Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cuvinte din Cuvânt’ Category

Dacă data trecută am vorbit AICI despre necredința celor 10 iscoade, întoarse la Moise cu un raport deznădăjduit de sincer cu privire la realitatea din țara spionată, realitate din care elementul esențial- Dumnezeu- era exclus, de data aceasta aș dori să ne concentrăm atenția asupra atitudinii celorlalte două iscoade, aflate față în față cu aceași realitate descurajantă.

Aici găsiţi textul biblic.

Dacă cei 10 spioni au raportat lui Moise că ţara Canaanului este o ţară foarte bună, dar că şansele lor de a o cuceri sunt nule, întărâtând astfel poporul la o nouă răzvrătire, ceilalţi doi spioni trimişi de Moise, Iosua şi Caleb, par a vedea lucrurile cu alţi ochi.

Deşi nu neagă existenţa pericolelor semnalate de celelalte iscoade, aceștia din urmă sunt extrem de încrezători (o încredere oarbă, fanatism ori nebunie curată am spune, dacă ar fi să judecăm lucrurile după evidențe), fapt ușor de remarcat încă din declarația inițială a lui Caleb („Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!”), care îndrăznește a garanta triumful, acolo unde ceilalți au prevăzut o înfrângere fără drept de apel.

Diferența de perspectivă devine tot mai evidentă odată cu discursul ținut de cei doi în fața întregii adunări a Israelului: dacă ceilalți au afirmat că țara pe care au străbătut-o „este o țară care mănâncă pe locuitorii ei „, populată cu uriași, Iosua și Caleb încurajează poporul să nu se teamă de canaaniți, pentru că aceștia din urmă vor fi cei „mâncați de vii”; dacă celelate iscoade au considerat că poporul Israel este lipsit de orice șansă, Iosua și Caleb afirmă că cei care „nu au niciun sprijin” sunt de fapt adversarii lor.

Această diferență de optică se datorează faptului că ei L-au inclus pe Dumnezeu în acest peisaj descurajant și au crezut cu tărie în promisiunile Sale, în pofida evidențelor; ei au privit dincolo de problemele lor, spre Cel ce avea rezolvarea.

Credință, printre altele, înseamnă să privim realitatea ținând cont de Dumnezeu, luându-L în calcul ca element esențial al acesteia. Atunci când privim viața incluzându-L pe Dumnezeu întru ea, perspectiva noastră se schimbă radical și realizăm că nu suntem fără speranță în luptele noastre. De asemenea, credință înseamnă să ne agățăm cu întreaga ființă de promisiunile lui Dumnezeu, chiar și atunci când realitatea pare a fi potrivnică, să punem mâna pe victoria făgăduită de El, când din punct de vedere uman înfrângerea pare inevitabilă.

Până data viitoare (când vom discuta despre consecințele credinței și necredinței), rostesc din nou, în dreptul meu și al acelora care consmit cu acestea: „Doamne, vrem să te credem, ajută necredinței noastre!”

Read Full Post »

Problema (ne)credinței s-a lipit de retina sufletului meu în ultima vreme, Bunul Dumnezeu încercând să scoată la iveală adevărul din inima mea cu privire la acest aspect, cu scopul de a mă poziționa corect în raport cu Sine.

Deși tema credinței este o temă majoră în creștinism, cu o recurență deosebită în Scripturi, ea este adesea tratată cu sperficialitate, accentul fiind pus îndeosebi pe efectele acesteia- comportamentul individului.

Pentru că au fost mai multe texte biblice care mi-au scos la iveală problema (ne)credinței, voi încerca să tratez subiectul în mai multe etape, pentru a nu îngrămădi ideile într-un singur post.

Primul text îl găsim AICI, fiind vorba de capitolele 13 și 14 din Numeri.

Pentru cei puțin cunoscători de Cuvânt, contextul este următorul: poporul Israel a fost eliberat din robia egipteană în mod miraculos de către Dumnezeu- Marea Roșie s-a deschis înaintea lor, iar ei au trecut prin ea ca pe uscat; scos din țara Egiptului poporul ajunge în pustie, unde este hrănit zilnic cu mană coborâtă din cer și apă în locuri secetoase, protejat de prezența Domnului, vizibilă ziua într-un nor, iar noaptea într-un stâlp de foc. Exodul Israelului avea drept finalitate așezarea evreilor într-o nouă țară, în Canaan, după promisiunea făcută de Însuși Dumnezeu.

Textul de mai sus relatează trimiterea de către Moise a celor 12 conducători ai triburilor lui Israel pentru a spiona țara Canaanului și a se întoarce cu detalii geografice, demografice și militare. Zis și făcut! Căpeteniile revin la Moise după 40 de zile de cercetare, iar 10 dintre acestea aduc următorul raport: „țara este extrem de bogată, cetățile sunt întărite, poporul este puternic și numeros, ba chiar între ei se află uriași. Concluzia noastră este simplă: O să fim mâncați de vii! Suntem terminați! Nu avem nicio șansă!” Drept urmare poporul a plâns toată noaptea.

Deși din punct de vedere uman raportul celor 10 iscoade a fost unul extrem de sincer, Scriptura ne spune că Dumnezeu s-a mâniat din acest motiv și a vrut să distrugă poporul. Problema era una singură: NECREDINȚA. Dumnezeu le-a promis că le va da țara, iar ei nu L-au crezut. Deși sub ochii lor Dumnezeu pedepsise pe egipteni, deși au văzut marea despărțită și picioarele lor au pășit pe uscat, deși Dumnezeu Însuși le-a vorbit de pe munte, deși au strâns în fiecare zi mana coborâtă din cer și au băut apă în locuri pustii, deși prezența Domnului se arăta mereu de-asupra Cortului Întâlnirii, totuși ei nu L-au crezut.

Cele 10 iscoade au văzut realitatea, dar L-au exclus pe Dumnezeu din ea. Au văzut adevărul (că sunt slabi, inferiori numeric, lipsiți de forță militară și de orice șană de izbândă în fața canaaniților), închizânu-și însă ochii față de Adevăr, față de Dumnezeu, față de promisiunea Lui.

Nu mi-a fost greu să mă regăsesc în text și să recunosc că adesea sufăr de necredință, că văd realitatea exluzându-L pe Dumnezeu din ea, că privesc la neputința mea deznădăjduit, uitând de promisiunile lui Dumnezeu.

Textul ne arată că putem fi oameni sinceri (care își recunosc sărăcia spirituală, falimentele, lipsa de putere), dar necredincioși, că dacă există un plâns al pocăinței pline speranță, poate exista și un plâns al disperării, al lipsei de soluții, al necredinței (asemenea poporului evreu), că privirea înțepenită doar la noi înșine și la problemele noastre înseamnă necredință.

Menirea acestui pasaj cred că e aceea de a scoate în evidență posibila (și foarte probabila) noastră necredință, marcată de concentrarea asupra propriilor neputințe și probleme, lipsa includerii lui Dumnezeu  în ecuația lor, cât și lipsa încrederii în promisiunile Lui.

Până data viitoare, când vom vorbi despre credința lui Caleb și Iosua, spun doar: Doamne, iartă necredinței noastre!

Read Full Post »

„Ai milă și iartă-mi păcatul!”, strigă cu ochii în lacrimi vinovatul David… Iar Dumnezeu plin de-ndurare răspunde:  „Nu vei muri. Ești iertat.”

„Mântuiește-ne, Doamne, de crunta robie!”, strigă-n suspine nălțate spre cer evreii-n Egipt… Iar Dumnezeu le răspunde trimițându-l pe Moise să conducă exodul.

„Izbăvește-ne de povara vrășmașilor noștri!”, strigă Israel adesea spre Yahweh… Iar El, binevoitor, ridică-n popor câte-un jude-erou.

„Doamne, mai lasă-ndurare!”, plânge în hohote și strigă Ezechia… Iar Domnu’-l aude și-i adaugă ani la viață.

„Dă-ne iertare, o, Doamnne, căci n-am împlinit tot ce scrie în Lege!”, se roagă Iosia sfâșiindu-și haina… Iar Domnul cel bun amână  pedepsa.

„Scapă-mă!”, strigă neascultătorul de Iona, din burta chitului, din inima mării… Iar Domnu-i răspunde, și peștele îl lasă la țărm.

„Dumnezeule! Dumnezeule!”, strigă pe cruce Iisus, El-  Omul perfect, Cel deopotrivă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut… Și-n cer e tăcere adâncă. Și Dumnezeu nu răspunde… ca azi să-ți răspundă și ție, și mie, când strigăm din inimi spre El.

(„Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă… În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai. Strigau către Tine, şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine, şi nu rămâneau de ruşine. Dar eu sunt vierme, nu om…”Psalm 22: 2, 4-6.)

Read Full Post »

Cuvintele de față s-au grămădit în mintea mea în urma descoperirii, în cartea lui Larry Crabb (Biserica adevărată), a unor versete biblice aparținând profetului Amos.

Iată textul cu pricina: 4. Căci așa vorbește Domnul către casa lui Israel: „Căutați-Mă, și veți trăi!

5. Nu căutați Betelul, nu vă duceți la Ghilgal și nu treceți la Beer-Șeba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, și Betelul va fi nimicit.

6. Căutați pe Domnul, și veti trai! …” Amos 5: 4-6

Se pare că poporul Israel din timpul profetului Amos, în ciuda constantei sale frecvențe la importantele centre religioase naționale (Betel, Beer-Șeba, Ghilgal), traversa o perioadă de profundă criză spirituală. Problema scoasă la iveală de către profet consta în faptul că oamenii vizitau locașurile de închinare ale vremii, fără gândul unei închinări veritabile în fața Dumnezeului Adevărat; participarea lor la activitățile religioase nu avea drept motivație căutarea lui Dumnezeu și a voii Lui, ci forma prin sine însăși un scop independent; religia era practicată de dragul religiei; Dumnezeu era uitat.

Într-o astfel de vreme, când tot ceea ce conta pentru evrei era mersul la Betel, Ghilgal și Beer-Șeba, mesajul lui Amos, venit din partea lui Dumnezeu, suna astfel: „Opriți-vă! Încetați să mai mergeți la Betel, Ghilgal ori Beer-Șeba! Prezența voastră în aceste locuri de închinare a devenit zadarnică, întrucât ați uitat adevăratul scop pentru care ar trebui să fiți acolo. Motivațiile voastre sunt greșite. Căuați pe Domnul și veți trăi!”

Privind înspre mine, cât și la creștinii din jurul meu (pentru a nu generaliza, mă refer la cei cunoscuți), întâlnirile noastre bisericești (formale sau informale) dovedesc adesea că ne asemănăm izbitor de mult cu poporul Israel din vremea profetului Amos, prin faptul că pierdem din vedere scopul esențial al adunării noastre laolaltă- căutarea lui Dumnezeu, și urmărim lucruri adiacente.

Așa se face că, în întâlnirile noastre, am ajuns să căutăm a ne simți bine, uitând de problemele noastre cotidiene, a socializa cu prietenii, a cânta imnuri înălțătoare din punct de vedere emoțional, a înălța rugăciuni frenetice, a asculta predici motivante sau chiar a ne liniști conștiința prin bifarea unei noi prezențe la programul duminical, întrucât ne-am simți vinovați rămânând acasă. Desigur, multe din aceste lucruri sunt bune… în măsura în care sunt subordonate adevăratului scop pentru care Dumnezeu s-ar aștepta să ne întânim: căutarea Sa.

Fiindcă am pierdut motivația reală ce trebuia să marcheze întâlnirile noastre, se întâmplă să plecăm, duminică de duminică de la programele bisericii, cu satisfacția că ne-am îndeplinit menirea și că am petrecut un timp bun, dar la fel de îndepărtați cu inima și viața de Dumnezeul Adevărat.

De aceea, mesajul profetului Amos este cât se poate de actual, amintindu-ne că Dumnezeu nu e mulțumit de mersul nostru rutinat la biserică, de căutarea noastră de programe frumoase cu predici bune și cântece sublime, de tânjirea după serile de tineret provocatoare de emoții intense, când din toate acestea lipsește cu desăvârșire căutarea după Dumnezeu, singurul lucru generator de viață sprituală adevărată (Zoe).

Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza pentru care bisericile noastre (unele dintre ele) par/sunt lipsite de viață. Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza unor vieți individuale lipsite de vlagă, putere și biruință în lumea spirituală. (E evident că, în lipsa unei căutări adevărate a Izvorului de Viață, vom suferi de absența vieții.)

În încheiere, consider că eu și cu tine ar trebui ca în fiecare întâlnire bisericească (formală sau informală) să răspundem cu onestitate la întrebarea: ce caut eu aici? Iar răspunsul să fie în modul cel mai sincer și real cu putință: dincolo de toate lucrurile bune, Îl caut pe Dumnezeu!

Read Full Post »

M-am gândit în urmă cu ceva vreme la abordarea Domnului Iisus față de bogatul care a alergat la Sine pentru a afla secretul moștenirii vieții veșnice. Răspunsul ultim al Mântuitorului pare pe cât de categoric și provocator, pe atât de ironic.

„Un singur lucru îți lipsește…”, spunea Iisus. Când cineva face o astfel de afirmație, te-ai aștepta ca singurul lucru lipsă despre care vorbește să fie unul de importanță minoră, în comparație cu ceea ce omul-interlocutor posedă. Ar părea că spune: „Ai 249 de dolari. Îți mai lipsește unul singur ca să-ți cumperi bicicleta mult dorită.” Până la urmă, ce este un singur dolar în comparație cu cei 249? Un fleac! Îți lipsește doar unul.

„Un singur lucru îți lipsește…” Bănuiesc că, auzind prima parte a răspunsului, omul din fața lui Iisus s-a simțit încurajat. „Un singur lucru!? Grozav! Sunt atât de aproape! Am tortul, am pus și lumânarile, îmi lipsește doar focul.”

Care să fie singurul lucru, Doamne, se întreba nerăbdător omul, așteptându-se la un fleac.

Și Iisus continuă. „Un singur lucru îți lipsește… vinde tot, dă săracilor, și urmează-Mă!” Gândesc că omului i s-a prăvălit tot ceru-n cap. Grozav fleac! Puțin lucru lipsă: să vinzi tot ce-ai strâns o viață!

Se pare că un singur lucru îi lipsea, dar nu genul de lucru de valoare insignifiantă, la care ar fi renunțat fără să clipească, ci o lepădare de ceea ce iubea el cel mai mult. Se pare că Iisus i-a spus ceva de genul: „Ai lumânările și focul. Un singur lucru îți lipsește: tortul.” Sau: „Ai potcoavele. Cal îți mai trebuie!” Ce ironie!

De altfel, se pare că Dumnezeu nu ne cere fleacuri, lucruri care nu ne costă nimic. Pe astea I le-am da cu mare drag. Însă El dorește să renunțăm la iubirile noastre care se ridică mai presus decât iubirea de El. Dumnezeu vrea să vindem tot ce avem noi mai scump în viață, orice ni-i mai drag ca El: poate iubirea de noi înșine, confortul, reputația, dependețele, timpul irosit în fața ecranului ori anumite relații.

Știu că nu sună deloc bine, însă aceasta-i provocarea creștinismului: „Lasă (vinde) tot ce ai și urmează-Mă!”

Și stiu că nu pare deloc convingător, decât după ce înțelegem că El a fost Cel dintâi care a lăsat totul… pentru mântuirea noastră!

 

 

Read Full Post »

În urmă cu câteva zile, citind capitolul 10 al Evangheliei după Marcu, mi s-a făcut lumină asupra unui pasaj pe care până atunci l-am privit cu ochi înceţoşaţi. Este vorba despre următorul fragment:

Copilaşii

13 I-au adus nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau.

14 Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei.

15 Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea!

16 Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.

Subiectul textului prezintă o importanţă majoră, întrucât Iisus condiţionează în mod absolut intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu de atitudinea omului de a fi asemenea unui prunc. Astfel, în mod natural, fragmentul naşte în mintea şi inima cititorilor următoarea întrebare: oare la ce s-a referit Mântuitorul când a spus că trebuie să fim precum copilaşii?

Să fi făcut referire la puritatea copilaşilor? Să fi fost oare o invitaţie la a deveni inocenţi pentru a putea fi apţi pentru Împărăţie? Există motive serioase să nu cred acest lucru.

Un prim motiv ar fi acela că, din experienţa acumulată în prezenţa celor mici, pot afirma că aceştia nu sunt absolut inocenţi şi că, în ciuda vârstei lor fragede, prezintă o înclinaţie naturală spre rău. Am întâlnit copilaşi care, în pofida educaţiei alese primită în familie, dau dovadă de răutate, neascultare şi egoism. Am cunoscut, de asemenea, extrem de mulţi copii care mint. Îmi amintesc în acest sens o scenă în care un băieţel de 4 ani, având o piatră în mână, îşi ameninţa bunica. Îmi amintesc de copilăria mea cu înjurături şi bătăi cu ceilalţi copii.

Copiii nu-s aşa de inocenţi pe cât am crede noi.

Un alt motiv constă în faptul că, în multe alte locuri, Scriptura ne învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu nu o vor primi oamenii perfecţi şi absolut puri (pentru că nu există astfel de oameni; toţi au păcătuit), ci păcătoşii care se pocăiesc şi cred în Iisus. Aşadar, invitaţia Domnului de a deveni asemenea pruncilor nu este o invitaţie la puritate. Ar fi prea târziu.

Consider că extrem de important pentru descifrarea textului este versetul 15, respectiv expresia a primi (Împărăţia lui Dumnezeu) ca un copilaş.

Copilaşii ştiu să primească. Ei ştiu să întindă mâna (un sinonim contextual pentru a primi este a întinde mâna). Copilaşii nu încearcă să dobândească prin eforturi proprii lucrurile bune ale părinţilor. Ei primesc grija şi dragostea familiei materializate în hrană, îmbrăcăminte şi educaţie, fără a căuta să plătească pentru ele. Prin comparaţie, oamenii mari îşi câştigă existenţa singuri, prin muncă, prin efort (antonimul contextual pentru a primi este a câştiga prin efort, a plăti).

Copilaşii nu au ce oferi. Ei întind către părinţi mâinile goale. Nu au monedă de schimb. Sunt incapabili să achite contravaloarea bunurilor primite.

Consider că Iisus a avut în vedere cu precădere acest aspect când a afirmat că „oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea!”

Oricine va încerca să câştige Împărăţia lui Dumnzeu prin eforturi personale, nu va intra în ea. Oricine va căuta, asemenea unui adult, să muncească din greu pentru a dobândi Împărăţia, nu va intra în ea. Oricine se va crede în stare, puternic, apt ori capabil să achite prin fapte bune contravaloarea Împărăţiei, nu va intra în ea. Oricine va considera că are suficiente resurse încât să plătească lui Dumnezeu preţul Împărăţiei, nu va intra în ea.

Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu se câştigă şi nu se dobândeşte.

Împărăţia lui Dumnezeu doar se primeşte! Iar pentru asta e nevoie, asemenea copilaşilor, să întindem către Dumnezeu mâinile goale. Să ne recunoaştem neputinţa, sărăcia şi incapacitatea de a putea vreodată să achităm costurile Împărăţiei. Pentru că Împărăţia a costat un preţ incomensurabil: viaţa lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Read Full Post »

Spuneam aici că viața, fie chiar cu Dumnezeu, trăită însă pentru noi înșine, este o viață ratată. Am fost creați (și re-creați) să trăim pentru El, de dragul Lui și spre slava Lui!

Problema cea mai mare, constatată prin experiență proprie, este că în mod instinctiv ne iubim viața și vrem să o păstrăm.

În pasajul din Marcu 8:31-38 (citiți aici), evanghelistul relatează cum Domnul Iisus le descoperă ucenicilor, în premieră, faptul că El va trebui să treacă pe drumul suferinței și disprețului și, în final, să Își dea viața, înviind a treia zi. Petru, uluit de acest posibil scenariu, Îl trage deoparte pe Iisus, mustrându-L, după cum remarcă Matei, cu următoarele cuvinte: „Să Te ferească, Dumnezeu, Doamne!” (Matei 16:23). Reacția Domnului față de spusele lui Petru este una cât se poate de radicală: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”

Ce eroare gravă în ochii Domnului a comis Petru de L-a determinat pe Iisus să rostească astfel de vorbe usturătoare?

Petru, prin cuvintele sale, nu a cerut lui Iisus nimic altceva decât să-Și scape viața, să Se protejeze, să Se gândească, mai întâi de toate, la Sine. Iar acest lucru pentru Domnul era inacceptabil. El venise pornit să-Și dea viața, să renunțe la propria Persoană de dragul altora, împlinind voia Tatălui, să se piardă pe Sine, salvându-i pe alții.

Domnul Iisus Îl avertizează pe ucenicul său că un astfel de mod de gândire, axat pe salvarea propriei vieții, este unul firesc, deloc în conformitate cu plan lui Dumnezeu.

Textul relevă două perspective contradictorii asupra vieții.

Prima dintre ele, cea obișnuită naturii umane, este aceea de a trăi viața pentru noi înșine, de a ține strâns cu mâinile de ea, de a evita cu orice preț suferința, zdrobirea și crucea, de a ne salva pe noi înșine. E perspectiva potrivit căreia viața este a noastră și pentru noi și, deci, putem face ceea ce dorim cu ea. E acel modus vivendi axat pe fericirea proprie, neținând cont de Dumnezeu decât în măsura în care Acesta contribuie la bunăstarea noastră.

Cealaltă perspectivă, contrară tendințelor noastre naturale, și descoperită prin Duhul Sfânt, este aceea de a trăi viața pentru Dumnezeu, de a-i da drumul din propriile mâini, de a nu căuta salvarea eului și evitarea crucii. Ea înseamnă conștientizarea faptului că noi suntem aici pentru El și pentru a împlini planurile Sale. Înseamnă a alege ascultarea de El, chiar și atunci când aceasta pare în defavoarea noastră și conduce la suferință.

Dragi prieteni, pe zi ce trece îmi devine tot mai clar faptul că Dumnezeu dorește ca noi (cei care ne numim creștini) să gândim dumnezeiește, asemenea Domnului Iisus, și în fiecare zi să renunțăm la noi înșine, la viața noastră, la pretențiile, visurile și precauțiile noastre și să trăim pentru El, de dragul Lui și pentru visurile Lui. Asta înseamnă zdrobire, cruce, moarte.

Alternativa este mult mai simplă și constă în a trăi în continuare (cu Dumnezeu) pentru noi înșine, pentru propriile plăceri și interese, căutând cu orice preț să ne salvăm viața.

Însă, paradoxal, această alternativă conduce inevitabil spre o viață pierdută…

Iată cum se încheie textul: „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va scăpa.”

Avem de ales: fie trăim pentru noi, ratându-ne viața, fie trăim pentru Domnul, împlinindu-ne menirea.

Cred ca acesta este terenul unei bătălii fundamentale în creștinism.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: