Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘har’

Acum ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic. Afirmam atunci că, în ciuda faptului că toți oamenii au un fel de credință (adică anumite convingeri cu privire la divinitate și la lucrurile spirituale), nu toți au credința potrivită sau, mai corect spus, nu toți își leagă credința de ce trebuie sau de cine trebuie.

O temă de maximă importanță în Scriptură și foarte dragă inimii mele este mântuirea (îndreptățirea/justificarea) prin credință. Ea este unul dintre subiectele preferate al scriitorilor Noului Testament, punctul central al Reformei religioase și temelia vieții creștinilor.

Consider că orice s-ar putea clădi în viața creștină (orice fel de trăire sfântă, orice binefacere și faptă bună, orice lucrare și slujbă) trebuie să aibă drept temelie îndreptățirea (justificarea) prin credință, prin har. Încă nu am văzut vreun om care să trăiască o viață spre slava lui Dumnezeu, dar care să nu fi avut la bază o înțelegere temeinică a mântuirii prin credință. În schimb, am văzut pe mulți care, neavând o temelie solidă pentru mântuirea lor, se chinuie să trăiască o viață sfântă, dar nu reușesc. Pentru că justificarea prin credință este forța motrice pentru o viață sfântă. Dacă nu există această temelie, orice se construiește de-asupra va fi strâmb.

După ce apostolul Pavel abordează tema păcatului în primele două capitole din Epistola către Romani, arătând că fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu de încălcarea legilor Lui perfecte, la mijlocul capitolului 3 (Romani 3:21-30), acesta arăta soluția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Pasajul din Romani 3 ne pune înaintea unei mari dileme, și anume, cum poate Sfântul Dumnezeu să ierte pe păcătoșii răzvrătiți și în același timp să rămână drept? Cum se împacă dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu iertarea și dragostea Lui?

Ceea ce trebuie să înțelegem mai înainte de toate este faptul că Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu poate ierta pur și simplu păcatul. Dacă ar face asta, ar fi nedrept. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să treacă cu vederea faptul că legile Lui sunt încălcate de oameni. Caracterul Lui nu-i permite să facă acest lucru.

Imaginați-vă că ajungeți în fața judecătorului, în calitate de victimă, împreună cu cel care v-a tâlhărit, iar când va fi să se dea sentința, judecătorul va spune: „eu sunt un om foarte bun și plin de dragoste pentru toți oamenii; îmi place să iert pe cei ce greșesc, așa că cel care te-a tâlhărit poate pleca liniștit acasă, fără vreo pedeapsă.” Sunt convins că într-o astfel de situație fiecare dintre voi ar striga: „Dar nu este drept! El trebuie pedepsit pentru că a încălcat legea!

Desigur, lucrul acesta este puțin probabil a fi realitate. Pentru că judecătorul trebuie să fie drept și trebuie să facă dreptate. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși, Cel care a fost ofensat de încălcările noastre de lege și de păcatele noastre, va trebui, conform caracterului Său, să ne pedepsească după dreptate („fiindcă plata păcatului este moartea…” Romani 6:23).

Deci, dacă potrivit dreptății Lui trebuie să fim pedepsiți, cum ar putea El să ne ierte, și totuși să rămână drept, în același timp? Cum ar putea El să ne privească și să spună că suntem drepți și sfinți când noi în realitate am păcătuit de mii de ori împotriva Lui? Sau ce am putea să facem noi ca să ne îndreptațim înaintea Lui și să nu mai fim priviți de El ca fiind călcători de lege?

Am arătat că dacă Dumnezeu ne-ar ierta pur și simplu ar însemna că El ar fi nedrept. Căci „cel ce iartă pe vinovat și cel ce osândește pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.” (Proverbe 17:15)

Să încercăm să ne îndreptațim singuri? Este o nebunie. E ca și cum cel care a tâlhărit sau un criminal ar încerca să-l înduplece pe judecător, spunându-i să-i treacă cu vederea călcarea de lege, pentru că el a făcut la viața lui mult bine oamenilor, înainte să greșească. Și totuși mulți cred că se pot îndreptăți singuri înaintea lui Dumnezeu, astfel încât El să le treacă cu vederea păcatele trecute, dacă se vor face mai buni… E un fel de troc : „Tu mă ierți, iar eu în schimbul iertării promit că nu mai fac…”

Dumnezeu nu poate ierta pur și simplu. Ar fi nedrept. Plata păcatului este moartea, atât moartea fizică (a trupului), cât și moartea veșnică (despărțirea sufletului de Dumnezeu pentru eternitate). Suntem vinovați și trebuie să plătim conform dreptății Lui.

Și, totuși, cum poate Dumnezeu să ierte și să rămână drept? Cum putem fi noi păcătoșii socotiți drepți (justificați)? Cum poate Dumnezeu să privească spre noi și să nu mai fim văzuți ca fiind călcători de lege?

Răspunsul îl găsiți în următorul articol.

Publicitate

Read Full Post »

Doar HAR

Uitandu-ma in urma, la lucrarile milei lui Dumnezeu savarsite in viata mea, inima mea plina de recunostinta (la fel ca a altor pacatosi salvati de Hristos) este nevoita sa marturiseasca din nou: „nu as fi fost niciodata, nici aici si nici in vreo viata viitoare, gasit vrednic de Tine, pentru a fi mantuit, daca nu ar fi fost doar prin har!”.

Privind la milardele de oameni morti in pacat, mi-e tot mai limpede ca nu as fi putut avea viata spirituala si nu as fi putut vedea niciodata stralucind lumina evangheliei, decat in urma lucrarii harului Sau, pentru ca nu am fost cu nimic mai bun, mai sfant sau mai placut lui Dumnezeu, in comparatie cu alti pacatosi, in momentul in care El m-a chemat.

Nu stiu cum sunt altii, dar eu… cand ma gandesc la faptul ca sunt mantuit, nu pot vedea in mantuirea mea nimic altceva decat har, un har ce mi-a fost dat inainte de vesnicii, dupa cum afirma Scripturile : „EL ne-a mantuit si ne-a dat o chemare sfanta, nu pentru faptele noastre, ci dupa hotararea Lui si dupa harul care ne-a fost dat in Hristos Isus, inainte de vesnicii. (2 Timotei 1:9)

A fost har in dreptul meu. A fost har de la inceput, ba chiar inainte de orice inceput.

A fost har inainte de prima mea suflare, cand El a hotarat ca eu sa ma nasc intr-o tara unde Cuvantul se poate vesti si intr-o familie care avea sa ma aduca in fata evangheliei pe cand avem doar 6 ani, dupa convertirea bunicii mele. Puteam, la fel de bine, sa ma fi nascut intr-un trib din Oceania, iar parintii mei sa ma fi invatat sa ma-nchin in fata unui dumnezeu cioplit in lemn, fara sa aud vreodata vestea buna a iertarii de pacate prin jertfa lui Hristos.

A fost har in faptul ca am fost dus inca din copilarie intr-o biserica evanghelica unde am putut auzi de sute de ori chemarea dragostei lui Dumnezeu, pana in ziua cand inima mi-a fost cucerita. A fost har ca am crezut, caci pe langa cate urechi nu au trecut atunci (ca si acum) cuvintele Lui, fara a aduce nastere din nou. A fost har in convingerea mea cu privire la pacat, caci astazi nu pot sa-mi imaginez ca as fi fost vreodata convins de intunericul din inima mea, fara lucrarea si lumina Duhului Sfant.

A fost har ca am trecut din moarte la viata (caci ce efort al firmii mele pacatoase mi-ar fi putut aduce viata spirituala!?), a fost har cand, orb fiind fata de cele sfinte, am capatat vedere (caci ce orb s-ar putea singur vindeca!?) si sunt convins ca a fost har cand, din fiu al intunericului, am fost mutat in imparatia Fiului dragostei Lui si am primit infierea.

A fost doar har. Niciun iz de merit. Niciun efort. Nicio fapta buna. Doar har.

De aceea, inima mea rezoneaza intru totul cu urmatoarele cuvinte:

„Câteodată, când văd câte un caracter dintre cele mai rele pe stradă, eu simt că inima mea trebuie să explodeze în lacrimi de recunoștință deoarece Dumnezeu niciodată nu m-a lăsat să acționez ca și acești oameni! Mă gândesc că dacă Dumnezeu nu m-ar fi atins cu harul Său, ce mare păcătos aș fi ajuns! Dacă Dumnezeu nu m-ar fi restrâns, aș fi atins cele mai înalte trepte ale păcatului, aș fi plonjat în adâncimile răului și nu m-aș fi oprit de la vreun viciu sau vreo nebunie. Simt că dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur, eu aș fi devenit un adevărat rege al păcătoșilor. Eu nu înțeleg motivul pentru care sunt mântuit cu excepția faptului că așa a vrut El. Dacă ar fi să mă uit cu sinceritate în urmă, nu pot să văd nici un fel de motiv în mine însumi care m-ar îndreptăți să fiu părtaș harului Divin. Dacă nu sunt în acest moment fără Hristos, este numai deoarece Isus Hristos și-a făcut voia Lui în mine și cu mine, și voia Lui a fost ca eu să fiu cu El acolo unde este El și să împărțim slava Lui. Eu nu pot să pun coroana decât pe capul Aceluia a cărui har puternic m-a salvat atunci când mă îndreptam înspre prăpastie. Dar, sunt sigur, acum sunt sigur, în ce mă privește, că “Numai El este mântuirea mea”. El a fost acela care a întors inima mea pe dos și m-a adus, îngenunchiat, înaintea Lui”. C.H. Spurgeon, O apologie pentru invataturile harului

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: