Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Generaţia de Cristal’ Category

Mark Twain este cel care a dat credinţei următoarea definiţie: “faith is believing what you know it ain’t so”. Mai pe româneşte, credinţa este ceea ce ţi se cere atunci când ştii că realitatea este exact pe dos.

Din nefericire mi-a fost dat să cunosc structuri bisericeşti în care acest tip de credinţă era promovat. Enoriaşii mormoni, de exemplu, nu au dreptul să puna sub lupă viaţa personală a profeţilor lor, toate detaliile ei picante fiind trecute sub tăcere. Motivul? “Sunt lucruri pe care nu putem să le înţelegem noi, cu mintea noastră omenească”, mi-a transmis un prieten din gruparea sus menţionată când l-am întrebat cum explică minciunile grosolane ale unor lideri de-ai lor, sau când i-am ridicat delicata situaţiune a revelaţiilor contradictorii date de Dumnezeu profeţilor mormoni.

E drept – asemenea lucruri sunt peste putinţa minţii omeneşti de a le pricepe, însă tocmai acest fapt le retează dreptul de a fi crezute. Nişte lideri religioşi care te îndeamna să nu minţi, dar ei mint, nu mai pot fi crezuţi. Şi un Dumnezeu atât de capricios, care se schimbă radical de la o revelaţie la alta, nici el nu poate fi crezut. Tocmai acest tip de credinţă, atacat şi de Mark Twain, nu poate fi nicidecum o virtute, ci dimpotrivă un viciu; este un exerciţiu pervers de imaginaţie, o mutilare a integrităţii intelectuale şi pătare a conştiinţei.

Însă, oare aceasta să fie credinţa promovată de către Scriptură? Dacă este aşa, înseamnă că şi acest Dumnezeu e la fel ca şi noi, având secrete murdare, pe care caută să le muşamalizeze. Să privim însă mai atent la atitudinea Bibliei faţă de adevăr şi realitate.

Când eram mic, am fost fascinat de povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş. Am citit despre faptele vitejeşti şi calităţile morale excepţionale ale liderilor noştri de demult. Însă când am mai crescut, având mai multe informaţii şi din alte surse, mi-am dat seama că realitatea despre ei nu era tocmai cum îmi fusese zugrăvită în lecţiile de istorie din şcoală.

De asemenea, orice carte în care sunt redate rădăcinile unei religii, istoria fondatorilor sau profeţilor ei, în care se prezintă oamenii importanţi care au influenţat lumea, orice carte se întrece pe sine în elogierea acestor personaje. Toate întamplările sunt creionate subliniind puternic unele aspecte, ajungând uneori la vizibile exagerări, în încercarea de a ridica în slăvi acei oameni mari. Iar aspectele mai controversate sunt răstălmăcite, dându-li-se o justificare elogioasă, sau pur şi simplu sunt omise.

Însă Biblia, cartea care consemnează istoria poporului lui Dumnezeu, Israelul, nu face deloc parte din aceste categorii. Departe de a scrie cronici pline de patriotism despre liderii naţiunii, departe de a muşamaliza aspectele scandaloase ale vieţilor conducătorilor morali şi spirituali, Biblia dă dovadă de o neruşinată trecere în revistă a eşecurilor oamenilor pe care i-a folosit Dumnezeu: escrocul de Iacov – patriarh al lui Israel; David – “om după inima lui Dumnezeu” – curveşte şi ucide; poporul ales, Israelul, se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi alege idolatria şi practicile monstruoase şi crude ale popoarelor păgâne – în Valea Ghe-Hinom evreii idolatri îşi aruncau copiii în braţele unei statui de aramă, încinse în foc, jertfindu-i pentru a îmbuna pe Moloh. Crime, sânge, imoralitate, violuri, incesturi, orgii constituie o parte a relatării biblice. Toate aceste aspecte dureroase ale istoriei ar fi trecute cu vederea  cu bucurie de orice istoric patriot. Însă Dumnezeu le include.

Biblia este de o onestitate debordantă. Biblia recunoaşte cinstit falimentele propriilor săi eroi, în afară de Unul Singur, în dreptul căruia nu are ce să recunoască, deoarece nu păcătuise şi nu greşise cu nimic. Însă tocmai acest Unul Singur, Isus Hristos, deşi inocent, sfârşeşte răstignit ca ultimul dintre tâlhari. Dumnezeu, cade pradă mâniei nebune a propriilor Sale creaturi. Această întâmplare ar trebui să facă să ne tremure buzele a indignare şi genunchii să ni se înmoaie de groază – unde este dreptatea? De ce trebuie să sufere inocenţii? De ce Inocentul şi Bunul nostru Mântuitor atârnă sfâşiat pe o cruce? Oare mai există vreun for suprem care să constate această nedreptate şi brutalitate strigătoare la cer?

Da, există! Unde? Tocmai la Cruce. Acolo dreptatea divină a lui Dumnezeu loveşte cu toată puterea în Isus Hristos, din cauza păcatului milenar pe care l-a luat asupra Sa. Isus plăteşte păcatul meu şi al tău. Isus se lasă pedepsit în locul meu pentru ca eu să pot fi socotit neprihanit. Hristos moare pentru a asigura răscumpărarea creaturilor Sale.

Credinţa promovată de Biblie nu este îmbrăţişarea unei realităţi măsluite, nu este nici măcar un salt în necunoscut. Credinţa cerută de Dumnezeu este un salt în braţele unui Dumnezeu cunoscut şi revelat nouă prin Isus Hristos, în braţele unui Dumnezeu demn de încredere. Credinţa nu este doar un exerciţiu magic al minţii, ci este o alipire a întregii fiinţe de un Dumnezeu bun, drept, sfânt şi milos.

Marcu Cristi

Anunțuri

Read Full Post »

La sfârșitul lunii lui cuptor vă recomand o nouă carte: Biserica adevărată. Există? Pot să o găsesc?

Unde pot găsi o biserică pe care să vreau s-o frecventez?
Aceasta e întrebarea care frământă inima şi mintea unuia dintre scriitorii şi dascălii evanghelici contemporani de frunte. Dr. Larry Crabb crede cu înflăcărare în Isus Cristos şi în Cuvântul lui Dumnezeu. A făcut parte decenii întregi din biserică, dar, în ultimii ani, a remarcat o tendinţă îngrijorătare nu doar în sine însuşi, ci şi printre liderii şi membrii de rând ai bisericii, indiferent de generaţia din care aceştia fac parte.
Oare de ce eu şi alţii – care decenii întregi au mers cu credincioşie şi în mod constant la biserică – ne pierdem interesul pentru frecventarea bisericii, ca să nu mai vorbim de implicare?

Cu o surprinzătoare smerenie şi francheţe, Dr. Crabb îşi prezintă preocuparea tot mai stăruitoare pentru această problemă, care îi frământă pe membrii bisericilor din ziua de azi, şi viziunea despre biserică ce a rezultat pe urma acestui efort de investigare.

O adunare devine biserică atunci când oamenii se întâlnesc pentru un singur scop suprem, nu ca să se bucure de viaţă, nu ca îi ajute pe alţii să se bucure de viaţă, nu ca să îi convingă pe alţii să găsească viaţa în Isus, ci să semene tot mai mult cu Isus în motivaţiile, gândurile şi poftele lor – toate pentru plăcerea Tatălui.

Onestă, practică şi revigorantă, cartea Biserica adevărată reprezintă o minunată dovadă că Duhul Sfânt lucrează, conducând un scriitor către o înţelegere profundă care poate avea impact asupra unei întregi generaţii.

„Cartea lui Larry Crabb, Biserica adevărată, este însuflețită de o pasionantă claritate referitor ce ar putea fi – ce trebuie să fie – poporul lui Isus Cristos pe pământ. Dincolo de practici sufocante şi de proiecte fercheşe, el ne conduce spre aspra confluență dintre dragoste şi sinceritate, unde putem locui unii cu alţii în prezenţa Sfintei Treimi. Acela este teribilul loc al sfinţeniei şi al puterii. Îndrăznim să mergem acolo? Îndrăznim să nu mergem?” Dallas Willard

Read Full Post »

Deşi taman s-a teminat bacalaureatul, iar rata de promovare depăşeşte 50 %, ţin să revin pe blogul meu cu niţică limbă română.

Aud pe cineva (pardon, pe foarte multă lume) spunând: „vroiam să îi scriu, dar n-am avut timp”.

Bine că n-ai avut timp să devii scriitor, zic eu în sinea mea, că făceai praf limba română.

Prieteni, nu există vroiam! Nici vroiai! Şi nici vroia! Pentru că nu să există (încă) pre limba noastră cea română verbul a vroi.

Există doar verbul a vrea şi verbul a voi. De aceea, la imperfect avem:

a vrea

eu vream                    noi vream

tu vreai                         voi vreaţi

el/ea vrea                    ei/ele vreau

a voi

eu voiam                    noi voiam

tu voiai                        voi voiaţi

el/ea voia                   ei/ele voiau

Aşadar, corect este: Vream să îi scriu, dar n-am avut timp sau Voiam să îi scriu, dar n-am avut timp.

Eu sper să am timp destul vara asta pentru scris pe blog.

Vă doresc numai Binele!

Read Full Post »

Cândva vă spuneam că voi trata pe blogul meu principalele teme ale cărţii “În căutarea certitudinii”. Iată că a sosit timpul pentru cea dintâi provocare, adevărul despre adevăr, menită să răspundă la întrebarea contează ce cred?.

Dacă în vremea iluminismului oamenii considerau că pot stabili adevărul prin intermediul raţiunii (gândirii logice), odată cu epoca modernă şi, respectiv, cu dezvoltarea ştiinţei, oamenii au considerat că singura cale spre aflarea adevărului o reprezintă deducţia ştiinţifică. Ceva mai târziu, lumea a realizat faptul că ştiinţa nu poate răspunde la toate întrebările omului, şi în mod special la cele legate de originea existenţei, raţiunii, moralităţii ori cu privire la semnificaţia vieţii.

Dezamăgirea omului, ca urmare a incapacităţii ştiinţei ori raţiunii de a determina adevărul obiectiv cu privire la aceste întrebări, a condus la o atitudine de resemnare care constituie premisa filosofiei postmoderne a zilelor noastre.

Potrivit gândirii postmoderne, adevărul absolut, obiectiv fie nu există, fie, dacă există, nu poate fi determinat. Filosofia postmodernă indică faptul că adevărul este relativ, iar în consecinţă fiecare individ este liber să determine pentru sine ceea ce este adevărat. Aşadar, dacă ceva este adevărat pentru tine, atunci este suficient de adevărat, neavând nimeni dreptul să pună sub semnul întrebării convingerea ta.

Din perspectiva postmodernă, noi suntem cei care creăm adevărul prin ceea ce alegem să credem. Adevărul nu există în afara propriei noastre decizii cu privire la ce este adevărul. Credinţa noastră determină adevărul.

Filosofia postmodernă face ca în zilele noastre accentul să fie pus pe actul credinţei şi nu pe cât de întemeiată pe adevăr este respecitva credinţa. Cu alte cuvinte, important este să cerzi ceva şi să poţi răspunde oricând cu fermitate: am şi eu credinţa mea! Astfel, pentru cel care alege să creadă în Christos şi Biblie, adevărul devine creştinismul, pentru cel care alege să creadă în Mahomed şi Coran, adevărul devine islamul, iar pentru cel care susţine că nu există niciun dumnezeu, adevărul devine ateismul. Toate aceste adevăruri au valoare egală, întrucât în postmodernism adevărul este orice lucru pe care o persoană l-ar alege să creadă în el.

Problema postmodernismului constă în faptul că o lume, în care orice lucru devine adevăr atunci când cineva decide să creadă în lucrul respectiv, echivalează cu o lume fără niciun adevăr. Oamenii pot susţine adevăruri diferite numai dacă nu cred cu adevărat în niciunul; ei nu pot valida toate adevărurile, dacă au noţiunea că există, de fapt, un singur adevăr real. Filosofia postmodernă seacă de orice semnificaţie noţiunea de adevăr, îndreptând-o spre nimic.

Contrar gândirii postmoderne, adevărul reprezintă o realitate obiectivă, aflată în afara propriei noastre persoane, valabilă pentru toţi oamenii, în orice vreme şi în orice loc. Adevărul nu este determinat de ceea ce alegem să credem, ci constituie ceva deja stabilit, la care noi trebuie să răspundem cu credinţă.

Adevărul nu este o realitate adaptabilă la sistemul nostru de convingeri. Adevărul este real şi sigur, indiferent dacă alegem să credem în el sau nu, la fel cum muntele Everest este real şi sigur, indiferent dacă noi alegem să-l escaladăm sau nu.

Credinţa nu crează adevărul. Adevărul există independent de credinţă. Dacă simpla credinţă ar fi în stare să creeze adevărul, atunci două convingeri diferite ar naşte două adevăruri diferite. Astfel, potrivit filosofiei postmoderne, în cazul în care un individ ar crede despre un măr că este bun de mancat, în vreme ce prietenul său ar crede despre acelaşi măr că este plin cu viermi, amândoi ar trebui să aibă dreptate. În realitate, ştim că unul dintre ei se înşeală, iar secţionând mărul vom descoperi adevărul obiectiv. Adevărul despre măr există independent de ceea ce cred cei doi indivizi, iar dacă mărul este bun de mâncat, oricât de puternică ar fi credinţa celui care susţine contrariul, aceasta nu ar schimba nicidecum adevărul.

În viaţa de zi cu zi nimeni nu foloseşte simpla credinţă pentru a determina adevărul. Să ne imaginăm că ar trebui să ne cumpărăm o maşină, iar vânzătorul ne-ar spune plin de entuziasm că automobilul lui se află într-o stare excelentă. Înainte să cumpărăm maşina, în mod normal, am verifica starea ei de funcţionare, chemând un mecanic de încredere, pentru a determina adevărul obiectiv. Ştim cu toţii că dacă noi am crede cu tărie că respectiva maşină se află într-o stare impecabilă, nu ar însemna în mod automat că aşa şi este. Credinţa oricât de puternică ar fi ea, nu determină adevărul.

În problemele cotidiene insistăm ca adevărul să preceadă credinţa noastră, iar convingerile noastre sunt condiţionate de adevărul obiectiv. În schimb, în chestiunile religioase, abandonăm obiectivitatea, concentrându-ne asupra actului credinţei, fără a verifica dacă aceasta este ancorată în adevăr, în ciuda faptului că aceste aspecte sunt cu mult mai importante decât mărunţişurile zilnice şi chiar decât cumpărarea unei maşini.

Dacă o convingere nu poate determina adevărul, atunci nu prezintă mare importnaţă “să ai şi tu credinţa ta” (oricare ar fi ea), ci ce contează cu adevărat e ca aceea credinţă să aibă drept temelie adevărul. O credinţă este absolut inutilă dacă nu există o realitate care să o valideze, asemenea unui receptor telefonic ridicat în zadar, dacă nu există cineva la celălalt capăt al firului. Când credinţa noastră întinde mâna, trebuie să existe o mână care să o apuce.

Dacă filosofia postmodernă ar fi adevărată, şi dacă fiecare individ ar fi liber să determine pentru sine ce este adevărat, atunci orice discuţie despre adevăr, originea existenţei, semnificaţie, raţiune ori moralitate nu ar însemna decât o pierdere de timp, întrucât adevărul despre toate acestea ar fi pentru fiecare în parte ceva diferit.

Dar dacă există un adevăr obiectiv, atunci existenţa acestuia spulberă ideea potrivit căreia ne putem crea propriul adevăr, considerând-o o farsă distrugătoare. Dacă există un adevăr obiectiv, idependent de credinţa noastră, atunci ceea ce credem contează extrem de mult, iar nouă ne revine responsabilitatea de a căuta adevărul.

Fiecare avem credinţă. Dar a sosit timpul să ne întrebăm dacă ceea ce credem este adevărat.

Va urma…

Read Full Post »

Preocupat fiind în ultimile săptămâni cu licența și cu alte treburi urgente, nu am mai avut timp să dăschiz laptopul și să vă scriu.  Dar, întrucât zilele trecute m-am decis că voi susține examenul de licență taman în septembrie, am zis să șterg praful de pe laptop și să văz cum mai stau lucrurile în lumea de dincolo de ecran.

Și așa am dat de puncte, puncte și iar puncte.

Mulți au impresia că un punct (.) nu e de ajuns la sfârșitul unui propoziții, așa că încheie de fiecare dată cu câte trei puncte (…). Nu d-alta, dar să vază toți, domn’le! Unu nu se bagă de samă.  Știți voi vorba: Când pui unu’, nu-i niciunu’! Când sunt 3 abia fac unu’!

Sau poate că oamenii aștia vor să ne țină în suspans. Așa se face că, la trei cuvinte spuse, sar cu puncte, puncte (…) ca să stai cu sufletul la gură de câte 7 de ori până la finalul frazei.

Ori poate că așa-i la modă, și am rămas eu în urmă. După cum se poartă k-urile, tz-urile și sh-urile, se poate a se purta azi extrem de mult și punctele de suspensie.

Așa se face că cineva scrie:

În urmă cu 5 săptămâni am plecat de la Galați la Fălticeni… Am avut o escală la Onești… Când am sosit în Onești am cerut câteva informatii, ne-am luat ceva de mancare, apoi am deschis internetul ca să mai verificăm una-alta… Ne bucurăm de masa de prânz… Știam că mai avem o oră de stat… Pe la 10 ne-am îndreptat spre poartă…  Niciun stres… Când am ajuns la poartă, era ultima strigare pentru zborul spre Fălticeni… La 10 și un sfert decola avionul. L-am prins din întâmplare? Nu cred… Urma să fim cazați la un văr…

(fără a schimba punctuația, pentru a nu afecta persoana autorului, datele din fragment au fost modificate)

Și cazul acesta nu este singular. Așa cum remarcam la început, o mulțime de persoane din generația mea de cristal au tendința ca după fiecare propoziție să arunce câte trei puncte.

Prieteni, țin să reamintesc, celor ce au uitat, că limba română dispune și de alte semne de punctuație, cum ar fi punctul, virgula, punct și virgula, semnul exclamării, semnul întrebării.

Păstrați punctele de suspensie pentru situațiile când sunt necesare!

În rest, numai bine! Ori, mai corect spus, numai Binele să-L aveți!

Read Full Post »

Să știi sau să nu știi…când să scrii corect cu doi de „i”: iată o nouă întrebare.

Daca data trecută am explicat, aici, indicativul prezent, de persoana a doua, singular, al verbului a ști și infinitivul acestuia, acum vom trece la conjunctivul verbului a ști (știți voi, conjunctivul e acela format cu „să”- exemplu: să cred, să dorm, să pictez, să scriu etc.).

Trebuie să ști cum să vorbești, scria cineva.

Eu aș zice că trebuie să știi și cum să scrii.

Prieteni, noi scriem corect să știi, cu doi de „i”. Pentru că la conjunctiv, verbul a ști se conjugă astfel:

să știu

știi -cu doi “i”, întrucât primul “i” face parte din radicalul verbului (care se păstreaza pentru toate persoanele), iar cel de-al doilea reprezintă terminația specifică persoanei a II-a, singular.

să știe

să știm

să știți

să știe

Așa că, noi scriem corect astfel: Trebuie să știi cum să vorbești.

La fel se întâmplă cu verbele: a scrie, a ține, a fi ș.a. care la conjunctiv, persoana a II-a, singular, vor fi scrise astfel: să scrii, să ții, să fii- cu doi de „i”.

Atenție, nu puneți la toate verbele la conjunctiv, persoana a II-a, singular, doi de „i”! Țineți cont de radicalul verbului și vedeți dacă acesta se termină în „i”. Dacă nu, verbul la conjunctiv, prezent, persoana a II-a, singular va fi cu un singur „i”. Exemple: să iubești, să mergi, să crești, să filmezi, să vorbești, să punctezi etc.

Vă doresc un sfârșit de săptămână plăcut!

Read Full Post »

A ști sau a nu ști… când să scrii corect cu doi de „i”: aceasta-i întrebarea.

Cineva a scris pe un site creștin de socializare: Degeaba ști să citești, dacă n-ai citit niciodată Biblia. 

Adevărată afirmație. Însă eu aș adăuga că ar fi bine să știi și să scrii corect. Altfel, poate fi degeaba.

Prieteni, verbul a ști, la modul indicativ, se conjugă așa:

(eu) știu

(tu) știi– cu doi „i”, întrucât primul „i” face parte din radicalul verbului (care se păstreaza pentru toate persoanele), iar cel de-al doilea reprezintă terminația specifică persoanei a II-a, singular.

(el/ea) știe

(noi) știm

(voi) știți

(ei/ele) știu

Țineți minte: (tu) știi, se scrie cu doi „i”. La fel: (tu) scrii.

Deci, corect este: Degeaba știi să citești, dacă nu ai citit niciodată Biblia.

Altcineva scria: De unde poți știi tu când cineva trece pragul pocăinței?

E lucru relativ greu să poți ști când cineva trece pragul pocăinței (referitor la păcate personale ori intime), dar nu la fel de greu e să poți ști când cineva trece pragul anagramării.

Prieteni, verbul a ști, la infinitiv se scrie întotdeauna cu un singur „i” (fie că e vorba despre infinitivul lung- format cu morfemul „a”, fie infinitivul scurt- fără morfemul „a”).  De altfel aproape toate verbele de conjugarea a IV-a, terminate în „i”, se scriu astfel la infinitiv: a ști, a muri, a pândi, a prosti, a dovedi, a cuceri, a pofti, a deveni, a rodi, a plictisi etc. Excepție: a (se) sfii, a pustii.

Deci, corect este: De unde poți ști tu când cineva trece pragul pocăinței?

Să recapitulăm: -verbul a ști, la modul indicativ, persoana a II-a, singular se scrie: (tu) știi să mergi pe role.

– la infinitiv verbul a ști, nu suportă doi de „i”: A ști să mergi pe role e lucru mare.

Data viitoare, vom vorbi despre conjunctivul verbului a ști.

Până atunci, numai bine!

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: