Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Creştinism’ Category

Data trecută spuneam AICI că, de cele mai multe ori, există o legătură de tip cauză-efect între lipsa (ori inconsecvența) unei persoane la întâlnirile bisericii și viața sa individuală spirituală.

Potrivit Noului Testament, nimeni nu poate pretinde că are o relație personală bună cu Isus Hristos (capul Bisericii), dacă nu are o relație bună cu biserica Lui. Sau, altfel spus, spiritualitatea unei persoane se poate vedea și din atitudinea pe care o are aceasta față de biserica locală din care face parte: cineva care prezintă dezinteres față de comunitatea sfinților, e foarte probabil că în viața lui personală prezintă același dezinteres și față de relația sa cu Dumnezeu.

În urmă cu ceva timp, tatăl soției mele, afirma, în contextul unei discuții despre adunarea credincioșilor, faptul că „minimul de creștinism” înseamnă prezența la întâlnirile bisericii. Cred că aceste cuvinte sunt adevărate, în sensul în care, oricărui om cu o dreaptă judecată i-ar fi foarte greu să afirme despre cineva că este un creștin (un copil al lui Dumnezeu), dacă acesta nu frecventează deloc biserica ori dacă o frecventează foarte rar. (Prin aceasta nu vreau să spun că toți cei ce participă la întâlnirile comunității sunt cu certitudine creștini autentici ori buni creștini, ci că aceia care nu prezintă niciun interes, nicio dorință și nicio tragere de inimă spre întâlnirile bisericii – fie că vorbim de o biserică oficială sau una informală, e foarte probabil să nu fie creștini – în sens biblic.)

Cineva spunea că dacă nu ne pasă de biserică e foarte posibil să nu facem de fapt parte din ea.

Că vrem sau că nu vrem, atitudinea noastră față de biserică (comunitatea creștinilor dintr-un anumit loc), spune multe despre noi, respectiv despre relația noastră cu Dumnezeu și despre spiritualitatea noastră.

În fapt, orice om care este mântuit, la momentul convertirii, este adăugat la Biserica lui Isus Hristos. Așadar, în acest sens, putem spune fără vreo ezitare că nu există mântuire în afara bisericii lui Hristos și, totodată, că nu există creștinism în afara bisericii. De altfel, creștinismul, asa cum apare el în scrierile apostolilor, nu poate fi exprimat decât în cadrul bisericii, a unei comunități locale. Orice altă formă de creștinism, care nu presupune existența unei biserici (oricum ar fi aceasta din punct de vedere al organizării interne), de fapt nu este creștinism.

În încheiere, aș vrea să vă lansez două provocări.

Prima este aceea de a ne analiza fiecare atitudinea pe care o avem față de biserica din care facem parte, iar dacă constatăm dezinteres, nepăsare, neimplicare – să ne pocăim. Cea de-a doua, să demascăm profeții falși ai vremurilor noastre, care, sub pretenția unei mai înalte spiritualități, încurajează creștinii la separarea de comunitățile credincioșilor și care disprețuiesc bisericile, disprețuindu-L astfel pe Hristos.

Read Full Post »

În urmă cu mai bine de 2000 de ani a avut loc prima sărbătoare a Floriilor, marcând intrarea triumfală a lui Isus Hristos în Ierusalim, cu câteva zile înainte de moartea Sa. Împlinind o veche profeție consemnată în cartea proorocului Zaharia, Mântuitorul intră în capitala Israelului călărind un măgăruș, în ovațiile mulțimilor, care în semn de apreciere își aștern hainele înaintea Sa și Îl întâmpină cu ramuri de finic, strigând cu puternică convingere: Osana (Salvează-ne)!

În ciuda primirii fastuoase de care a avut parte în Ierusalim, Isus Hristos este suprins, de către evanghelistul Luca, plângând pentru cetatea ce nu cunoscuse clipa cercetării divine și nici pe Acela ce putea să-i aducă pacea.

Primele Florii sunt pentru noi o puternică dovadă că emoțiile religioase nu reprezintă un instrument de măsură al spiritualității, pentru că mulțimea care aclama cu osanale venirea lui Isus în cetate atunci, peste doar câteva zile avea să strige cu înverșunare: răstignește-L, la moarte cu El!

Primele Florii stau mărturie a faptului că înfiorările noastre interioare față de persoana lui Isus, cât ar fi ele de sublime, dacă nu au la bază un adevăr biblic puternic înrădăcinat în ființa noastră, sunt absolut de prisos. Pentru că emoțiile vin și pleacă, asemenea unor fluturi ce se așează pentru câteva clipe în petalele unei flori, însă adevărurile din adâncul sufletelor noastre rămân și sunt scoase la iveală uneori cu sau fără voința noastră. În același fel, emoțiile celor ce păreau să se închine în fața lui Isus la intrarea Sa în Ierusalim s-au risipit în numai câteva zile, pentru că nu aveau la bază credința (adevărul) că Isus este Mesia, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

Primele Florii ne arată că putem îmbrăca straie de sărbătoare și avea emoții religioase, putem sta înaintea lui Hristos și putem imita închinarea, utilizând chiar sintagme biblice, însă fără a-L cunoaște pe El și a fi în profunzimea ființelor noastre pătrunși de Cine și Ce este Isus Hristos.

Sărbătorile trec, emoțiile trec și ele. Rămânem în suflet cu ceea ce credem cu adevărat despre persoana lui Isus Hristos. Iar ceea ce credem despre El iese mereu la iveală prin toți porii ființelor noastre.

Read Full Post »

Acum ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic. Afirmam atunci că, în ciuda faptului că toți oamenii au un fel de credință (adică anumite convingeri cu privire la divinitate și la lucrurile spirituale), nu toți au credința potrivită sau, mai corect spus, nu toți își leagă credința de ce trebuie sau de cine trebuie.

O temă de maximă importanță în Scriptură și foarte dragă inimii mele este mântuirea (îndreptățirea/justificarea) prin credință. Ea este unul dintre subiectele preferate al scriitorilor Noului Testament, punctul central al Reformei religioase și temelia vieții creștinilor.

Consider că orice s-ar putea clădi în viața creștină (orice fel de trăire sfântă, orice binefacere și faptă bună, orice lucrare și slujbă) trebuie să aibă drept temelie îndreptățirea (justificarea) prin credință, prin har. Încă nu am văzut vreun om care să trăiască o viață spre slava lui Dumnezeu, dar care să nu fi avut la bază o înțelegere temeinică a mântuirii prin credință. În schimb, am văzut pe mulți care, neavând o temelie solidă pentru mântuirea lor, se chinuie să trăiască o viață sfântă, dar nu reușesc. Pentru că justificarea prin credință este forța motrice pentru o viață sfântă. Dacă nu există această temelie, orice se construiește de-asupra va fi strâmb.

După ce apostolul Pavel abordează tema păcatului în primele două capitole din Epistola către Romani, arătând că fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu de încălcarea legilor Lui perfecte, la mijlocul capitolului 3 (Romani 3:21-30), acesta arăta soluția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Pasajul din Romani 3 ne pune înaintea unei mari dileme, și anume, cum poate Sfântul Dumnezeu să ierte pe păcătoșii răzvrătiți și în același timp să rămână drept? Cum se împacă dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu iertarea și dragostea Lui?

Ceea ce trebuie să înțelegem mai înainte de toate este faptul că Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu poate ierta pur și simplu păcatul. Dacă ar face asta, ar fi nedrept. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să treacă cu vederea faptul că legile Lui sunt încălcate de oameni. Caracterul Lui nu-i permite să facă acest lucru.

Imaginați-vă că ajungeți în fața judecătorului, în calitate de victimă, împreună cu cel care v-a tâlhărit, iar când va fi să se dea sentința, judecătorul va spune: „eu sunt un om foarte bun și plin de dragoste pentru toți oamenii; îmi place să iert pe cei ce greșesc, așa că cel care te-a tâlhărit poate pleca liniștit acasă, fără vreo pedeapsă.” Sunt convins că într-o astfel de situație fiecare dintre voi ar striga: „Dar nu este drept! El trebuie pedepsit pentru că a încălcat legea!

Desigur, lucrul acesta este puțin probabil a fi realitate. Pentru că judecătorul trebuie să fie drept și trebuie să facă dreptate. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși, Cel care a fost ofensat de încălcările noastre de lege și de păcatele noastre, va trebui, conform caracterului Său, să ne pedepsească după dreptate („fiindcă plata păcatului este moartea…” Romani 6:23).

Deci, dacă potrivit dreptății Lui trebuie să fim pedepsiți, cum ar putea El să ne ierte, și totuși să rămână drept, în același timp? Cum ar putea El să ne privească și să spună că suntem drepți și sfinți când noi în realitate am păcătuit de mii de ori împotriva Lui? Sau ce am putea să facem noi ca să ne îndreptațim înaintea Lui și să nu mai fim priviți de El ca fiind călcători de lege?

Am arătat că dacă Dumnezeu ne-ar ierta pur și simplu ar însemna că El ar fi nedrept. Căci „cel ce iartă pe vinovat și cel ce osândește pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.” (Proverbe 17:15)

Să încercăm să ne îndreptațim singuri? Este o nebunie. E ca și cum cel care a tâlhărit sau un criminal ar încerca să-l înduplece pe judecător, spunându-i să-i treacă cu vederea călcarea de lege, pentru că el a făcut la viața lui mult bine oamenilor, înainte să greșească. Și totuși mulți cred că se pot îndreptăți singuri înaintea lui Dumnezeu, astfel încât El să le treacă cu vederea păcatele trecute, dacă se vor face mai buni… E un fel de troc : „Tu mă ierți, iar eu în schimbul iertării promit că nu mai fac…”

Dumnezeu nu poate ierta pur și simplu. Ar fi nedrept. Plata păcatului este moartea, atât moartea fizică (a trupului), cât și moartea veșnică (despărțirea sufletului de Dumnezeu pentru eternitate). Suntem vinovați și trebuie să plătim conform dreptății Lui.

Și, totuși, cum poate Dumnezeu să ierte și să rămână drept? Cum putem fi noi păcătoșii socotiți drepți (justificați)? Cum poate Dumnezeu să privească spre noi și să nu mai fim văzuți ca fiind călcători de lege?

Răspunsul îl găsiți în următorul articol.

Read Full Post »

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că am crescut în Biserica Evanghelică Română (BER), auzind o Evanghelie curată, în care jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos avea un caracter central și era suficientă pentru mântuirea celor ce cred și se pocăiesc. Deși am avut în viața de credință perioade cu temeri și îndoieli, adevărurile acestea – despre ce am primit prin credința în Hristos, mi-au fost o temelie solidă.

Însă, de-alungul timpului, am întâlnit oameni care, în numele unei mai profunde spiritualități, cu intenție sau nu, adaugă câte ceva la jertfa lui Hristos : „ești mântuit prin moartea Lui, dar…” trebuie să mai faci una sau alta- să te botezi, să iei parte la Frângerea Pâinii, să slujești, să ai parte de anumite experiențe cu Duhul Sfânt (botezul, umplerea), să participi cu frecvență la întâlnirile bisericii sau să te supui anumitor rigori.

Din păcate, știu că unii ar spune: „și ce-i rău cu asta? Biblia ne îndeamnă la toate aceste lucruri și ele trebuie să se regăsească în viața unui creștin.” Desigur, ele ar trebui să se regăsească în viața credincioșilor, însă ele nu sunt cauza mântuirii lor. Noi nu suntem mântuiți pentru că facem lucrurile acestea. Mântuirea noastră nu se leagă de ele. Dimpotrivă, noi le facem, tocmai, pentru că suntem deja mântuiți, suntem deja regenerați, suntem deja ai Lui și acum trăim pentru Cel ce ne-a iubit și ne-a salvat.

Suntem mântuiți într-un singur fel, prin credința în jertfa lui Hristos, iar oricine adaugă altceva vestește o altă evanghelie.

Noi primim în dar mântuirea atunci când venim la Hristos, iar tot ceea ce facem mai apoi (ascultarea noastră de El și de poruncile Lui) este rezultatul acestei realități. Noi nu ne chinuim să ajungem la mântuire prin sfințirea propriei vieți, ci ne sfințim viețile pentru că am găsit mântuirea și acceptarea în El, iar acum dorim să trăim pentru slava Aceluia ce ne-a mântuit. Noi nu păzim poruncile Lui ca să fim iubiți și acceptați de El, ci păzim poruncile Lui pentru că Îl iubim. Și Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi.

Religiile lumii (și evangheliile false) propun o astfel de abordare: dacă faci cutare și cutare lucru, dacă ești într-un anume fel, dacă respecți anumite reguli, e posibil la final să primești mântuirea. Nimeni nu-ți garantează nimic, dar ai șanse să fii acceptat dacă te încadrezi în norme.

Evanghelia însă propune o abordare complet răsturnată: omul nu poate face nimic pentru sine; el trebuie să-și recunoască falimentul și să creadă în ceea ce Hristos a făcut pentru el la cruce.

Jertfa lui Hristos este absolut suficientă pentru a mântui pe cineva. Și din experiență pot spune că, atunci când ai siguranța că ești acceptat, că ești mântuit, că ești copilul Lui, viața creștină nu mai e un chin, o forțare, o încordare, ci ea curge din inima ta plină de mulțumire, care a primit în dar ceea ce nu erai capabil să câștigi vreodată prin eforturi proprii.

„Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit.” 1 Corinteni 2:2

Doar Hristos!

Read Full Post »

Înainte de a citi următoarele rânduri, asigurați-vă că ați citit (încă o dată) textul de AICI (Ev. după Ioan, cap. 10). Țin să precizez că ceea ce urmează reprezintă înțelegerea mea cu privire la anumite aspecte din textul biblic mai sunt menționat, înțelegere pe care, desigur, o consider în acord cu învățăturile apostolilor și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Mai întâi, trebuie să vă spun că nu consider că ideile de mai jos sunt tot ce se poate spune important din textul respectiv, ci doar acele lucuri care mie mi-au atras atenția în mod deosebit și pe care le consider esențiale pentru subiectul de față.

(Cred că pentru toți este absolut limpede că Păstorul cel Bun este Isus Hristos -așa cum El Însuși afirmă în text, iar oile Sale sunt copiii lui Dumnezeu – cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu și ascultă de El.)

În primul rând, din text, am remarcat faptul că între Păstorul cel Bun și oile Sale există o cunoaștere reciprocă. Este evident că nu poți fi dintre oile Bunului Păstor dacă nu Îl cunoști pe Păstor, dacă între tine și El nu există o relație, o legătură. „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine.” (Ioan 10:14) Îl cunoști tu pe Păstor? Te cunoaște El pe tine? Ai tu o relație autentică cu El? Dacă da, ce bucurie stă în faptul că El cunoaște numele fiecărei oi (el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul – vers 2). Ce liniștitor și plin de speranță ar trebui să fie gândul că, deși Păstorul a avut, are și va avea milioane de oi, totuși nu mă pierd în mulțime, căci El îmi cunoaște numele, nevoile, problemele, bucuriile!

În al doilea rând, Păstorul cel Bun și-a dat viața pentru oile Sale (vers 11, 15). Sacrificiul Păstorului nu a fost doar un act prin care Acesta și-a arătat dragostea, ci el ascunde o necesitate: moartea Lui era singura cale prin care oile Sale puteau avea viață. De asmenea, trebuie remarcat faptul că El își sacrifică viața pentru oile Sale. El își dă viața pentru oi (în comparație cu păstorul plătit) tocmai pentru că știe că sunt ale Lui.

În al treilea rând, Păstorul cel Bun este acela care își aduce oile în staulul Său. Dacă suntem dintre oile Sale, dacă am primit Evanghelia și am venit la viață prin credință și pocăință, cu siguranță acest fapt nu se datorează meritelor noastre și nici faptului că noi am fost în căutarea Păstorului cel Bun. El este cel care își aduce oile la Sine, în staulul Său („am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu” – vers. 16). El este Cel care a venit să ne caute și să ne mantuiască. Interesant verbul trebuie din vers. 16, cât și faptul că răspunsul lor va fi afirmativ (trebuie să le aduc, căci sunt ale Mele din veșnicie, iar ele vor veni). Dacă acest lucru nu este chemare eficientă, atunci nu știu ce poate fi… El ne-a chemat, El ne-a convins, El ne-a adus la Sine. Dacă nu ar fi fost El și lucrarea Lui de convingere, niciunul nu am fi venit!

Ce mar har să fim dintre oile Sale! Ce favor să-L cunoaștem pe Bunul Păstor, să avem o relație cu El, să avem viață prin moartea Lui, să fim iubiți până la sacrificiu de sine, să fim aduși de harul Său la Sine!

Continuarea data viitoare…

Read Full Post »

În capitolul 3 al Epistolei lui Pavel către Romani, găsim consemnat un adevăr extrem de greu de acceptat și foarte nepopular, cu privire la noi, ființele umane, și anume, că suntem, începând cu Căderea părinților noștri Adam și Eva, ființe decăzute, depravate din punct de vedere moral, incapabile să împlinească în mod desăvârșit cerințele Legii divine.

Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Romani 3: 9-12

Adevărul acesta cutremurător despre noi este începutul Evangheliei, este vestea proastă care precede Vestea Bună a salvării prin credința în Hristos Isus. Vestea proastă este că, în ochii lui Dumnezeu, nu suntem așa de buni cum pretindem a fi. Dimpotrivă, în lumina sfințeniei Sale, suntem fără vreo excepție vinovați, ticăloși, nepricepuți și nevolnici în ce privește relația cu Dumnezeu si legea Lui.

Conform Scripturii, noi am fost ontologic afectați de păcat, așa încât în starea noastră naturală nu-L dorim pe Dumnezeu și nici nu ne găsim plăcerea în ascultarea de poruncile Lui. Deși ne place să păstrăm păreri bune despre noi înșine, adevărul este că suntem așa de „buni”, încât niciunul dintre noi nu vrea și nu este capabil să facă binele, niciunul măcar.

Desigur, dacă ne vom compara cu anumiți indivizi din jurul nostru, s-ar putea să păstrăm despre noi impresia de persoane bune, corecte, amăgindu-ne că nu suntem așa de răi precum sunt alții; însă, comparându-ne cu standardul lui Dumnezeu, cu cerințele legii divine, rămânem cu această întunecată caracterizare: niciunul dintre noi nu este bun, niciunul măcar.

Acestă realitate tristă ar trebui însușită de către fiecare dintre noi în cel mai profund mod cu putință, căci nu există altceva care să ne caracterizeze mai bine decât termeni precum: păcătoși, netrebnici, nepricepuți, nedrepți, răi etc.

Mai mult decât atât, vestea aceasta rea cu privire la noi nu constă în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere al rezultatelor, din cauza faptelor rele pe care le facem uneori, ci în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere ontologic, incapabili să facem binele în felul cerut de Dumnezeu, din cauza naturii noastre decăzute. Astfel, noi nu suntem păcătoși pentru că ni se întâmplă să păcătuim, ci păcătuim tocmai din cauza naturii noastre în care este impregnat păcatul.

Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar

Oh, de am crede aceste cuvinte, am da drumul din mână iluziei că suntem oameni buni, râsul nostru s-ar transforma în lacrimi și am striga cu disperare către Dumnezeu după milă și ajutor, pentru a ne salva de noi înșine și pentru a ne regenera!

De ce nu venim la Hristos, de ce nu alergăm la Evanghelie? Pentru că nu credem adevărul despre noi înșine, nu credem că suntem așa de păcătoși încât nu avem nicio scăpare în afara Evangheliei lui Hristos. Dacă nu credem vestea rea despre noi înșine, ce nevoie am avea de vestea bună a evangheliei?

Facă Domnul lumină în inimile noastre așa încât să ne vedem propria ticăloșie, netrebnicie, nedreptate și nepricepere! Căci acesta este începutul unei vieți noi.

Read Full Post »

În urmă cu ceva timp, recitind Epistola Sobormicească a lui Iuda, mi-a atras în mod deosebit atenția primul verset, în care autorul face trimitere la destinatarii epistolei:

Iuda, rob al lui Isus Hristos și fratele lui Iacov, către cei chemați, care sunt iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Isus Hristos…

Conform versetului de mai sus, destinatarii scrierii, ca de altfel fiecare credincios – născut din nou, copil al lui Dumnezeu, beneficiază de următoarele trei însemnate binecuvântări, și anume: binecuvântarea de a fi chemat, a fi iubit și a fi păstrat.

Harul chemării este cu siguranță unul dintre cele mai importante favoruri de care Domnul ne-a făcut parte și fără de care astăzi nu am fi ceea ce suntem – copii ai lui Dumnezeu; faptul că, într-o anumită zi din viața noastră sau într-o anume perioadă, Dumnezeu s-a apropiat de noi prin Evanghelie și ne-a chemat pentru a ne oferi mântuire, este cu siguranță o deosebită binecuvântare.

Dacă am auzit glasul Lui spunându-ne „vino după Mine!” și dacă, în ciuda tuturor obstacolelor din noi și din afara noastră, l-am urmat, înseamnă că ni s-a făcut mare har. Nu toți au parte de o astfel de chemare. Sunt oameni care nu se întâlnesc niciodată în viață cu Evanghelia, cu Logosul, cu glasul Fiului Său, în felul în care ne-am întâlnit noi, copiii Săi. Ce har să fii chemat de Domnul Însuși! Căci cine dintre noi ar fi venit la El din proprie dorință, dintr-o inițiativă personală a firii lui pământești, fără ca mai înainte El să ne cheme și să ne tragă spre Sine, așa cum a fost chemat Lazăr din mormânt la glasul lui Isus!?

Cea de-a doua binecuvântare de care au parte copiii lui Dumnezeu, potrivit textului, este aceea că ei sunt iubiți de către Însuși Dumnezeu. Da, este adevărat că fiecare persoană care va fi trăit vreodată este iubită de Dumnezeu, însă, copiii Săi au parte de harul de a conștientiza această copleșitoare iubire, care s-a arătat față de noi „pe când eram încă păcătoși” (Romani 5:8). Ceea ce mi se pare cu adevărat copleșitor este măsura cu care noi suntem iubiți de către Dumnezeu, și anume, exact așa cum Dumnezeu Tatăl Îl iubește pe Fiul Său (…ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Ioan 17:23). Ce mare har să știm că suntem iubiți de Tatăl, tot la fel cum este iubit și Hristos! Ce privilegiu!

Cea de-a treia binecuvântare de care beneficiază credincioșii, amintită în text, așa cum am menționat anterior, este că aceștia sunt păstrați. Dumnezeu nu doar că a început o lucrare în noi, chemându-ne la viață prin Evanghelie și arătându-Și dragostea Sa față de noi, ci continuă să-și desăvârșească lucrarea, păstrându-ne în harul Său. Ce mare har să știm că, după ce ne-a născut din nou, Dumnezeu nu ne va abandona la mijlocul procesului, ci ne va ține prin puterea Duhului Său aproape de Sine! Există siguranță în aceste cuvinte, respectiv în faptul că Dumnezeu își păstrează copiii! Și sunt atâtea promisiuni în Scriptură cu privire la acest aspect, și anume că Dumnezeu va duce la bun sfârșit ceea ce a început în fiecare dintre noi.

Demn de remarcat este faptul că termenul „păstrat” folosit în primul verset al epistolei, este același termen utilizat și în versetul 6, în care autorul afirmă că Dumnezeu a păstrat pentru ziua judecății pe îngerii căzuți. Așadar, dacă pentru îngerii ce s-au revoltat condamnarea este sigură, tot la fel de sigură ar trebui să fie și finalizarea procesului nostru de mântuire. Dacă ei (îngerii căzuți) nu pot scăpa de judecata lui Dumnezeu, în același mod, nici noi nu am putea să ne pierdem din mâna Lui Dumnezeu, pentru că El Însuși este Acela care ne păstrează, pentru a ne înfățișa fără pată, la venirea lui Isus Hristos.

Să ne bucurăm deci de aceste mari binecuvântări de care Domnul ne-a făcut parte și să fim recunoscători Aceluia care ne-a chemat, ne iubește și ne păstrează!

Read Full Post »

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Read Full Post »

Giovanni_Battista_Tiepolo_074
(Giovanni Battista, Rastignirea lui Isus Hristos, sursa )
În noaptea asta, un gand s-a scuturat din rai si mi-a improspatat puterile si sperantele. Sunt momente in care Usa se intredeschide accidental (?) si lumina care iese, chiar si pentru o fractiune de secunda, este de ajuns sa ma repuna pe picioare.
     Gandul este despre Hristos. M-am gandit cum Logosul vesnic, inainte ca sa aduca in fiinta ideea geniala de a crea niste fiinte mici, finite, materialo-spirituale, dar care sa semene cu Sine a stat o clipa pe loc, gandindu-se la responsabilitatea mare pe care si-o ia oferindu-le libertate. Imi imaginez apoi un dialog intre Elohim:
     – Esti gata?
     – Da, sunt gata.
     – Iti dai seama ca pot lua decizii nefericite?
     – Sunt pregatit pentru asta, veni raspunsul grav si hotarat din partea Fiului.
     In clipa urmatoare, avantul Cuvantului lui Dumnezeu  aduce de nicaierea galaxii, planete si sori. Pamantul, planeta albastra, plina de verdeata si de viata, a fost pregatita ca si leagan pentru primii oameni.
     Insa, pentru crearea omului, Dumnezeu a facut mai mult de-atat. Dumnezeu si-a murdarit mainile de tina pentru a modela Omul. Ce sacrificiu! Ce onoare! Ce Maestru!
     Apoi, Dumnezeu a suflat peste om si acesta a prins viata. A inspirat suflarea lui Dumnezeu si din pieptul sau a iesit prima suflare. Apoi a aparut un alt suflet, un suflet pereche. Iar suflarea amandurora s-a facut una.
     In toata natura se simtea Dragostea lui Dumnezeu. Era un sentiment atat de patrunzator, ca atunci chiar se putea spune: Love is in the air! Inima lui Dumnezeu se simtea cum bate. Omul isi simtea inima proprie batand dupa ritmul simfonic al inimii lui DUmnezeu.
     (…)
     Patruns de un gand luciferic, omul renunta la misiunea lui de a-L imita pe Creatorul Sau si isi ia viata in propriile maini… Mai simplu zis, isi ia viata… Ca sa isi faca inima sa taca, o strapunge cu un pumnal, pentru a o face sa inceteze a mai tine ritmul cu inima lui Dumnezeu.
     Undeva, in Cer, Cineva izbucneste in plans…
     (…)
     Logosul, cu lacrimile inca neuscate pe obraz, isi ia un trup si vine pe Pamant, in Gradina devastata si salbaticita a Edenului, strigand disperat: Unde esti? Lacrimile i se scurgeau pe obraji fara sa fie impiedicate. Sudoarea i se transforma in sange, vestind durerea zdrobitoare a Creatorului, si prevestind sumbrul destin pe care El si-l asumase inca dinainte de Creatie.
     (…)
     Omul, schimbat radical, iese din ascunzis si il saruta fals. Isus, in imbratisarea de mort a omului ii simte inima rece, care, strapunsa, incetase sa mai bata. Si vede cum acesta incerca sa doseasca niste piroane. Apoi, salbatic, napusteste asupra lui o cascada de lovituri, blesteme si flegme.
     (…)
     Spre inserare, Printul Pacii zace atarnat de-o cruce. Ultima Sa dorinta adresata Tatalui ii este ascultata, insa cu un pret infinit. „Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!” ajunge la Tatal Sau, care ii implineste dorinta, iertand omul, dar Ii inchide usa in nas celui ce se facuse vinovat in locul lui. Blestemul si iadul sunt experientele prin care trece Logosul acum. Dupa ce plateste tot pretul pentru vina omului, Logosul Intrupat rosteste triumfator: S-a ispravit! si se des-trupeaza: ‘Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!’
     Aceasta este ultima Suflare.
     Inca dinainte de a-si murdari mana de tina, Fiul si-a cheltuit prima si ultima suflare pentru a face si a reface omul.
     Cand ti se spune ca esti doar un pumn de tarana, spune-i: Ai dreptate! insa Dumnezeu a tinut acaeasta tarana in palmele Sale si a suflat peste ea. Abia apoi am devenit eu. Dumnezeu a murit si a inviat pentru a ma reface dupa Chipul Sau!
         Marcu Cristi

Read Full Post »

Astăzi, mai mult ca oricând, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte- să cunosc și să cresc alături de oameni care au îmbătrânit (sau chiar s-au stins din viață) lângă Isus Hristos! Astfel de persoane sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, o comoară pentru generația mea; de aceea, consider că a scrie despre credința lor e o datorie și, în același timp, o onoare.

Picăturile care au umplut paharul bucuriei cunoașterii unor asemenea creștini mi-au fost turnate în suflet zilele trecute, când, împreună cu familia mea și cu alte două surori de credință, am vizitat o doamnă bătrână, credincioasă, pe care o numim cu drag Sora Cornelia.

Sora Cornelia, la vârsta de 81 de ani, îmbolnăvită și slăbită, trecută prin suferințe, are o credință tot mai puternică, antagonică fragilității fizice. Cu puțin timp în urmă a fost grav bolnavă și a crezut că va pleca Acasă, dar acum, simțindu-se mai bine, ne spune, asemenea apostolului Pavel, că pentru dânsa ar fi fost cu mult mai bine să treacă dincolo, dar că acceptă cu bucurie voia lui Dumnezeu de a o ține încă pe pământul celor vii.

Nu citim pe fața ei nicio urmă de scârbă de viață, frustrare, auto-compătimire sau deznădejde, ci doar un dor puternic ce țâșnește din adâncul ființei sale și o face să ne mărturisească: „Aș vrea fierbinte să-L văd pe Domnul, să cad înaintea Lui și să-I sărut picioarele!” În fața unei asemenea dorințe irezistibile după Hristos și a unei astfel de încrederi nezdruncinate în promisiunile Sale, cei mai mulți dintre noi am fost copleșiți și ne-am simțit rușinați.

Sora Cornelia a cântat în tinerețe pentru lume și faimă. Eu însă o cunosc cântând cu foc nespus pentru slava Domnului și mi-au rămas adânc întipărite în memorie întâlnirile din casa dumneaei, când cerul întreg parcă se cobora în versurile-i acompaniate de acordeon. Obișnuiam să spun atunci (și spun și acum, fără intenția de a-mi supăra prietenii predicatori) că o astfel de întâlnire atârna în sufletul meu mai greu decât multe predici maiestuoase.

Am înțeles din această vizită că sora Cornelia nu s-a mulțumit niciodată a trăi un creștinism mediocru, fără vlagă și pasiune pentru Hristos, fapt lesne de desprins din cuvintele dumneaei, prin care ne îndemna: „Rugați-vă pentru nepoții mei! Sunt credincioși și ei, dar nu văd să aibă prea multă dragoste pentru Domnul…

Sora Cornelia face parte din acea categorie de creștini a căror credință, potrivit Scripturii, suntem datori a o urma. Este vorba despre o credință ce se manifestă prin dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, răbdare în încercare, așteptare și iubire a revenirii lui Isus Hristos și încredere în promisiunnile Sale.

Acum, când mă apropii de împlinirea unui sfert de secol de existență, și când mă gândesc tot mai des cum va arăta viața mea peste câteva zeci de ani și ce voi lăsa în urmă pentru generația ce-mi va urma, îmi doresc tot mai tare să urmez credința sorei Cornelia, și a vrednicilor mei înaintași.

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: