Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘pentru Suflet’ Category

Giovanni_Battista_Tiepolo_074
(Giovanni Battista, Rastignirea lui Isus Hristos, sursa )
În noaptea asta, un gand s-a scuturat din rai si mi-a improspatat puterile si sperantele. Sunt momente in care Usa se intredeschide accidental (?) si lumina care iese, chiar si pentru o fractiune de secunda, este de ajuns sa ma repuna pe picioare.
     Gandul este despre Hristos. M-am gandit cum Logosul vesnic, inainte ca sa aduca in fiinta ideea geniala de a crea niste fiinte mici, finite, materialo-spirituale, dar care sa semene cu Sine a stat o clipa pe loc, gandindu-se la responsabilitatea mare pe care si-o ia oferindu-le libertate. Imi imaginez apoi un dialog intre Elohim:
     – Esti gata?
     – Da, sunt gata.
     – Iti dai seama ca pot lua decizii nefericite?
     – Sunt pregatit pentru asta, veni raspunsul grav si hotarat din partea Fiului.
     In clipa urmatoare, avantul Cuvantului lui Dumnezeu  aduce de nicaierea galaxii, planete si sori. Pamantul, planeta albastra, plina de verdeata si de viata, a fost pregatita ca si leagan pentru primii oameni.
     Insa, pentru crearea omului, Dumnezeu a facut mai mult de-atat. Dumnezeu si-a murdarit mainile de tina pentru a modela Omul. Ce sacrificiu! Ce onoare! Ce Maestru!
     Apoi, Dumnezeu a suflat peste om si acesta a prins viata. A inspirat suflarea lui Dumnezeu si din pieptul sau a iesit prima suflare. Apoi a aparut un alt suflet, un suflet pereche. Iar suflarea amandurora s-a facut una.
     In toata natura se simtea Dragostea lui Dumnezeu. Era un sentiment atat de patrunzator, ca atunci chiar se putea spune: Love is in the air! Inima lui Dumnezeu se simtea cum bate. Omul isi simtea inima proprie batand dupa ritmul simfonic al inimii lui DUmnezeu.
     (…)
     Patruns de un gand luciferic, omul renunta la misiunea lui de a-L imita pe Creatorul Sau si isi ia viata in propriile maini… Mai simplu zis, isi ia viata… Ca sa isi faca inima sa taca, o strapunge cu un pumnal, pentru a o face sa inceteze a mai tine ritmul cu inima lui Dumnezeu.
     Undeva, in Cer, Cineva izbucneste in plans…
     (…)
     Logosul, cu lacrimile inca neuscate pe obraz, isi ia un trup si vine pe Pamant, in Gradina devastata si salbaticita a Edenului, strigand disperat: Unde esti? Lacrimile i se scurgeau pe obraji fara sa fie impiedicate. Sudoarea i se transforma in sange, vestind durerea zdrobitoare a Creatorului, si prevestind sumbrul destin pe care El si-l asumase inca dinainte de Creatie.
     (…)
     Omul, schimbat radical, iese din ascunzis si il saruta fals. Isus, in imbratisarea de mort a omului ii simte inima rece, care, strapunsa, incetase sa mai bata. Si vede cum acesta incerca sa doseasca niste piroane. Apoi, salbatic, napusteste asupra lui o cascada de lovituri, blesteme si flegme.
     (…)
     Spre inserare, Printul Pacii zace atarnat de-o cruce. Ultima Sa dorinta adresata Tatalui ii este ascultata, insa cu un pret infinit. „Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!” ajunge la Tatal Sau, care ii implineste dorinta, iertand omul, dar Ii inchide usa in nas celui ce se facuse vinovat in locul lui. Blestemul si iadul sunt experientele prin care trece Logosul acum. Dupa ce plateste tot pretul pentru vina omului, Logosul Intrupat rosteste triumfator: S-a ispravit! si se des-trupeaza: ‘Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!’
     Aceasta este ultima Suflare.
     Inca dinainte de a-si murdari mana de tina, Fiul si-a cheltuit prima si ultima suflare pentru a face si a reface omul.
     Cand ti se spune ca esti doar un pumn de tarana, spune-i: Ai dreptate! insa Dumnezeu a tinut acaeasta tarana in palmele Sale si a suflat peste ea. Abia apoi am devenit eu. Dumnezeu a murit si a inviat pentru a ma reface dupa Chipul Sau!
         Marcu Cristi

Read Full Post »

Astăzi, mai mult ca oricând, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte- să cunosc și să cresc alături de oameni care au îmbătrânit (sau chiar s-au stins din viață) lângă Isus Hristos! Astfel de persoane sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, o comoară pentru generația mea; de aceea, consider că a scrie despre credința lor e o datorie și, în același timp, o onoare.

Picăturile care au umplut paharul bucuriei cunoașterii unor asemenea creștini mi-au fost turnate în suflet zilele trecute, când, împreună cu familia mea și cu alte două surori de credință, am vizitat o doamnă bătrână, credincioasă, pe care o numim cu drag Sora Cornelia.

Sora Cornelia, la vârsta de 81 de ani, îmbolnăvită și slăbită, trecută prin suferințe, are o credință tot mai puternică, antagonică fragilității fizice. Cu puțin timp în urmă a fost grav bolnavă și a crezut că va pleca Acasă, dar acum, simțindu-se mai bine, ne spune, asemenea apostolului Pavel, că pentru dânsa ar fi fost cu mult mai bine să treacă dincolo, dar că acceptă cu bucurie voia lui Dumnezeu de a o ține încă pe pământul celor vii.

Nu citim pe fața ei nicio urmă de scârbă de viață, frustrare, auto-compătimire sau deznădejde, ci doar un dor puternic ce țâșnește din adâncul ființei sale și o face să ne mărturisească: „Aș vrea fierbinte să-L văd pe Domnul, să cad înaintea Lui și să-I sărut picioarele!” În fața unei asemenea dorințe irezistibile după Hristos și a unei astfel de încrederi nezdruncinate în promisiunile Sale, cei mai mulți dintre noi am fost copleșiți și ne-am simțit rușinați.

Sora Cornelia a cântat în tinerețe pentru lume și faimă. Eu însă o cunosc cântând cu foc nespus pentru slava Domnului și mi-au rămas adânc întipărite în memorie întâlnirile din casa dumneaei, când cerul întreg parcă se cobora în versurile-i acompaniate de acordeon. Obișnuiam să spun atunci (și spun și acum, fără intenția de a-mi supăra prietenii predicatori) că o astfel de întâlnire atârna în sufletul meu mai greu decât multe predici maiestuoase.

Am înțeles din această vizită că sora Cornelia nu s-a mulțumit niciodată a trăi un creștinism mediocru, fără vlagă și pasiune pentru Hristos, fapt lesne de desprins din cuvintele dumneaei, prin care ne îndemna: „Rugați-vă pentru nepoții mei! Sunt credincioși și ei, dar nu văd să aibă prea multă dragoste pentru Domnul…

Sora Cornelia face parte din acea categorie de creștini a căror credință, potrivit Scripturii, suntem datori a o urma. Este vorba despre o credință ce se manifestă prin dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, răbdare în încercare, așteptare și iubire a revenirii lui Isus Hristos și încredere în promisiunnile Sale.

Acum, când mă apropii de împlinirea unui sfert de secol de existență, și când mă gândesc tot mai des cum va arăta viața mea peste câteva zeci de ani și ce voi lăsa în urmă pentru generația ce-mi va urma, îmi doresc tot mai tare să urmez credința sorei Cornelia, și a vrednicilor mei înaintași.

Read Full Post »

Dacă data trecută am vorbit AICI despre necredința celor 10 iscoade, întoarse la Moise cu un raport deznădăjduit de sincer cu privire la realitatea din țara spionată, realitate din care elementul esențial- Dumnezeu- era exclus, de data aceasta aș dori să ne concentrăm atenția asupra atitudinii celorlalte două iscoade, aflate față în față cu aceași realitate descurajantă.

Aici găsiţi textul biblic.

Dacă cei 10 spioni au raportat lui Moise că ţara Canaanului este o ţară foarte bună, dar că şansele lor de a o cuceri sunt nule, întărâtând astfel poporul la o nouă răzvrătire, ceilalţi doi spioni trimişi de Moise, Iosua şi Caleb, par a vedea lucrurile cu alţi ochi.

Deşi nu neagă existenţa pericolelor semnalate de celelalte iscoade, aceștia din urmă sunt extrem de încrezători (o încredere oarbă, fanatism ori nebunie curată am spune, dacă ar fi să judecăm lucrurile după evidențe), fapt ușor de remarcat încă din declarația inițială a lui Caleb („Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!”), care îndrăznește a garanta triumful, acolo unde ceilalți au prevăzut o înfrângere fără drept de apel.

Diferența de perspectivă devine tot mai evidentă odată cu discursul ținut de cei doi în fața întregii adunări a Israelului: dacă ceilalți au afirmat că țara pe care au străbătut-o „este o țară care mănâncă pe locuitorii ei „, populată cu uriași, Iosua și Caleb încurajează poporul să nu se teamă de canaaniți, pentru că aceștia din urmă vor fi cei „mâncați de vii”; dacă celelate iscoade au considerat că poporul Israel este lipsit de orice șansă, Iosua și Caleb afirmă că cei care „nu au niciun sprijin” sunt de fapt adversarii lor.

Această diferență de optică se datorează faptului că ei L-au inclus pe Dumnezeu în acest peisaj descurajant și au crezut cu tărie în promisiunile Sale, în pofida evidențelor; ei au privit dincolo de problemele lor, spre Cel ce avea rezolvarea.

Credință, printre altele, înseamnă să privim realitatea ținând cont de Dumnezeu, luându-L în calcul ca element esențial al acesteia. Atunci când privim viața incluzându-L pe Dumnezeu întru ea, perspectiva noastră se schimbă radical și realizăm că nu suntem fără speranță în luptele noastre. De asemenea, credință înseamnă să ne agățăm cu întreaga ființă de promisiunile lui Dumnezeu, chiar și atunci când realitatea pare a fi potrivnică, să punem mâna pe victoria făgăduită de El, când din punct de vedere uman înfrângerea pare inevitabilă.

Până data viitoare (când vom discuta despre consecințele credinței și necredinței), rostesc din nou, în dreptul meu și al acelora care consmit cu acestea: „Doamne, vrem să te credem, ajută necredinței noastre!”

Read Full Post »

Problema (ne)credinței s-a lipit de retina sufletului meu în ultima vreme, Bunul Dumnezeu încercând să scoată la iveală adevărul din inima mea cu privire la acest aspect, cu scopul de a mă poziționa corect în raport cu Sine.

Deși tema credinței este o temă majoră în creștinism, cu o recurență deosebită în Scripturi, ea este adesea tratată cu sperficialitate, accentul fiind pus îndeosebi pe efectele acesteia- comportamentul individului.

Pentru că au fost mai multe texte biblice care mi-au scos la iveală problema (ne)credinței, voi încerca să tratez subiectul în mai multe etape, pentru a nu îngrămădi ideile într-un singur post.

Primul text îl găsim AICI, fiind vorba de capitolele 13 și 14 din Numeri.

Pentru cei puțin cunoscători de Cuvânt, contextul este următorul: poporul Israel a fost eliberat din robia egipteană în mod miraculos de către Dumnezeu- Marea Roșie s-a deschis înaintea lor, iar ei au trecut prin ea ca pe uscat; scos din țara Egiptului poporul ajunge în pustie, unde este hrănit zilnic cu mană coborâtă din cer și apă în locuri secetoase, protejat de prezența Domnului, vizibilă ziua într-un nor, iar noaptea într-un stâlp de foc. Exodul Israelului avea drept finalitate așezarea evreilor într-o nouă țară, în Canaan, după promisiunea făcută de Însuși Dumnezeu.

Textul de mai sus relatează trimiterea de către Moise a celor 12 conducători ai triburilor lui Israel pentru a spiona țara Canaanului și a se întoarce cu detalii geografice, demografice și militare. Zis și făcut! Căpeteniile revin la Moise după 40 de zile de cercetare, iar 10 dintre acestea aduc următorul raport: „țara este extrem de bogată, cetățile sunt întărite, poporul este puternic și numeros, ba chiar între ei se află uriași. Concluzia noastră este simplă: O să fim mâncați de vii! Suntem terminați! Nu avem nicio șansă!” Drept urmare poporul a plâns toată noaptea.

Deși din punct de vedere uman raportul celor 10 iscoade a fost unul extrem de sincer, Scriptura ne spune că Dumnezeu s-a mâniat din acest motiv și a vrut să distrugă poporul. Problema era una singură: NECREDINȚA. Dumnezeu le-a promis că le va da țara, iar ei nu L-au crezut. Deși sub ochii lor Dumnezeu pedepsise pe egipteni, deși au văzut marea despărțită și picioarele lor au pășit pe uscat, deși Dumnezeu Însuși le-a vorbit de pe munte, deși au strâns în fiecare zi mana coborâtă din cer și au băut apă în locuri pustii, deși prezența Domnului se arăta mereu de-asupra Cortului Întâlnirii, totuși ei nu L-au crezut.

Cele 10 iscoade au văzut realitatea, dar L-au exclus pe Dumnezeu din ea. Au văzut adevărul (că sunt slabi, inferiori numeric, lipsiți de forță militară și de orice șană de izbândă în fața canaaniților), închizânu-și însă ochii față de Adevăr, față de Dumnezeu, față de promisiunea Lui.

Nu mi-a fost greu să mă regăsesc în text și să recunosc că adesea sufăr de necredință, că văd realitatea exluzându-L pe Dumnezeu din ea, că privesc la neputința mea deznădăjduit, uitând de promisiunile lui Dumnezeu.

Textul ne arată că putem fi oameni sinceri (care își recunosc sărăcia spirituală, falimentele, lipsa de putere), dar necredincioși, că dacă există un plâns al pocăinței pline speranță, poate exista și un plâns al disperării, al lipsei de soluții, al necredinței (asemenea poporului evreu), că privirea înțepenită doar la noi înșine și la problemele noastre înseamnă necredință.

Menirea acestui pasaj cred că e aceea de a scoate în evidență posibila (și foarte probabila) noastră necredință, marcată de concentrarea asupra propriilor neputințe și probleme, lipsa includerii lui Dumnezeu  în ecuația lor, cât și lipsa încrederii în promisiunile Lui.

Până data viitoare, când vom vorbi despre credința lui Caleb și Iosua, spun doar: Doamne, iartă necredinței noastre!

Read Full Post »

Jertfirea lui Isus Hristos pe cruce este, în lumina creştinismului,  cel mai important fapt din istoria universului şi a omenirii. Crucea e locul unde Singurul Dumnezeu adevărat, Sfântul şi Dreptul Dumnezeu, Şi-a descoperit dragostea faţă de omul căzut, sacrificând ce a avut mai scump- pe Singurul Său Fiu, pe Cel în care Îşi găsea toată plăcerea şi care era una cu Sine din veşnicie.

Crucea e povestea tulburătoare în care Dumnezeul Întrupat moare de dragul unor fiinţe depravate care prin păcat I-au întors ostentativ spatele şi şi-au declarat independenţa.

Astfel, Dumnezeu Fiul face pasul „sinucigaş”, luând un trup de om şi coborând în lumea noastră ostilă. A coborât mai jos de iesle. A coborât mai jos decât postura de prunc cu origini dubioase, un posibil copil născut din curvie. A coborât mai jos decât statutul unui fiu al unei familii sărace dintr-un sat anonim al unei ţări neînsemnate politic şi geografic, maracate cu punct pe o hartă planetară. A coborât mai jos decât titlul de samaritean care are drac. Mai jos decât a fi neînţeles şi considerat lunatic chiar de cei din familia sa.  A coborât mai jos decât a fi prietenul vameşilor şi prostituatelor, văzut ca un mancăcios şi băutor de vin. A coborât mai jos decât a purta o cunună de spini şi a îndura insultele şi loviturile unor oameni ca noi, orbiţi de păcat. A coborât mai jos decât a fi respins de chiar cei pe care îi crease cu atâta dragoste. A coborât până la cruce. A coborât pâna în iad- în iadul care a însemnat despărţirea de Tatăl, de Cel cu care era una din eternitate.

Crucea e locul unde ne întelegem condiţia, locul unde se reflectă cel mai limpede adevărul despre noi şi despre hăul întunecat al decăderii noastre.

De asemenea, crucea e locul unde se descoperă caracterul lui Dumnezeu. Locul unde înţelegem dreptatea şi dragostea Lui. Dreptatea care a lovit necruţător în Cel ce S-a Încărcat cu păcatele milenare ale umanităţii. Dreptatea lui Dumnezeu care L-a zdrobit, L-a şters de pe pământul celor vii, socotindu-L vinovat pentru orice fărădelege săvârşită sub soare. Şi dragostea lui Dumnezeu care a ales să-Şi jertfească Fiul, cruţându-ne pe noi. Dragostea prin care Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine Însuşi, salvându-Şi creaţia.

Nu cred a fi ceva mai important în creştinism ca jertfa lui Hristos. Nu văd altă sursă de unde ar putea să izvorască nici măcar o fărâmă de har în afara acestei lucrări perfecte şi complete. Nu văd o altă cale de a ne naşte din nou, decât trecând pe la cruce. Nu văd în viaţa creştină o altă sursă de viaţă şi o altă motivaţie mai puternică a trai în sfinţenie decât crucea. Trebuie să ne aducem trupurile noastre ca o jerftă vie, motivaţi de îndurarea lui Dumnezeu revelată în Hristos. Dacă Hristos şi jerfta Lui descoperită prin lumina Duhului Sfânt nu ne motivează la ieşirea din pasivitate, atunci nimic altceva nu ne-ar putea motiva vreodată.

Avem nevoie de predici antrenante, motivatoare şi emoţionante despre ce ar trebui să facem noi ca şi creştini, sau necreştinii pentru a se converti, dar cred că cea mai motivatoare realitate este revelarea crucii lui Hristos. Dacă asta ne lasă inima rece, nicio altă predică nu cred a ne putea mişca.

Nu mai vreau un creştinism unde crucea să fie un lucru secundar, adiacent, un adevăr de care ne putem despărţi când devenim mai maturi spiritual, de care ne putem lipsi pentru că avem alte lucruri mai importante care să ne preocupe. Cred că predicarea lui Hristos şi a crucii trebuie să fie centrul creştinismului, altminteri vorbim în speţă despre orice altceva, dar numai creştinism nu poate fi numit. Cred că persoana lui Cristos şi lucrarea Sa reprezintă singura temelie pe care putem clădi ceva durabil în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Cred că Pavel nu a avut vederea prea strâmtă şi nu a exagerat când a afirmat că nu vrut să ştie altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Cred că afirmarea centrailtăţii crucii în propovăduirile sale nu a fost un moft ori un blocaj psihologic.

Cred că toate celelate- învăţături, îndemnuri, mustrări, proorocii, semne şi minuni chiar, îşi au importanţa lor, însă toate trebuie să aibă drept temelie lucrarea lui Hristos.

Cred că crucea- unde Cristos S-a răstingnit- e semnul creştinismului.

Acum când mi-a fost dat să văd o scânteie numai din frumuseţea Cristosului crucificat îmi vine „să spun ca şi când aş urla” că acolo trebuie să ne întoarcem pentru a Îl regăsi pe Dumnezeu şi a ne afla pe noi înşine: la CRUCE!

Read Full Post »

„Ai milă și iartă-mi păcatul!”, strigă cu ochii în lacrimi vinovatul David… Iar Dumnezeu plin de-ndurare răspunde:  „Nu vei muri. Ești iertat.”

„Mântuiește-ne, Doamne, de crunta robie!”, strigă-n suspine nălțate spre cer evreii-n Egipt… Iar Dumnezeu le răspunde trimițându-l pe Moise să conducă exodul.

„Izbăvește-ne de povara vrășmașilor noștri!”, strigă Israel adesea spre Yahweh… Iar El, binevoitor, ridică-n popor câte-un jude-erou.

„Doamne, mai lasă-ndurare!”, plânge în hohote și strigă Ezechia… Iar Domnu’-l aude și-i adaugă ani la viață.

„Dă-ne iertare, o, Doamnne, căci n-am împlinit tot ce scrie în Lege!”, se roagă Iosia sfâșiindu-și haina… Iar Domnul cel bun amână  pedepsa.

„Scapă-mă!”, strigă neascultătorul de Iona, din burta chitului, din inima mării… Iar Domnu-i răspunde, și peștele îl lasă la țărm.

„Dumnezeule! Dumnezeule!”, strigă pe cruce Iisus, El-  Omul perfect, Cel deopotrivă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut… Și-n cer e tăcere adâncă. Și Dumnezeu nu răspunde… ca azi să-ți răspundă și ție, și mie, când strigăm din inimi spre El.

(„Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă… În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai. Strigau către Tine, şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine, şi nu rămâneau de ruşine. Dar eu sunt vierme, nu om…”Psalm 22: 2, 4-6.)

Read Full Post »

– Vai, ce frig e, domnule! Abia aștept să ajung acasă, la căldură…

– Eu cred că frigul ăsta e menit a ne face să-i mulțumim lui Dumnezeu că avem o casă, un loc cald, un adăpost.

– Băiete, mie nu mi-a făcut Dumnezeu nicio casă! Eu am făcut-o, muncind cu mâinile mele…

– Dar sănătate și putere de muncă, oare cine v-a dat?

-Nu știu, băiete…

(„…Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? 1 Corinteni 4:7)

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: