acceptat, că ești mântuit, că ești copilul Lui, viața creștină nu mai e un chin, o forțare, o încordare, ci ea curge din inima ta plină de mulțumire, care a primit în dar ceea ce nu erai capabil să câștigi vreodată prin eforturi proprii.

„Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit.” 1 Corinteni 2:2

Doar Hristos!

Read Full Post »

Oile Păstorului cel Bun

Înainte de a citi următoarele rânduri, asigurați-vă că ați citit (încă o dată) textul de AICI (Ev. după Ioan, cap. 10). Țin să precizez că ceea ce urmează reprezintă înțelegerea mea cu privire la anumite aspecte din textul biblic mai sunt menționat, înțelegere pe care, desigur, o consider în acord cu învățăturile apostolilor și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Mai întâi, trebuie să vă spun că nu consider că ideile de mai jos sunt tot ce se poate spune important din textul respectiv, ci doar acele lucuri care mie mi-au atras atenția în mod deosebit și pe care le consider esențiale pentru subiectul de față.

(Cred că pentru toți este absolut limpede că Păstorul cel Bun este Isus Hristos -așa cum El Însuși afirmă în text, iar oile Sale sunt copiii lui Dumnezeu – cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu și ascultă de El.)

În primul rând, din text, am remarcat faptul că între Păstorul cel Bun și oile Sale există o cunoaștere reciprocă. Este evident că nu poți fi dintre oile Bunului Păstor dacă nu Îl cunoști pe Păstor, dacă între tine și El nu există o relație, o legătură. „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine.” (Ioan 10:14) Îl cunoști tu pe Păstor? Te cunoaște El pe tine? Ai tu o relație autentică cu El? Dacă da, ce bucurie stă în faptul că El cunoaște numele fiecărei oi (el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul – vers 2). Ce liniștitor și plin de speranță ar trebui să fie gândul că, deși Păstorul a avut, are și va avea milioane de oi, totuși nu mă pierd în mulțime, căci El îmi cunoaște numele, nevoile, problemele, bucuriile!

În al doilea rând, Păstorul cel Bun și-a dat viața pentru oile Sale (vers 11, 15). Sacrificiul Păstorului nu a fost doar un act prin care Acesta și-a arătat dragostea, ci el ascunde o necesitate: moartea Lui era singura cale prin care oile Sale puteau avea viață. De asmenea, trebuie remarcat faptul că El își sacrifică viața pentru oile Sale. El își dă viața pentru oi (în comparație cu păstorul plătit) tocmai pentru că știe că sunt ale Lui.

În al treilea rând, Păstorul cel Bun este acela care își aduce oile în staulul Său. Dacă suntem dintre oile Sale, dacă am primit Evanghelia și am venit la viață prin credință și pocăință, cu siguranță acest fapt nu se datorează meritelor noastre și nici faptului că noi am fost în căutarea Păstorului cel Bun. El este cel care își aduce oile la Sine, în staulul Său („am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu” – vers. 16). El este Cel care a venit să ne caute și să ne mantuiască. Interesant verbul trebuie din vers. 16, cât și faptul că răspunsul lor va fi afirmativ (trebuie să le aduc, căci sunt ale Mele din veșnicie, iar ele vor veni). Dacă acest lucru nu este chemare eficientă, atunci nu știu ce poate fi… El ne-a chemat, El ne-a convins, El ne-a adus la Sine. Dacă nu ar fi fost El și lucrarea Lui de convingere, niciunul nu am fi venit!

Ce mar har să fim dintre oile Sale! Ce favor să-L cunoaștem pe Bunul Păstor, să avem o relație cu El, să avem viață prin moartea Lui, să fim iubiți până la sacrificiu de sine, să fim aduși de harul Său la Sine!

Continuarea data viitoare…

Read Full Post »

Niciunul măcar!

În capitolul 3 al Epistolei lui Pavel către Romani, găsim consemnat un adevăr extrem de greu de acceptat și foarte nepopular, cu privire la noi, ființele umane, și anume, că suntem, începând cu Căderea părinților noștri Adam și Eva, ființe decăzute, depravate din punct de vedere moral, incapabile să împlinească în mod desăvârșit cerințele Legii divine.

Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. „ Romani 3: 9-12

Adevărul acesta cutremurător despre noi este începutul Evangheliei, este vestea proastă care precede Vestea Bună a salvării prin credința în Hristos Isus. Vestea proastă este că, în ochii lui Dumnezeu, nu suntem așa de buni cum pretindem a fi. Dimpotrivă, în lumina sfințeniei Sale, suntem fără vreo excepție vinovați, ticăloși, nepricepuți și nevolnici în ce privește relația cu Dumnezeu si legea Lui.

Conform Scripturii, noi am fost ontologic afectați de păcat, așa încât în starea noastră naturală nu-L dorim pe Dumnezeu și nici nu ne găsim plăcerea în ascultarea de poruncile Lui. Deși ne place să păstrăm păreri bune despre noi înșine, adevărul este că suntem așa de „buni”, încât niciunul dintre noi nu vrea și nu este capabil să facă binele, niciunul măcar.

Desigur, dacă ne vom compara cu anumiți indivizi din jurul nostru, s-ar putea să păstrăm despre noi impresia de persoane bune, corecte, amăgindu-ne că nu suntem așa de răi precum sunt alții; însă, comparându-ne cu standardul lui Dumnezeu, cu cerințele legii divine, rămânem cu această întunecată caracterizare: niciunul dintre noi nu este bun, niciunul măcar.

Acestă realitate tristă ar trebui însușită de către fiecare dintre noi în cel mai profund mod cu putință, căci nu există altceva care să ne caracterizeze mai bine decât termeni precum: păcătoși, netrebnici, nepricepuți, nedrepți, răi etc.

Mai mult decât atât, vestea aceasta rea cu privire la noi nu constă în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere al rezultatelor, din cauza faptelor rele pe care le facem uneori, ci în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere ontologic, incapabili să facem binele în felul cerut de Dumnezeu, din cauza naturii noastre decăzute. Astfel, noi nu suntem păcătoși pentru că ni se întâmplă să păcătuim, ci păcătuim tocmai din cauza naturii noastre în care este impregnat păcatul.

Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar…

Oh, de am crede aceste cuvinte, am da drumul din mână iluziei că suntem oameni buni, râsul nostru s-ar transforma în lacrimi și am striga cu disperare către Dumnezeu după milă și ajutor, pentru a ne salva de noi înșine și pentru a ne regenera!

De ce nu venim la Hristos, de ce nu alergăm la Evanghelie? Pentru că nu credem adevărul despre noi înșine, nu credem că suntem așa de păcătoși încât nu avem nicio scăpare în afara Evangheliei lui Hristos. Dacă nu credem vestea rea despre noi înșine, ce nevoie am avea de vestea bună a evangheliei?

Facă Domnul lumină în inimile noastre așa încât să ne vedem propria ticăloșie, netrebnicie, nedreptate și nepricepere! Căci acesta este începutul unei vieți noi.

Read Full Post »

Chemați, iubiți și păstrați

În urmă cu ceva timp, recitind Epistola Sobormicească a lui Iuda, mi-a atras în mod deosebit atenția primul verset, în care autorul face trimitere la destinatarii epistolei:

Iuda, rob al lui Isus Hristos și fratele lui Iacov, către cei chemați, care sunt iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Isus Hristos…

Conform versetului de mai sus, destinatarii scrierii, ca de altfel fiecare credincios – născut din nou, copil al lui Dumnezeu, beneficiază de următoarele trei însemnate binecuvântări, și anume: binecuvântarea de a fi chemat, a fi iubit și a fi păstrat.

Harul chemării este cu siguranță unul dintre cele mai importante favoruri de care Domnul ne-a făcut parte și fără de care astăzi nu am fi ceea ce suntem – copii ai lui Dumnezeu; faptul că, într-o anumită zi din viața noastră sau într-o anume perioadă, Dumnezeu s-a apropiat de noi prin Evanghelie și ne-a chemat pentru a ne oferi mântuire, este cu siguranță o deosebită binecuvântare.

Dacă am auzit glasul Lui spunându-ne „vino după Mine!” și dacă, în ciuda tuturor obstacolelor din noi și din afara noastră, l-am urmat, înseamnă că ni s-a făcut mare har. Nu toți au parte de o astfel de chemare. Sunt oameni care nu se întâlnesc niciodată în viață cu Evanghelia, cu Logosul, cu glasul Fiului Său, în felul în care ne-am întâlnit noi, copiii Săi. Ce har să fii chemat de Domnul Însuși! Căci cine dintre noi ar fi venit la El din proprie dorință, dintr-o inițiativă personală a firii lui pământești, fără ca mai înainte El să ne cheme și să ne tragă spre Sine, așa cum a fost chemat Lazăr din mormânt la glasul lui Isus!?

Cea de-a doua binecuvântare de care au parte copiii lui Dumnezeu, potrivit textului, este aceea că ei sunt iubiți de către Însuși Dumnezeu. Da, este adevărat că fiecare persoană care va fi trăit vreodată este iubită de Dumnezeu, însă, copiii Săi au parte de harul de a conștientiza această copleșitoare iubire, care s-a arătat față de noi „pe când eram încă păcătoși” (Romani 5:8). Ceea ce mi se pare cu adevărat copleșitor este măsura cu care noi suntem iubiți de către Dumnezeu, și anume, exact așa cum Dumnezeu Tatăl Îl iubește pe Fiul Său (…ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Ioan 17:23). Ce mare har să știm că suntem iubiți de Tatăl, tot la fel cum este iubit și Hristos! Ce privilegiu!

Cea de-a treia binecuvântare de care beneficiază credincioșii, amintită în text, așa cum am menționat anterior, este că aceștia sunt păstrați. Dumnezeu nu doar că a început o lucrare în noi, chemându-ne la viață prin Evanghelie și arătându-Și dragostea Sa față de noi, ci continuă să-și desăvârșească lucrarea, păstrându-ne în harul Său. Ce mare har să știm că, după ce ne-a născut din nou, Dumnezeu nu ne va abandona la mijlocul procesului, ci ne va ține prin puterea Duhului Său aproape de Sine! Există siguranță în aceste cuvinte, respectiv în faptul că Dumnezeu își păstrează copiii! Și sunt atâtea promisiuni în Scriptură cu privire la acest aspect, și anume că Dumnezeu va duce la bun sfârșit ceea ce a început în fiecare dintre noi.

Demn de remarcat este faptul că termenul „păstrat” folosit în primul verset al epistolei, este același termen utilizat și în versetul 6, în care autorul afirmă că Dumnezeu a păstrat pentru ziua judecății pe îngerii căzuți. Așadar, dacă pentru îngerii ce s-au revoltat condamnarea este sigură, tot la fel de sigură ar trebui să fie și finalizarea procesului nostru de mântuire. Dacă ei (îngerii căzuți) nu pot scăpa de judecata lui Dumnezeu, în același mod, nici noi nu am putea să ne pierdem din mâna Lui Dumnezeu, pentru că El Însuși este Acela care ne păstrează, pentru a ne înfățișa fără pată, la venirea lui Isus Hristos.

Să ne bucurăm deci de aceste mari binecuvântări de care Domnul ne-a făcut parte și să fim recunoscători Aceluia care ne-a chemat, ne iubește și ne păstrează!

Read Full Post »

Între credință și necredință (2)

Dacă data trecută am vorbit AICI despre necredința celor 10 iscoade, întoarse la Moise cu un raport deznădăjduit de sincer cu privire la realitatea din țara spionată, realitate din care elementul esențial- Dumnezeu- era exclus, de data aceasta aș dori să ne concentrăm atenția asupra atitudinii celorlalte două iscoade, aflate față în față cu aceași realitate descurajantă.

Aici găsiţi textul biblic.

Dacă cei 10 spioni au raportat lui Moise că ţara Canaanului este o ţară foarte bună, dar că şansele lor de a o cuceri sunt nule, întărâtând astfel poporul la o nouă răzvrătire, ceilalţi doi spioni trimişi de Moise, Iosua şi Caleb, par a vedea lucrurile cu alţi ochi.

Deşi nu neagă existenţa pericolelor semnalate de celelalte iscoade, aceștia din urmă sunt extrem de încrezători (o încredere oarbă, fanatism ori nebunie curată am spune, dacă ar fi să judecăm lucrurile după evidențe), fapt ușor de remarcat încă din declarația inițială a lui Caleb („Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!”), care îndrăznește a garanta triumful, acolo unde ceilalți au prevăzut o înfrângere fără drept de apel.

Diferența de perspectivă devine tot mai evidentă odată cu discursul ținut de cei doi în fața întregii adunări a Israelului: dacă ceilalți au afirmat că țara pe care au străbătut-o „este o țară care mănâncă pe locuitorii ei „, populată cu uriași, Iosua și Caleb încurajează poporul să nu se teamă de canaaniți, pentru că aceștia din urmă vor fi cei „mâncați de vii”; dacă celelate iscoade au considerat că poporul Israel este lipsit de orice șansă, Iosua și Caleb afirmă că cei care „nu au niciun sprijin” sunt de fapt adversarii lor.

Această diferență de optică se datorează faptului că ei L-au inclus pe Dumnezeu în acest peisaj descurajant și au crezut cu tărie în promisiunile Sale, în pofida evidențelor; ei au privit dincolo de problemele lor, spre Cel ce avea rezolvarea.

Credință, printre altele, înseamnă să privim realitatea ținând cont de Dumnezeu, luându-L în calcul ca element esențial al acesteia. Atunci când privim viața incluzându-L pe Dumnezeu întru ea, perspectiva noastră se schimbă radical și realizăm că nu suntem fără speranță în luptele noastre. De asemenea, credință înseamnă să ne agățăm cu întreaga ființă de promisiunile lui Dumnezeu, chiar și atunci când realitatea pare a fi potrivnică, să punem mâna pe victoria făgăduită de El, când din punct de vedere uman înfrângerea pare inevitabilă.

Până data viitoare (când vom discuta despre consecințele credinței și necredinței), rostesc din nou, în dreptul meu și al acelora care consmit cu acestea: „Doamne, vrem să te credem, ajută necredinței noastre!”

Read Full Post »

Între credință și necredință (1)

Problema (ne)credinței s-a lipit de retina sufletului meu în ultima vreme, Bunul Dumnezeu încercând să scoată la iveală adevărul din inima mea cu privire la acest aspect, cu scopul de a mă poziționa corect în raport cu Sine.

Deși tema credinței este o temă majoră în creștinism, cu o recurență deosebită în Scripturi, ea este adesea tratată cu sperficialitate, accentul fiind pus îndeosebi pe efectele acesteia- comportamentul individului.

Pentru că au fost mai multe texte biblice care mi-au scos la iveală problema (ne)credinței, voi încerca să tratez subiectul în mai multe etape, pentru a nu îngrămădi ideile într-un singur post.

Primul text îl găsim AICI, fiind vorba de capitolele 13 și 14 din Numeri.

Pentru cei puțin cunoscători de Cuvânt, contextul este următorul: poporul Israel a fost eliberat din robia egipteană în mod miraculos de către Dumnezeu- Marea Roșie s-a deschis înaintea lor, iar ei au trecut prin ea ca pe uscat; scos din țara Egiptului poporul ajunge în pustie, unde este hrănit zilnic cu mană coborâtă din cer și apă în locuri secetoase, protejat de prezența Domnului, vizibilă ziua într-un nor, iar noaptea într-un stâlp de foc. Exodul Israelului avea drept finalitate așezarea evreilor într-o nouă țară, în Canaan, după promisiunea făcută de Însuși Dumnezeu.

Textul de mai sus relatează trimiterea de către Moise a celor 12 conducători ai triburilor lui Israel pentru a spiona țara Canaanului și a se întoarce cu detalii geografice, demografice și militare. Zis și făcut! Căpeteniile revin la Moise după 40 de zile de cercetare, iar 10 dintre acestea aduc următorul raport: „țara este extrem de bogată, cetățile sunt întărite, poporul este puternic și numeros, ba chiar între ei se află uriași. Concluzia noastră este simplă: O să fim mâncați de vii! Suntem terminați! Nu avem nicio șansă!” Drept urmare poporul a plâns toată noaptea.

Deși din punct de vedere uman raportul celor 10 iscoade a fost unul extrem de sincer, Scriptura ne spune că Dumnezeu s-a mâniat din acest motiv și a vrut să distrugă poporul. Problema era una singură: NECREDINȚA. Dumnezeu le-a promis că le va da țara, iar ei nu L-au crezut. Deși sub ochii lor Dumnezeu pedepsise pe egipteni, deși au văzut marea despărțită și picioarele lor au pășit pe uscat, deși Dumnezeu Însuși le-a vorbit de pe munte, deși au strâns în fiecare zi mana coborâtă din cer și au băut apă în locuri pustii, deși prezența Domnului se arăta mereu de-asupra Cortului Întâlnirii, totuși ei nu L-au crezut.

Cele 10 iscoade au văzut realitatea, dar L-au exclus pe Dumnezeu din ea. Au văzut adevărul (că sunt slabi, inferiori numeric, lipsiți de forță militară și de orice șană de izbândă în fața canaaniților), închizânu-și însă ochii față de Adevăr, față de Dumnezeu, față de promisiunea Lui.

Nu mi-a fost greu să mă regăsesc în text și să recunosc că adesea sufăr de necredință, că văd realitatea exluzându-L pe Dumnezeu din ea, că privesc la neputința mea deznădăjduit, uitând de promisiunile lui Dumnezeu.

Textul ne arată că putem fi oameni sinceri (care își recunosc sărăcia spirituală, falimentele, lipsa de putere), dar necredincioși, că dacă există un plâns al pocăinței pline speranță, poate exista și un plâns al disperării, al lipsei de soluții, al necredinței (asemenea poporului evreu), că privirea înțepenită doar la noi înșine și la problemele noastre înseamnă necredință.

Menirea acestui pasaj cred că e aceea de a scoate în evidență posibila (și foarte probabila) noastră necredință, marcată de concentrarea asupra propriilor neputințe și probleme, lipsa includerii lui Dumnezeu  în ecuația lor, cât și lipsa încrederii în promisiunile Lui.

Până data viitoare, când vom vorbi despre credința lui Caleb și Iosua, spun doar: Doamne, iartă necredinței noastre!

Read Full Post »