Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cutia cu amintiri’ Category

Astăzi, mai mult ca oricând, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte- să cunosc și să cresc alături de oameni care au îmbătrânit (sau chiar s-au stins din viață) lângă Isus Hristos! Astfel de persoane sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, o comoară pentru generația mea; de aceea, consider că a scrie despre credința lor e o datorie și, în același timp, o onoare.

Picăturile care au umplut paharul bucuriei cunoașterii unor asemenea creștini mi-au fost turnate în suflet zilele trecute, când, împreună cu familia mea și cu alte două surori de credință, am vizitat o doamnă bătrână, credincioasă, pe care o numim cu drag Sora Cornelia.

Sora Cornelia, la vârsta de 81 de ani, îmbolnăvită și slăbită, trecută prin suferințe, are o credință tot mai puternică, antagonică fragilității fizice. Cu puțin timp în urmă a fost grav bolnavă și a crezut că va pleca Acasă, dar acum, simțindu-se mai bine, ne spune, asemenea apostolului Pavel, că pentru dânsa ar fi fost cu mult mai bine să treacă dincolo, dar că acceptă cu bucurie voia lui Dumnezeu de a o ține încă pe pământul celor vii.

Nu citim pe fața ei nicio urmă de scârbă de viață, frustrare, auto-compătimire sau deznădejde, ci doar un dor puternic ce țâșnește din adâncul ființei sale și o face să ne mărturisească: „Aș vrea fierbinte să-L văd pe Domnul, să cad înaintea Lui și să-I sărut picioarele!” În fața unei asemenea dorințe irezistibile după Hristos și a unei astfel de încrederi nezdruncinate în promisiunile Sale, cei mai mulți dintre noi am fost copleșiți și ne-am simțit rușinați.

Sora Cornelia a cântat în tinerețe pentru lume și faimă. Eu însă o cunosc cântând cu foc nespus pentru slava Domnului și mi-au rămas adânc întipărite în memorie întâlnirile din casa dumneaei, când cerul întreg parcă se cobora în versurile-i acompaniate de acordeon. Obișnuiam să spun atunci (și spun și acum, fără intenția de a-mi supăra prietenii predicatori) că o astfel de întâlnire atârna în sufletul meu mai greu decât multe predici maiestuoase.

Am înțeles din această vizită că sora Cornelia nu s-a mulțumit niciodată a trăi un creștinism mediocru, fără vlagă și pasiune pentru Hristos, fapt lesne de desprins din cuvintele dumneaei, prin care ne îndemna: „Rugați-vă pentru nepoții mei! Sunt credincioși și ei, dar nu văd să aibă prea multă dragoste pentru Domnul…

Sora Cornelia face parte din acea categorie de creștini a căror credință, potrivit Scripturii, suntem datori a o urma. Este vorba despre o credință ce se manifestă prin dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, răbdare în încercare, așteptare și iubire a revenirii lui Isus Hristos și încredere în promisiunnile Sale.

Acum, când mă apropii de împlinirea unui sfert de secol de existență, și când mă gândesc tot mai des cum va arăta viața mea peste câteva zeci de ani și ce voi lăsa în urmă pentru generația ce-mi va urma, îmi doresc tot mai tare să urmez credința sorei Cornelia, și a vrednicilor mei înaintași.

Read Full Post »

Vreau ca viața mea să învie odată cu  primăvara.

Vreau să uit de ninsorile din sufletul meu și de frigul eșecurilor. Vreau să încep să-mi desțelenesc ogorul inimii, să pregătesc semănatul cerului în viața mea.

E primăvară. E înviere. Învierea sufletului și condeiului meu.

Voi porni învierea scrisului cu o poveste:

Ceasul arăta 1:30 a.m. Stăteam în pat ascultând muzică și gândindu-mă la viața de sub soare când liniștea nopții a fost spartă de hămăiturile câinilor din cartier. Păreau mulți. Printre hămăituri se făcea auzit și un scheunat prelung și intens. Îmi imaginam că are loc o încăierare între bandele canine din cartier ori că un biet cățel mai fraier primește o lecție de la vreo gașcă de câini pentru că a îndrăznit să-i încalce teritoriul.

După apx. 10 minute, am auzit pe cineva bătând la ușă. M-am ridicat din pat speriat și am deschis cu oarecare sfială. Era vecinul din blocul de vis-a-vis, domnul avocat. Venise să mă anunțe că s-a prins în gardul meu un câine.

Năuc, am ieșit în curte să verific. Era adevărat. Un câine se zbătea atârnat de gard, cu labele din față prinse între uluci. Celelalte două membre nu-i ajungeau la sol, pe trotuar:  se folosea de ele sprijinundu-se, pe vârfuri, de temelia de beton a gardului, îngustă la exterior de câțiva milimetri. Fără sanșe de scăpare din prinsoare și întins pe gard ca un răstignit, câinele tremura din toate încheieturile și gâfâia ca un muribund. Din când în când, cu ultimele picături de enrgie rămase, patrupedul scotea câte un scheunat adânc ce părea a fi un strigăt disperat după ajutor.

M-am apropiat de el și, cu oarecare teamă, i-am pus mâna pe cap, mângâindu-l. Atunci, câinele, simțind că are un punct de sprijin, a lăsat ca toată greutatea corpului să-i fie susținută de brațul meu. Am încercat împreună cu domnul avocat să eliberăm bietul animal, însă labele îi erau puternic înțepenite în gard.

Când am plecat să căutăm unelte pentru a desprinde ulucile între care era țintuit, câinele, văzându-se singur, a început să schelălăie grozav, asemenea unui om care plânge în hohote când își vede spulberată cea din urmă speranță pentru viață.

În scrut timp am revenit cu unelte și am reușit să scoatem ulucile, eliberând astfel câinele din prinsoare.

Din întâmplarea aceasta am învățat două lecții.

Prima lecție pe care mi-au predat-o patrupezii de maidan a fost lecția unității și spiritului de întrajutorare. Când s-a prins în gard bietul animal, toți câinii din împrejurimi au început să latre pentru a atrage atenția unei ființe (umane) capabile să-l elibereze. De am fi fost noi în locul câinilor, pesemne c-am fi zis: „Lasă-l că-și merită soarta! Cin’ l-a pus să sară gardu’ omului!? Să sufere acuma.” Ar trebui să învățăm de la câini că suntem datori să facem tot ce ne stă în puteri pentru a ne ajuta semenii prinși în gardurile vieții! Ar trebui să învățăm că suntem datori să ridicăm pe cel căzut, indiferent de cauzele căderii lui. Ar trebui să învățăm că, până la morală, omul are nevoie de o mână întinsă cu milă și dragoste.

Cea de-a doua lecție predată de rasa canină a fost lecția strigătului după ajutor și acceptării ajutorului. Câinele prins în gard a scheunat (a strigat) după ajutor. Ceilalți câini, neputincioși, au lătrat (au strigat) și ei după ajutor. În tot timpul operațiunii de salvare, câinele prins în gard nu a opus rezistență încercărilor noastre de a-l elibera. De am fi fost noi în locul câinelui, pesemne că am fi sfârșit răstigniți de gard, încercând să ne salvăm singuri; am fi preferat să murim mândri, decât să ne umilim a cere ajutor altora. Ar trebui să învățăm de la câini că e bine să strigăm după ajutor când suntem înțepeniți în probleme, când singuri nu ne putem elibera! Ar trebui să învățăm a permite altora să ne sprijine capul, când singuri nu-l putem ține sus! Ar trebui să învățăm a ne destăinui înfrângerile, persoanelor de încredere capabile să ne îndrume spre biruință!

Alin V. 21.03.2013

Read Full Post »

E 23 decembrie, iar glasurile colindatorilor se aud tot mai incet si mai rar pe strazile noastre cu fiecare an al istoriei. Spiritul colindelor de altadata e rastignit de comoditatea nascuta prin egoismul nostru.

Copiii acestei generatii considera supra-omenesc si inutil efortul de a canta vecinilor albiti de vreme care ii asteapta-n prag in seara de colind. Cei mai multi nu stiu ce inseamna bucuria de a aduce un zambet pe chipurile celor din jur, satisfactia ca, printr-un simplu gest, batranica de la etajul doi va fi primit in inima ei un strop de speranta pentru viata.

Traditia aceasta nu are legatura cu ceea ce primesti, ci cu ceea ce poti oferi oamenilor. Si nimeni nu e atat de sarac incat sa nu poata darui o urare…

Obiceiul colindelor nu trebuie ingropat. Vestirea Nasterii Mantuitorului trebuie sa rasune peste munti si vai!

Cred ca a sosit timpul sa va colind:

Intregul farmec al sarbatorilor de iarna sta descris in colinda ce urmeaza:

Pentru ca acum 2000 de ani s-a intamplat ceva…

Iar acest colind il dedic tuturor celor ce sunt departe de casa:

Va doresc tuturor Sarbatori fericite!

Alinn V. 23.12.2011

Read Full Post »

E dureros cand cei din jur iti inseala asteptarile, iti toarna plumb in ghete, ori iti picura ceara in suflet prin vorbele, atitudinile sau faptele lor. Dar cel mai apasator dintre toate e sentimentul propriei vinovatii, atunci cand iti dai seama ca tu esti cel care a dezamagit lumea din jur in mai multe randuri:

Cineva ti-a acordat increderea sa. Si-a atarnat o mana de vise si sperante legitime de gatul tau, iar tu… ai fugit. Ai dezertat cand ii era lumea mai draga.

Altuia i-ai facut promisiuni pe care mai tarziu le-ai calcat in picioare. Cuvinte mari rostite usor.

Cativa te priveau ca lider. Trebuia sa le fii un model, sa aduci un suflu nou in cercul tau si sa dai dovada de caracter. Dar ai mers pe drumuri pustii, pe cai strambe…si ei te-au urmat.

Unii te-au iubit. Prea mult poate. Ti-au dovedit-o in dese randuri. Dar tu ai fost prea orb ca sa vezi.

Altii te-au asteptat. Aveau nevoie de tine… dar tu nu ai mai venit niciodata.

Ai fost de multe ori las, impietrit, neintelept, ignorant, nerecunoscator, pasiv, iresponsabil, inconsecvent fata de anumite persoane din jurul tau. Ele au avut de suferit din pricina ta.

Acum m-as fi bucurat sa fie vorba de tine…dar de fapt aici nu am scris decat despre mine. 

As vrea sa imi cer iertare celor fata de care m-am purtat astfel! Sunt dator vandut  lui Dumnezeu, vietii, oamenilor care inca ma iubesc, cred in mine, ma urmeaza sau ma asteapta. Stiu ca nu voi fi perfect (nu in viata asta), dar voi face tot ce imi sta in puteri sa traiesc cat mai aproape de ceea ce se asteapta tot Cerul de la mine!

Va multumesc ca ati avut si de data aceasta rabdare sa ma ascultati.

Alinn V. 09.11.2011

Read Full Post »

In urma cu cateva zile, aflandu-ma intr-o vizita la tara, privirea mi-a intepenit pe campul ingalbenit. M-a cuprins brusc nostalgia gandindu-ma cat de iute a zburat timpul, cum s-au metamorfozat culorile, cat de repede a trecut inca o vara. Parca ieri era aprilie cand totul inverzea chemandu-ne la un alt inceput.

Apoi mi-am dat seama ca, in fond, nu vara a trecut, nu timpul, ci s-au scurs trei luni din NOI, inca un anotimp din viata noastra. Intelegeti? Noi suntem cei care trecem! Un om intelept numit David scria acest adevar, cu cateva mii de ani in umra, intr-unul din poemele sale: Omul, zilele lui sunt ca iarba, si infloreste ca floarea de pe camp. Cand trece un vant peste ea nu mai este, iar locul pe care-l cuprindea nu o mai cunoaste. (Psalmul 103)

Candva, mai devreme sau mai tarziu, nu vom mai fi aici…nici eu, nici tu. Cu fiecare zi, cu fiecare ceas si clipa ne apropiem tot mai mult de inevitabila trecere, pentru ca asa cum spunea Marin Preda, cu o moarte toti suntem datori.

Si pentru ca viata ne e asa scurta- e doar un abur, o scanteie- te intreb: ce faci cu ea? pentru ce existi?

Traim adesea pentru lucruri neinsemnate, pentru fleacuri. Ne straduim sa strangem cat mai multi bani, sa avem o casa cat mai luxoasa si mai mare, sa ne imbogatim vitrina cu diplome si medalii ori sa castigam un nume. Facem un sens pentru existenta din a fi impliniti in dragoste, a avea o familie, a ne creste copiii si a-i vedea mai tarziu realizati, a calatori peste hotare, a ne innobila mintea cu informatii, a practica sportul preferat, a respira aerul de primavara, a pierde vremea.

Astfel, trecem prin viata cautand mici pietricele scanteietoare, nestiind ca am fost fauriti sa gasim Diamantul cel mai de pret, care se afla sub ochii sufletelor noastre.

Despre acest diamant, despre scopul suprem, despre ce trebuie sa facem cu viata noastra si pentru ce ni se da un timp sa fim vii as vrea sa va scriu in cele ce urmeaza.

Raspunsul la cautarea sensului il gasim in cuvintele Bibliei, care spune ca Dumnezeu a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. (Faptele apostolilor 17:27).

Asadar, avem suflare de viata, existam, respiram pentru o vreme (70-80 de ani) ca sa ne indreptam gandul si inima spre Dumnezeu. Timpul petrecut in aceasta lume ni-i dat sa-L cautam pe Iisus Hristos, sa ne aflam mantuirea sufletului in El si sa catigam Cerul pentru eternitate.

Cat timp traiesti poti realiza multe, insa daca nu L-ai gasit pe Dumnezeu ai trait d-e-g-e-a-b-a!

Tu ce faci cu viata ta?

Nici nu iti imaginezi cat de repede va trece!

Alinn V. 09.09.2011

Read Full Post »

Nici prin gand nu imi trecea ca voi scrie despre asta. Nu mi-am pregatit acest post. Nu am habar cum va arata. Stiu doar ca l-am inceput. Cu gandul la tatal meu.

Ieri a fost ziua lui, ar fi implinit 41 de ani. Din 2001 nu mai este printre noi, insa il port cu mine mereu. Nu il pot uita si nici nu vreau. Am o poza alb-negru, cu el la varsta de 18 ani, pe care o tin dupa mine pe oriunde. Ii seman extraordinar de mult. La tara, uneori, oamenii ma striga Nicu(ca pe el). Sunt mandru de asta.

Cineva, imediat dupa accident, mi-a spus ca tatal meu e de neinlocuit. Asa a si fost. Si pentru mine si pentru mama.

Ma simt onorat ca-i port numele si ca pot scrie despre el.

Poza incolora de la casatoria lui cu mama imi aduce aminte de o poezie din ale domnului Adrian Paunescu.

Parinti in alb-negru

Fotografia lor alb-negru
Ca moştenire mi-a rămas,
Ca şi-n arhivă, o scrisoare,
Şi-n bandă, un fragment de glas.

Şi am aflat o veste bună,
Că-n lumea noastră, orice-ar fi,
Există proceduri moderne
De refăcut fotografii.

Şi pozele-şi găsesc deodată
Culorile ce le-au avut,
Recursul nostru tehnologic
Acţionează în trecut.

Aş vrea să-mi colorez părinţii,
Blocaţi în limitele reci,
Să nu rămână, prin uitare,
În alb şi negru pentru veci.

Îi duc la doctorul de poze,
Ca să le facă un consult,
Să vadă el dacă rezistă
Acestui înviaj ocult.

Şi, când începe colorarea
Eu lăcrimez şi mă închin
Şi-i smulg pe mama şi pe tata
Din cromatismu-acestui chin.

Şi poza lor din tinereţe
O rog, privind-o-n amănunt,
Să se întoarcă-n sine însăşi,
Cu ei mai bine morţi, cum sunt.

Şi, Doamne, cât erau de tineri,
Puternic – el, frumoasă – ea,
Se bălăceau în bucurie
Şi nu ştiau ce va urma.

„Zâmbiţi”, li s-a cerut probabil,
Şi ce distins e cuplul lor,
El – ofiţer, ea – elegantă,
Spre-a fi zdrobit, ulterior.

Războaie, puşcării, coşmaruri,
Destin de două ori nedrept,
O viaţă-ntreagă, alb şi negru,
S-o colorez n-am nici un drept.

Ca de o electrocutare,
De cromatism fugind mereu,
Trăiesc blocat, în alb şi negru,
Şi, vai, din poza lor alb-negru
Eu simt c-am fost născut şi eu.

Iubiti-va parintii! Respectati-i! Fiti langa ei cat mai sunt!

Alinn V. 28.11.2010

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: