Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Creştinism’ Category

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Read Full Post »

Giovanni_Battista_Tiepolo_074
(Giovanni Battista, Rastignirea lui Isus Hristos, sursa )
În noaptea asta, un gand s-a scuturat din rai si mi-a improspatat puterile si sperantele. Sunt momente in care Usa se intredeschide accidental (?) si lumina care iese, chiar si pentru o fractiune de secunda, este de ajuns sa ma repuna pe picioare.
     Gandul este despre Hristos. M-am gandit cum Logosul vesnic, inainte ca sa aduca in fiinta ideea geniala de a crea niste fiinte mici, finite, materialo-spirituale, dar care sa semene cu Sine a stat o clipa pe loc, gandindu-se la responsabilitatea mare pe care si-o ia oferindu-le libertate. Imi imaginez apoi un dialog intre Elohim:
     – Esti gata?
     – Da, sunt gata.
     – Iti dai seama ca pot lua decizii nefericite?
     – Sunt pregatit pentru asta, veni raspunsul grav si hotarat din partea Fiului.
     In clipa urmatoare, avantul Cuvantului lui Dumnezeu  aduce de nicaierea galaxii, planete si sori. Pamantul, planeta albastra, plina de verdeata si de viata, a fost pregatita ca si leagan pentru primii oameni.
     Insa, pentru crearea omului, Dumnezeu a facut mai mult de-atat. Dumnezeu si-a murdarit mainile de tina pentru a modela Omul. Ce sacrificiu! Ce onoare! Ce Maestru!
     Apoi, Dumnezeu a suflat peste om si acesta a prins viata. A inspirat suflarea lui Dumnezeu si din pieptul sau a iesit prima suflare. Apoi a aparut un alt suflet, un suflet pereche. Iar suflarea amandurora s-a facut una.
     In toata natura se simtea Dragostea lui Dumnezeu. Era un sentiment atat de patrunzator, ca atunci chiar se putea spune: Love is in the air! Inima lui Dumnezeu se simtea cum bate. Omul isi simtea inima proprie batand dupa ritmul simfonic al inimii lui DUmnezeu.
     (…)
     Patruns de un gand luciferic, omul renunta la misiunea lui de a-L imita pe Creatorul Sau si isi ia viata in propriile maini… Mai simplu zis, isi ia viata… Ca sa isi faca inima sa taca, o strapunge cu un pumnal, pentru a o face sa inceteze a mai tine ritmul cu inima lui Dumnezeu.
     Undeva, in Cer, Cineva izbucneste in plans…
     (…)
     Logosul, cu lacrimile inca neuscate pe obraz, isi ia un trup si vine pe Pamant, in Gradina devastata si salbaticita a Edenului, strigand disperat: Unde esti? Lacrimile i se scurgeau pe obraji fara sa fie impiedicate. Sudoarea i se transforma in sange, vestind durerea zdrobitoare a Creatorului, si prevestind sumbrul destin pe care El si-l asumase inca dinainte de Creatie.
     (…)
     Omul, schimbat radical, iese din ascunzis si il saruta fals. Isus, in imbratisarea de mort a omului ii simte inima rece, care, strapunsa, incetase sa mai bata. Si vede cum acesta incerca sa doseasca niste piroane. Apoi, salbatic, napusteste asupra lui o cascada de lovituri, blesteme si flegme.
     (…)
     Spre inserare, Printul Pacii zace atarnat de-o cruce. Ultima Sa dorinta adresata Tatalui ii este ascultata, insa cu un pret infinit. „Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!” ajunge la Tatal Sau, care ii implineste dorinta, iertand omul, dar Ii inchide usa in nas celui ce se facuse vinovat in locul lui. Blestemul si iadul sunt experientele prin care trece Logosul acum. Dupa ce plateste tot pretul pentru vina omului, Logosul Intrupat rosteste triumfator: S-a ispravit! si se des-trupeaza: ‘Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!’
     Aceasta este ultima Suflare.
     Inca dinainte de a-si murdari mana de tina, Fiul si-a cheltuit prima si ultima suflare pentru a face si a reface omul.
     Cand ti se spune ca esti doar un pumn de tarana, spune-i: Ai dreptate! insa Dumnezeu a tinut acaeasta tarana in palmele Sale si a suflat peste ea. Abia apoi am devenit eu. Dumnezeu a murit si a inviat pentru a ma reface dupa Chipul Sau!
         Marcu Cristi

Read Full Post »

Astăzi, mai mult ca oricând, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte- să cunosc și să cresc alături de oameni care au îmbătrânit (sau chiar s-au stins din viață) lângă Isus Hristos! Astfel de persoane sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, o comoară pentru generația mea; de aceea, consider că a scrie despre credința lor e o datorie și, în același timp, o onoare.

Picăturile care au umplut paharul bucuriei cunoașterii unor asemenea creștini mi-au fost turnate în suflet zilele trecute, când, împreună cu familia mea și cu alte două surori de credință, am vizitat o doamnă bătrână, credincioasă, pe care o numim cu drag Sora Cornelia.

Sora Cornelia, la vârsta de 81 de ani, îmbolnăvită și slăbită, trecută prin suferințe, are o credință tot mai puternică, antagonică fragilității fizice. Cu puțin timp în urmă a fost grav bolnavă și a crezut că va pleca Acasă, dar acum, simțindu-se mai bine, ne spune, asemenea apostolului Pavel, că pentru dânsa ar fi fost cu mult mai bine să treacă dincolo, dar că acceptă cu bucurie voia lui Dumnezeu de a o ține încă pe pământul celor vii.

Nu citim pe fața ei nicio urmă de scârbă de viață, frustrare, auto-compătimire sau deznădejde, ci doar un dor puternic ce țâșnește din adâncul ființei sale și o face să ne mărturisească: „Aș vrea fierbinte să-L văd pe Domnul, să cad înaintea Lui și să-I sărut picioarele!” În fața unei asemenea dorințe irezistibile după Hristos și a unei astfel de încrederi nezdruncinate în promisiunile Sale, cei mai mulți dintre noi am fost copleșiți și ne-am simțit rușinați.

Sora Cornelia a cântat în tinerețe pentru lume și faimă. Eu însă o cunosc cântând cu foc nespus pentru slava Domnului și mi-au rămas adânc întipărite în memorie întâlnirile din casa dumneaei, când cerul întreg parcă se cobora în versurile-i acompaniate de acordeon. Obișnuiam să spun atunci (și spun și acum, fără intenția de a-mi supăra prietenii predicatori) că o astfel de întâlnire atârna în sufletul meu mai greu decât multe predici maiestuoase.

Am înțeles din această vizită că sora Cornelia nu s-a mulțumit niciodată a trăi un creștinism mediocru, fără vlagă și pasiune pentru Hristos, fapt lesne de desprins din cuvintele dumneaei, prin care ne îndemna: „Rugați-vă pentru nepoții mei! Sunt credincioși și ei, dar nu văd să aibă prea multă dragoste pentru Domnul…

Sora Cornelia face parte din acea categorie de creștini a căror credință, potrivit Scripturii, suntem datori a o urma. Este vorba despre o credință ce se manifestă prin dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, răbdare în încercare, așteptare și iubire a revenirii lui Isus Hristos și încredere în promisiunnile Sale.

Acum, când mă apropii de împlinirea unui sfert de secol de existență, și când mă gândesc tot mai des cum va arăta viața mea peste câteva zeci de ani și ce voi lăsa în urmă pentru generația ce-mi va urma, îmi doresc tot mai tare să urmez credința sorei Cornelia, și a vrednicilor mei înaintași.

Read Full Post »

Mark Twain este cel care a dat credinţei următoarea definiţie: “faith is believing what you know it ain’t so”. Mai pe româneşte, credinţa este ceea ce ţi se cere atunci când ştii că realitatea este exact pe dos.

Din nefericire mi-a fost dat să cunosc structuri bisericeşti în care acest tip de credinţă era promovat. Enoriaşii mormoni, de exemplu, nu au dreptul să puna sub lupă viaţa personală a profeţilor lor, toate detaliile ei picante fiind trecute sub tăcere. Motivul? “Sunt lucruri pe care nu putem să le înţelegem noi, cu mintea noastră omenească”, mi-a transmis un prieten din gruparea sus menţionată când l-am întrebat cum explică minciunile grosolane ale unor lideri de-ai lor, sau când i-am ridicat delicata situaţiune a revelaţiilor contradictorii date de Dumnezeu profeţilor mormoni.

E drept – asemenea lucruri sunt peste putinţa minţii omeneşti de a le pricepe, însă tocmai acest fapt le retează dreptul de a fi crezute. Nişte lideri religioşi care te îndeamna să nu minţi, dar ei mint, nu mai pot fi crezuţi. Şi un Dumnezeu atât de capricios, care se schimbă radical de la o revelaţie la alta, nici el nu poate fi crezut. Tocmai acest tip de credinţă, atacat şi de Mark Twain, nu poate fi nicidecum o virtute, ci dimpotrivă un viciu; este un exerciţiu pervers de imaginaţie, o mutilare a integrităţii intelectuale şi pătare a conştiinţei.

Însă, oare aceasta să fie credinţa promovată de către Scriptură? Dacă este aşa, înseamnă că şi acest Dumnezeu e la fel ca şi noi, având secrete murdare, pe care caută să le muşamalizeze. Să privim însă mai atent la atitudinea Bibliei faţă de adevăr şi realitate.

Când eram mic, am fost fascinat de povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş. Am citit despre faptele vitejeşti şi calităţile morale excepţionale ale liderilor noştri de demult. Însă când am mai crescut, având mai multe informaţii şi din alte surse, mi-am dat seama că realitatea despre ei nu era tocmai cum îmi fusese zugrăvită în lecţiile de istorie din şcoală.

De asemenea, orice carte în care sunt redate rădăcinile unei religii, istoria fondatorilor sau profeţilor ei, în care se prezintă oamenii importanţi care au influenţat lumea, orice carte se întrece pe sine în elogierea acestor personaje. Toate întamplările sunt creionate subliniind puternic unele aspecte, ajungând uneori la vizibile exagerări, în încercarea de a ridica în slăvi acei oameni mari. Iar aspectele mai controversate sunt răstălmăcite, dându-li-se o justificare elogioasă, sau pur şi simplu sunt omise.

Însă Biblia, cartea care consemnează istoria poporului lui Dumnezeu, Israelul, nu face deloc parte din aceste categorii. Departe de a scrie cronici pline de patriotism despre liderii naţiunii, departe de a muşamaliza aspectele scandaloase ale vieţilor conducătorilor morali şi spirituali, Biblia dă dovadă de o neruşinată trecere în revistă a eşecurilor oamenilor pe care i-a folosit Dumnezeu: escrocul de Iacov – patriarh al lui Israel; David – “om după inima lui Dumnezeu” – curveşte şi ucide; poporul ales, Israelul, se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi alege idolatria şi practicile monstruoase şi crude ale popoarelor păgâne – în Valea Ghe-Hinom evreii idolatri îşi aruncau copiii în braţele unei statui de aramă, încinse în foc, jertfindu-i pentru a îmbuna pe Moloh. Crime, sânge, imoralitate, violuri, incesturi, orgii constituie o parte a relatării biblice. Toate aceste aspecte dureroase ale istoriei ar fi trecute cu vederea  cu bucurie de orice istoric patriot. Însă Dumnezeu le include.

Biblia este de o onestitate debordantă. Biblia recunoaşte cinstit falimentele propriilor săi eroi, în afară de Unul Singur, în dreptul căruia nu are ce să recunoască, deoarece nu păcătuise şi nu greşise cu nimic. Însă tocmai acest Unul Singur, Isus Hristos, deşi inocent, sfârşeşte răstignit ca ultimul dintre tâlhari. Dumnezeu, cade pradă mâniei nebune a propriilor Sale creaturi. Această întâmplare ar trebui să facă să ne tremure buzele a indignare şi genunchii să ni se înmoaie de groază – unde este dreptatea? De ce trebuie să sufere inocenţii? De ce Inocentul şi Bunul nostru Mântuitor atârnă sfâşiat pe o cruce? Oare mai există vreun for suprem care să constate această nedreptate şi brutalitate strigătoare la cer?

Da, există! Unde? Tocmai la Cruce. Acolo dreptatea divină a lui Dumnezeu loveşte cu toată puterea în Isus Hristos, din cauza păcatului milenar pe care l-a luat asupra Sa. Isus plăteşte păcatul meu şi al tău. Isus se lasă pedepsit în locul meu pentru ca eu să pot fi socotit neprihanit. Hristos moare pentru a asigura răscumpărarea creaturilor Sale.

Credinţa promovată de Biblie nu este îmbrăţişarea unei realităţi măsluite, nu este nici măcar un salt în necunoscut. Credinţa cerută de Dumnezeu este un salt în braţele unui Dumnezeu cunoscut şi revelat nouă prin Isus Hristos, în braţele unui Dumnezeu demn de încredere. Credinţa nu este doar un exerciţiu magic al minţii, ci este o alipire a întregii fiinţe de un Dumnezeu bun, drept, sfânt şi milos.

Marcu Cristi

Read Full Post »

Dacă data trecută am vorbit AICI despre necredința celor 10 iscoade, întoarse la Moise cu un raport deznădăjduit de sincer cu privire la realitatea din țara spionată, realitate din care elementul esențial- Dumnezeu- era exclus, de data aceasta aș dori să ne concentrăm atenția asupra atitudinii celorlalte două iscoade, aflate față în față cu aceași realitate descurajantă.

Aici găsiţi textul biblic.

Dacă cei 10 spioni au raportat lui Moise că ţara Canaanului este o ţară foarte bună, dar că şansele lor de a o cuceri sunt nule, întărâtând astfel poporul la o nouă răzvrătire, ceilalţi doi spioni trimişi de Moise, Iosua şi Caleb, par a vedea lucrurile cu alţi ochi.

Deşi nu neagă existenţa pericolelor semnalate de celelalte iscoade, aceștia din urmă sunt extrem de încrezători (o încredere oarbă, fanatism ori nebunie curată am spune, dacă ar fi să judecăm lucrurile după evidențe), fapt ușor de remarcat încă din declarația inițială a lui Caleb („Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!”), care îndrăznește a garanta triumful, acolo unde ceilalți au prevăzut o înfrângere fără drept de apel.

Diferența de perspectivă devine tot mai evidentă odată cu discursul ținut de cei doi în fața întregii adunări a Israelului: dacă ceilalți au afirmat că țara pe care au străbătut-o „este o țară care mănâncă pe locuitorii ei „, populată cu uriași, Iosua și Caleb încurajează poporul să nu se teamă de canaaniți, pentru că aceștia din urmă vor fi cei „mâncați de vii”; dacă celelate iscoade au considerat că poporul Israel este lipsit de orice șansă, Iosua și Caleb afirmă că cei care „nu au niciun sprijin” sunt de fapt adversarii lor.

Această diferență de optică se datorează faptului că ei L-au inclus pe Dumnezeu în acest peisaj descurajant și au crezut cu tărie în promisiunile Sale, în pofida evidențelor; ei au privit dincolo de problemele lor, spre Cel ce avea rezolvarea.

Credință, printre altele, înseamnă să privim realitatea ținând cont de Dumnezeu, luându-L în calcul ca element esențial al acesteia. Atunci când privim viața incluzându-L pe Dumnezeu întru ea, perspectiva noastră se schimbă radical și realizăm că nu suntem fără speranță în luptele noastre. De asemenea, credință înseamnă să ne agățăm cu întreaga ființă de promisiunile lui Dumnezeu, chiar și atunci când realitatea pare a fi potrivnică, să punem mâna pe victoria făgăduită de El, când din punct de vedere uman înfrângerea pare inevitabilă.

Până data viitoare (când vom discuta despre consecințele credinței și necredinței), rostesc din nou, în dreptul meu și al acelora care consmit cu acestea: „Doamne, vrem să te credem, ajută necredinței noastre!”

Read Full Post »

Jertfirea lui Isus Hristos pe cruce este, în lumina creştinismului,  cel mai important fapt din istoria universului şi a omenirii. Crucea e locul unde Singurul Dumnezeu adevărat, Sfântul şi Dreptul Dumnezeu, Şi-a descoperit dragostea faţă de omul căzut, sacrificând ce a avut mai scump- pe Singurul Său Fiu, pe Cel în care Îşi găsea toată plăcerea şi care era una cu Sine din veşnicie.

Crucea e povestea tulburătoare în care Dumnezeul Întrupat moare de dragul unor fiinţe depravate care prin păcat I-au întors ostentativ spatele şi şi-au declarat independenţa.

Astfel, Dumnezeu Fiul face pasul „sinucigaş”, luând un trup de om şi coborând în lumea noastră ostilă. A coborât mai jos de iesle. A coborât mai jos decât postura de prunc cu origini dubioase, un posibil copil născut din curvie. A coborât mai jos decât statutul unui fiu al unei familii sărace dintr-un sat anonim al unei ţări neînsemnate politic şi geografic, maracate cu punct pe o hartă planetară. A coborât mai jos decât titlul de samaritean care are drac. Mai jos decât a fi neînţeles şi considerat lunatic chiar de cei din familia sa.  A coborât mai jos decât a fi prietenul vameşilor şi prostituatelor, văzut ca un mancăcios şi băutor de vin. A coborât mai jos decât a purta o cunună de spini şi a îndura insultele şi loviturile unor oameni ca noi, orbiţi de păcat. A coborât mai jos decât a fi respins de chiar cei pe care îi crease cu atâta dragoste. A coborât până la cruce. A coborât pâna în iad- în iadul care a însemnat despărţirea de Tatăl, de Cel cu care era una din eternitate.

Crucea e locul unde ne întelegem condiţia, locul unde se reflectă cel mai limpede adevărul despre noi şi despre hăul întunecat al decăderii noastre.

De asemenea, crucea e locul unde se descoperă caracterul lui Dumnezeu. Locul unde înţelegem dreptatea şi dragostea Lui. Dreptatea care a lovit necruţător în Cel ce S-a Încărcat cu păcatele milenare ale umanităţii. Dreptatea lui Dumnezeu care L-a zdrobit, L-a şters de pe pământul celor vii, socotindu-L vinovat pentru orice fărădelege săvârşită sub soare. Şi dragostea lui Dumnezeu care a ales să-Şi jertfească Fiul, cruţându-ne pe noi. Dragostea prin care Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine Însuşi, salvându-Şi creaţia.

Nu cred a fi ceva mai important în creştinism ca jertfa lui Hristos. Nu văd altă sursă de unde ar putea să izvorască nici măcar o fărâmă de har în afara acestei lucrări perfecte şi complete. Nu văd o altă cale de a ne naşte din nou, decât trecând pe la cruce. Nu văd în viaţa creştină o altă sursă de viaţă şi o altă motivaţie mai puternică a trai în sfinţenie decât crucea. Trebuie să ne aducem trupurile noastre ca o jerftă vie, motivaţi de îndurarea lui Dumnezeu revelată în Hristos. Dacă Hristos şi jerfta Lui descoperită prin lumina Duhului Sfânt nu ne motivează la ieşirea din pasivitate, atunci nimic altceva nu ne-ar putea motiva vreodată.

Avem nevoie de predici antrenante, motivatoare şi emoţionante despre ce ar trebui să facem noi ca şi creştini, sau necreştinii pentru a se converti, dar cred că cea mai motivatoare realitate este revelarea crucii lui Hristos. Dacă asta ne lasă inima rece, nicio altă predică nu cred a ne putea mişca.

Nu mai vreau un creştinism unde crucea să fie un lucru secundar, adiacent, un adevăr de care ne putem despărţi când devenim mai maturi spiritual, de care ne putem lipsi pentru că avem alte lucruri mai importante care să ne preocupe. Cred că predicarea lui Hristos şi a crucii trebuie să fie centrul creştinismului, altminteri vorbim în speţă despre orice altceva, dar numai creştinism nu poate fi numit. Cred că persoana lui Cristos şi lucrarea Sa reprezintă singura temelie pe care putem clădi ceva durabil în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Cred că Pavel nu a avut vederea prea strâmtă şi nu a exagerat când a afirmat că nu vrut să ştie altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Cred că afirmarea centrailtăţii crucii în propovăduirile sale nu a fost un moft ori un blocaj psihologic.

Cred că toate celelate- învăţături, îndemnuri, mustrări, proorocii, semne şi minuni chiar, îşi au importanţa lor, însă toate trebuie să aibă drept temelie lucrarea lui Hristos.

Cred că crucea- unde Cristos S-a răstingnit- e semnul creştinismului.

Acum când mi-a fost dat să văd o scânteie numai din frumuseţea Cristosului crucificat îmi vine „să spun ca şi când aş urla” că acolo trebuie să ne întoarcem pentru a Îl regăsi pe Dumnezeu şi a ne afla pe noi înşine: la CRUCE!

Read Full Post »

„Ai milă și iartă-mi păcatul!”, strigă cu ochii în lacrimi vinovatul David… Iar Dumnezeu plin de-ndurare răspunde:  „Nu vei muri. Ești iertat.”

„Mântuiește-ne, Doamne, de crunta robie!”, strigă-n suspine nălțate spre cer evreii-n Egipt… Iar Dumnezeu le răspunde trimițându-l pe Moise să conducă exodul.

„Izbăvește-ne de povara vrășmașilor noștri!”, strigă Israel adesea spre Yahweh… Iar El, binevoitor, ridică-n popor câte-un jude-erou.

„Doamne, mai lasă-ndurare!”, plânge în hohote și strigă Ezechia… Iar Domnu’-l aude și-i adaugă ani la viață.

„Dă-ne iertare, o, Doamnne, căci n-am împlinit tot ce scrie în Lege!”, se roagă Iosia sfâșiindu-și haina… Iar Domnul cel bun amână  pedepsa.

„Scapă-mă!”, strigă neascultătorul de Iona, din burta chitului, din inima mării… Iar Domnu-i răspunde, și peștele îl lasă la țărm.

„Dumnezeule! Dumnezeule!”, strigă pe cruce Iisus, El-  Omul perfect, Cel deopotrivă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut… Și-n cer e tăcere adâncă. Și Dumnezeu nu răspunde… ca azi să-ți răspundă și ție, și mie, când strigăm din inimi spre El.

(„Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă… În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai. Strigau către Tine, şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine, şi nu rămâneau de ruşine. Dar eu sunt vierme, nu om…”Psalm 22: 2, 4-6.)

Read Full Post »

Ca să mă țin de cuvânt, pentru luna septembrie vă recomand o nouă carte, și anume Dumnezeu este Evanghelia, de John Piper. Mărturisesc că aceasta este una dintre cele mai bune cărți creștine, dacă nu cea mai bună, din cele citite până acum; totodată această carte mi-a schimbat perspectiva asupra Evangheliei biblice, făcându-mă să înțeleg centralitatea lui Hristos în Vestea Bună.

DUMNEZEU ESTE EVANGHELIA: Meditaţii asupra dragostei lui Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine.

Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina în întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. – 2 Corinteni 4:6

Cartea aceasta este un strigăt ieşit din inima lui John Piper. El pledează în favoarea faptului că Dumnezeu Însuşi, revelat în moartea şi învierea lui Cristos, este darul suprem şi cel mai măreţ al Evangheliei.

Niciuna dintre faptele lui Cristos menţionate în evanghelii şi niciuna din binecuvântările pe care noi le primim prin Evanghelie nu poate fi o veste bună dacă nu reprezintă un mijloc prin care am văzut şi ne-am desfătat cu gloria lui Cristos. Iertarea este o veste bună pentru că deschide calea spre o părtăşie plină de bucurie cu Dumnezeu. Justificarea este o veste bună pentru că ne asigură intrare liberă la bucuriile pe care le găsim în prezenţa lui Dumnezeu. Viaţa eternă este o veste bună pentru că devine o bucurie veşnică împreună cu Cristos.

Darurile lui Dumnezeu sunt o binecuvântare doar în măsura în care ne conduc la Dumnezeu. Iată ce este dragostea lui Dumnezeu: angajamentul Lui de a face tot ce este necesar (cel mai dureros fiind moartea Fiului Său) pentru a ne înnobila cu ceea ce ne dă profunzime şi o împlinire trainică – adică cu El Însuşi.

Cartea poate fi comandată AICI.

Vă doresc o toamnă cu binecuvântări din belșug!

Read Full Post »

Revin după o perioadă lungă de repaus, punându-vă în scris frământările mele din ultima vreme, cu privire la dragostea lui Dumnezeu.

Am auzit, adesea, o mulțime de predicatori spunându-le oamenilor că Dumnezeu îi iubește, ceea ce este un fapt, indiscutabil, adevărat.  Problema constă în aceea că ascultătorul, mândru din fire, în cele mai multe cazuri, consideră dragostea lui Dumnezeu ca fiind ceva absolut normal, obișnuit, corect. „Desigur că Dumnezeu mă iubește, doar sunt un bărbat bun (o femeie cumsecade, un tânăr detreabă)”, își spune omul, văzându-se, prin lentilele proprii, vrednic să fie iubit.

Astfel, dragostea lui Dumnezeu, precizată dar neexplicată, în ochii necreștinului apare deseori ca un lucru extrem de banal, ce nu merită prea multă atenție din partea lui, ori care, în cel mai bun caz, stârnește interes doar pentru că ridică omului stima de sine, după ideea: „dacă până și Dumnezeu mă iubește, înseamnă că e ceva de capul meu.”

Însă, adevărul e că dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii este extrem de nedreaptă (injustă, inechitabilă), în sensul că nu își găsește niciun temei în noi înșine. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, atrăgători, drăguți, simpatici, cumsecade, morali ori în vreun alt fel vrednici de iubit. Nedreptatea constă în aceea că nu avem în noi nimic care să-L facă pe Dumnezeu să ne iubească, nimic care să-L facă să privească cu plăcere spre noi, nimic care să-L atragă.

Dimpotrivă, Biblia ne spune că noi, prin păcatele noastre (minciună, invidie, curvie, răutate, egoism etc.), am devenit dușmani ai lui Dumnezeu, trecând de cealaltă parte a baricadei, în tabăra rebelilor; pe fruntea noastră nu scrie nicidecum că suntem oameni vrednici de iubit de către Dumnezeu, ci răzvrătiți ce merităm cu prisosință din partea Sa ură, respingere și mânie.

Privind în față adevărul cutremurător despre noi, dragostea lui Dumnezeu pare cel mai nedrept, nefiresc și pe deplin nemeritat lucru din univers. Dumnezeu ne iubește, nu pentru ce suntem noi, ci în ciuda a ceea ce suntem noi. Orice picătură din iubirea Sa ce cade peste viețile noastre e numai un favor. Dumnezeu nu ne datorează nimic.

Gândul ăsta ar trebui să ne smerească, iar în același timp să ne umple de recunoștință la adresa lui Dumnezeu, care ne iubește injust, adică fără temei în noi înșine. Și pe de altă parte, ca propovăduitori ai Evangheliei, consider că ar trebui să ne facă responsabili a le explica oamenilor natura dragostei lui Dumnezeu, astfel încât să nu fi redusă la dimensiuni banale și pentru a nu spori mândria ascultătorilor.

Notă: Pentru a fi limpede pentru toți, în cele de mai sus termenul „nedreptate” nu se referă la încălcarea dreptății divine, ci doar la faptul că, privind spre noi, dragostea lui Dumnezeu e în modul cel mai profund nemeritată, inechitabilă, incorectă.

Read Full Post »

Cuvintele de față s-au grămădit în mintea mea în urma descoperirii, în cartea lui Larry Crabb (Biserica adevărată), a unor versete biblice aparținând profetului Amos.

Iată textul cu pricina: 4. Căci așa vorbește Domnul către casa lui Israel: „Căutați-Mă, și veți trăi!

5. Nu căutați Betelul, nu vă duceți la Ghilgal și nu treceți la Beer-Șeba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, și Betelul va fi nimicit.

6. Căutați pe Domnul, și veti trai! …” Amos 5: 4-6

Se pare că poporul Israel din timpul profetului Amos, în ciuda constantei sale frecvențe la importantele centre religioase naționale (Betel, Beer-Șeba, Ghilgal), traversa o perioadă de profundă criză spirituală. Problema scoasă la iveală de către profet consta în faptul că oamenii vizitau locașurile de închinare ale vremii, fără gândul unei închinări veritabile în fața Dumnezeului Adevărat; participarea lor la activitățile religioase nu avea drept motivație căutarea lui Dumnezeu și a voii Lui, ci forma prin sine însăși un scop independent; religia era practicată de dragul religiei; Dumnezeu era uitat.

Într-o astfel de vreme, când tot ceea ce conta pentru evrei era mersul la Betel, Ghilgal și Beer-Șeba, mesajul lui Amos, venit din partea lui Dumnezeu, suna astfel: „Opriți-vă! Încetați să mai mergeți la Betel, Ghilgal ori Beer-Șeba! Prezența voastră în aceste locuri de închinare a devenit zadarnică, întrucât ați uitat adevăratul scop pentru care ar trebui să fiți acolo. Motivațiile voastre sunt greșite. Căuați pe Domnul și veți trăi!”

Privind înspre mine, cât și la creștinii din jurul meu (pentru a nu generaliza, mă refer la cei cunoscuți), întâlnirile noastre bisericești (formale sau informale) dovedesc adesea că ne asemănăm izbitor de mult cu poporul Israel din vremea profetului Amos, prin faptul că pierdem din vedere scopul esențial al adunării noastre laolaltă- căutarea lui Dumnezeu, și urmărim lucruri adiacente.

Așa se face că, în întâlnirile noastre, am ajuns să căutăm a ne simți bine, uitând de problemele noastre cotidiene, a socializa cu prietenii, a cânta imnuri înălțătoare din punct de vedere emoțional, a înălța rugăciuni frenetice, a asculta predici motivante sau chiar a ne liniști conștiința prin bifarea unei noi prezențe la programul duminical, întrucât ne-am simți vinovați rămânând acasă. Desigur, multe din aceste lucruri sunt bune… în măsura în care sunt subordonate adevăratului scop pentru care Dumnezeu s-ar aștepta să ne întânim: căutarea Sa.

Fiindcă am pierdut motivația reală ce trebuia să marcheze întâlnirile noastre, se întâmplă să plecăm, duminică de duminică de la programele bisericii, cu satisfacția că ne-am îndeplinit menirea și că am petrecut un timp bun, dar la fel de îndepărtați cu inima și viața de Dumnezeul Adevărat.

De aceea, mesajul profetului Amos este cât se poate de actual, amintindu-ne că Dumnezeu nu e mulțumit de mersul nostru rutinat la biserică, de căutarea noastră de programe frumoase cu predici bune și cântece sublime, de tânjirea după serile de tineret provocatoare de emoții intense, când din toate acestea lipsește cu desăvârșire căutarea după Dumnezeu, singurul lucru generator de viață sprituală adevărată (Zoe).

Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza pentru care bisericile noastre (unele dintre ele) par/sunt lipsite de viață. Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza unor vieți individuale lipsite de vlagă, putere și biruință în lumea spirituală. (E evident că, în lipsa unei căutări adevărate a Izvorului de Viață, vom suferi de absența vieții.)

În încheiere, consider că eu și cu tine ar trebui ca în fiecare întâlnire bisericească (formală sau informală) să răspundem cu onestitate la întrebarea: ce caut eu aici? Iar răspunsul să fie în modul cel mai sincer și real cu putință: dincolo de toate lucrurile bune, Îl caut pe Dumnezeu!

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: