Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘pentru Suflet’ Category

În urmă cu fix 18 ani (4 aprilie 2004), am început să trăiesc…cu adevărat. Nu pot explica CUM am fost adus din moarte la viață… știu doar că s-a întâmplat și că nu există nici măcar o fărâmă de merit în propria-mi persoană pentru asta.

Nu am căutat pe Dumnezeu… am fost căutat, încă de copilărie, cu o dragoste care m-a cucerit. Nu am fost nici bun, nici cuminte și nici credincios. Am fost păcătos, mort față de Dumnezeu, fără dorință și fără putere de a mă schimba. Până când El, în îndurarea Sa, mi-a dat viață… o viață nouă.

Au trecut 18 ani atunci, 18 ani de la prima mea suflare în viața spirituală, 18 ani în care am fost purtat pe brațele Lui, 18 ani în care s-a scris cu slove mari și îngroșate, în viața mea, poate cel mai frumos cuvânt cunoscut vreodată : HAR!

Povestea întreagă o regăsiți AICI.

Read Full Post »

Acum ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic. Afirmam atunci că, în ciuda faptului că toți oamenii au un fel de credință (adică anumite convingeri cu privire la divinitate și la lucrurile spirituale), nu toți au credința potrivită sau, mai corect spus, nu toți își leagă credința de ce trebuie sau de cine trebuie.

O temă de maximă importanță în Scriptură și foarte dragă inimii mele este mântuirea (îndreptățirea/justificarea) prin credință. Ea este unul dintre subiectele preferate al scriitorilor Noului Testament, punctul central al Reformei religioase și temelia vieții creștinilor.

Consider că orice s-ar putea clădi în viața creștină (orice fel de trăire sfântă, orice binefacere și faptă bună, orice lucrare și slujbă) trebuie să aibă drept temelie îndreptățirea (justificarea) prin credință, prin har. Încă nu am văzut vreun om care să trăiască o viață spre slava lui Dumnezeu, dar care să nu fi avut la bază o înțelegere temeinică a mântuirii prin credință. În schimb, am văzut pe mulți care, neavând o temelie solidă pentru mântuirea lor, se chinuie să trăiască o viață sfântă, dar nu reușesc. Pentru că justificarea prin credință este forța motrice pentru o viață sfântă. Dacă nu există această temelie, orice se construiește de-asupra va fi strâmb.

După ce apostolul Pavel abordează tema păcatului în primele două capitole din Epistola către Romani, arătând că fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu de încălcarea legilor Lui perfecte, la mijlocul capitolului 3 (Romani 3:21-30), acesta arăta soluția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Pasajul din Romani 3 ne pune înaintea unei mari dileme, și anume, cum poate Sfântul Dumnezeu să ierte pe păcătoșii răzvrătiți și în același timp să rămână drept? Cum se împacă dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu iertarea și dragostea Lui?

Ceea ce trebuie să înțelegem mai înainte de toate este faptul că Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu poate ierta pur și simplu păcatul. Dacă ar face asta, ar fi nedrept. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să treacă cu vederea faptul că legile Lui sunt încălcate de oameni. Caracterul Lui nu-i permite să facă acest lucru.

Imaginați-vă că ajungeți în fața judecătorului, în calitate de victimă, împreună cu cel care v-a tâlhărit, iar când va fi să se dea sentința, judecătorul va spune: „eu sunt un om foarte bun și plin de dragoste pentru toți oamenii; îmi place să iert pe cei ce greșesc, așa că cel care te-a tâlhărit poate pleca liniștit acasă, fără vreo pedeapsă.” Sunt convins că într-o astfel de situație fiecare dintre voi ar striga: „Dar nu este drept! El trebuie pedepsit pentru că a încălcat legea!

Desigur, lucrul acesta este puțin probabil a fi realitate. Pentru că judecătorul trebuie să fie drept și trebuie să facă dreptate. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși, Cel care a fost ofensat de încălcările noastre de lege și de păcatele noastre, va trebui, conform caracterului Său, să ne pedepsească după dreptate („fiindcă plata păcatului este moartea…” Romani 6:23).

Deci, dacă potrivit dreptății Lui trebuie să fim pedepsiți, cum ar putea El să ne ierte, și totuși să rămână drept, în același timp? Cum ar putea El să ne privească și să spună că suntem drepți și sfinți când noi în realitate am păcătuit de mii de ori împotriva Lui? Sau ce am putea să facem noi ca să ne îndreptațim înaintea Lui și să nu mai fim priviți de El ca fiind călcători de lege?

Am arătat că dacă Dumnezeu ne-ar ierta pur și simplu ar însemna că El ar fi nedrept. Căci „cel ce iartă pe vinovat și cel ce osândește pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.” (Proverbe 17:15)

Să încercăm să ne îndreptațim singuri? Este o nebunie. E ca și cum cel care a tâlhărit sau un criminal ar încerca să-l înduplece pe judecător, spunându-i să-i treacă cu vederea călcarea de lege, pentru că el a făcut la viața lui mult bine oamenilor, înainte să greșească. Și totuși mulți cred că se pot îndreptăți singuri înaintea lui Dumnezeu, astfel încât El să le treacă cu vederea păcatele trecute, dacă se vor face mai buni… E un fel de troc : „Tu mă ierți, iar eu în schimbul iertării promit că nu mai fac…”

Dumnezeu nu poate ierta pur și simplu. Ar fi nedrept. Plata păcatului este moartea, atât moartea fizică (a trupului), cât și moartea veșnică (despărțirea sufletului de Dumnezeu pentru eternitate). Suntem vinovați și trebuie să plătim conform dreptății Lui.

Și, totuși, cum poate Dumnezeu să ierte și să rămână drept? Cum putem fi noi păcătoșii socotiți drepți (justificați)? Cum poate Dumnezeu să privească spre noi și să nu mai fim văzuți ca fiind călcători de lege?

Răspunsul îl găsiți în următorul articol.

Read Full Post »

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că am crescut în Biserica Evanghelică Română (BER), auzind o Evanghelie curată, în care jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos avea un caracter central și era suficientă pentru mântuirea celor ce cred și se pocăiesc. Deși am avut în viața de credință perioade cu temeri și îndoieli, adevărurile acestea – despre ce am primit prin credința în Hristos, mi-au fost o temelie solidă.

Însă, de-alungul timpului, am întâlnit oameni care, în numele unei mai profunde spiritualități, cu intenție sau nu, adaugă câte ceva la jertfa lui Hristos : „ești mântuit prin moartea Lui, dar…” trebuie să mai faci una sau alta- să te botezi, să iei parte la Frângerea Pâinii, să slujești, să ai parte de anumite experiențe cu Duhul Sfânt (botezul, umplerea), să participi cu frecvență la întâlnirile bisericii sau să te supui anumitor rigori.

Din păcate, știu că unii ar spune: „și ce-i rău cu asta? Biblia ne îndeamnă la toate aceste lucruri și ele trebuie să se regăsească în viața unui creștin.” Desigur, ele ar trebui să se regăsească în viața credincioșilor, însă ele nu sunt cauza mântuirii lor. Noi nu suntem mântuiți pentru că facem lucrurile acestea. Mântuirea noastră nu se leagă de ele. Dimpotrivă, noi le facem, tocmai, pentru că suntem deja mântuiți, suntem deja regenerați, suntem deja ai Lui și acum trăim pentru Cel ce ne-a iubit și ne-a salvat.

Suntem mântuiți într-un singur fel, prin credința în jertfa lui Hristos, iar oricine adaugă altceva vestește o altă evanghelie.

Noi primim în dar mântuirea atunci când venim la Hristos, iar tot ceea ce facem mai apoi (ascultarea noastră de El și de poruncile Lui) este rezultatul acestei realități. Noi nu ne chinuim să ajungem la mântuire prin sfințirea propriei vieți, ci ne sfințim viețile pentru că am găsit mântuirea și acceptarea în El, iar acum dorim să trăim pentru slava Aceluia ce ne-a mântuit. Noi nu păzim poruncile Lui ca să fim iubiți și acceptați de El, ci păzim poruncile Lui pentru că Îl iubim. Și Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi.

Religiile lumii (și evangheliile false) propun o astfel de abordare: dacă faci cutare și cutare lucru, dacă ești într-un anume fel, dacă respecți anumite reguli, e posibil la final să primești mântuirea. Nimeni nu-ți garantează nimic, dar ai șanse să fii acceptat dacă te încadrezi în norme.

Evanghelia însă propune o abordare complet răsturnată: omul nu poate face nimic pentru sine; el trebuie să-și recunoască falimentul și să creadă în ceea ce Hristos a făcut pentru el la cruce.

Jertfa lui Hristos este absolut suficientă pentru a mântui pe cineva. Și din experiență pot spune că, atunci când ai siguranța că ești acceptat, că ești mântuit, că ești copilul Lui, viața creștină nu mai e un chin, o forțare, o încordare, ci ea curge din inima ta plină de mulțumire, care a primit în dar ceea ce nu erai capabil să câștigi vreodată prin eforturi proprii.

„Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit.” 1 Corinteni 2:2

Doar Hristos!

Read Full Post »

Înainte de a citi următoarele rânduri, asigurați-vă că ați citit (încă o dată) textul de AICI (Ev. după Ioan, cap. 10). Țin să precizez că ceea ce urmează reprezintă înțelegerea mea cu privire la anumite aspecte din textul biblic mai sunt menționat, înțelegere pe care, desigur, o consider în acord cu învățăturile apostolilor și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Mai întâi, trebuie să vă spun că nu consider că ideile de mai jos sunt tot ce se poate spune important din textul respectiv, ci doar acele lucuri care mie mi-au atras atenția în mod deosebit și pe care le consider esențiale pentru subiectul de față.

(Cred că pentru toți este absolut limpede că Păstorul cel Bun este Isus Hristos -așa cum El Însuși afirmă în text, iar oile Sale sunt copiii lui Dumnezeu – cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu și ascultă de El.)

În primul rând, din text, am remarcat faptul că între Păstorul cel Bun și oile Sale există o cunoaștere reciprocă. Este evident că nu poți fi dintre oile Bunului Păstor dacă nu Îl cunoști pe Păstor, dacă între tine și El nu există o relație, o legătură. „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine.” (Ioan 10:14) Îl cunoști tu pe Păstor? Te cunoaște El pe tine? Ai tu o relație autentică cu El? Dacă da, ce bucurie stă în faptul că El cunoaște numele fiecărei oi (el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul – vers 2). Ce liniștitor și plin de speranță ar trebui să fie gândul că, deși Păstorul a avut, are și va avea milioane de oi, totuși nu mă pierd în mulțime, căci El îmi cunoaște numele, nevoile, problemele, bucuriile!

În al doilea rând, Păstorul cel Bun și-a dat viața pentru oile Sale (vers 11, 15). Sacrificiul Păstorului nu a fost doar un act prin care Acesta și-a arătat dragostea, ci el ascunde o necesitate: moartea Lui era singura cale prin care oile Sale puteau avea viață. De asmenea, trebuie remarcat faptul că El își sacrifică viața pentru oile Sale. El își dă viața pentru oi (în comparație cu păstorul plătit) tocmai pentru că știe că sunt ale Lui.

În al treilea rând, Păstorul cel Bun este acela care își aduce oile în staulul Său. Dacă suntem dintre oile Sale, dacă am primit Evanghelia și am venit la viață prin credință și pocăință, cu siguranță acest fapt nu se datorează meritelor noastre și nici faptului că noi am fost în căutarea Păstorului cel Bun. El este cel care își aduce oile la Sine, în staulul Său („am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu” – vers. 16). El este Cel care a venit să ne caute și să ne mantuiască. Interesant verbul trebuie din vers. 16, cât și faptul că răspunsul lor va fi afirmativ (trebuie să le aduc, căci sunt ale Mele din veșnicie, iar ele vor veni). Dacă acest lucru nu este chemare eficientă, atunci nu știu ce poate fi… El ne-a chemat, El ne-a convins, El ne-a adus la Sine. Dacă nu ar fi fost El și lucrarea Lui de convingere, niciunul nu am fi venit!

Ce mar har să fim dintre oile Sale! Ce favor să-L cunoaștem pe Bunul Păstor, să avem o relație cu El, să avem viață prin moartea Lui, să fim iubiți până la sacrificiu de sine, să fim aduși de harul Său la Sine!

Continuarea data viitoare…

Read Full Post »

În capitolul 3 al Epistolei lui Pavel către Romani, găsim consemnat un adevăr extrem de greu de acceptat și foarte nepopular, cu privire la noi, ființele umane, și anume, că suntem, începând cu Căderea părinților noștri Adam și Eva, ființe decăzute, depravate din punct de vedere moral, incapabile să împlinească în mod desăvârșit cerințele Legii divine.

Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Romani 3: 9-12

Adevărul acesta cutremurător despre noi este începutul Evangheliei, este vestea proastă care precede Vestea Bună a salvării prin credința în Hristos Isus. Vestea proastă este că, în ochii lui Dumnezeu, nu suntem așa de buni cum pretindem a fi. Dimpotrivă, în lumina sfințeniei Sale, suntem fără vreo excepție vinovați, ticăloși, nepricepuți și nevolnici în ce privește relația cu Dumnezeu si legea Lui.

Conform Scripturii, noi am fost ontologic afectați de păcat, așa încât în starea noastră naturală nu-L dorim pe Dumnezeu și nici nu ne găsim plăcerea în ascultarea de poruncile Lui. Deși ne place să păstrăm păreri bune despre noi înșine, adevărul este că suntem așa de „buni”, încât niciunul dintre noi nu vrea și nu este capabil să facă binele, niciunul măcar.

Desigur, dacă ne vom compara cu anumiți indivizi din jurul nostru, s-ar putea să păstrăm despre noi impresia de persoane bune, corecte, amăgindu-ne că nu suntem așa de răi precum sunt alții; însă, comparându-ne cu standardul lui Dumnezeu, cu cerințele legii divine, rămânem cu această întunecată caracterizare: niciunul dintre noi nu este bun, niciunul măcar.

Acestă realitate tristă ar trebui însușită de către fiecare dintre noi în cel mai profund mod cu putință, căci nu există altceva care să ne caracterizeze mai bine decât termeni precum: păcătoși, netrebnici, nepricepuți, nedrepți, răi etc.

Mai mult decât atât, vestea aceasta rea cu privire la noi nu constă în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere al rezultatelor, din cauza faptelor rele pe care le facem uneori, ci în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere ontologic, incapabili să facem binele în felul cerut de Dumnezeu, din cauza naturii noastre decăzute. Astfel, noi nu suntem păcătoși pentru că ni se întâmplă să păcătuim, ci păcătuim tocmai din cauza naturii noastre în care este impregnat păcatul.

Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar

Oh, de am crede aceste cuvinte, am da drumul din mână iluziei că suntem oameni buni, râsul nostru s-ar transforma în lacrimi și am striga cu disperare către Dumnezeu după milă și ajutor, pentru a ne salva de noi înșine și pentru a ne regenera!

De ce nu venim la Hristos, de ce nu alergăm la Evanghelie? Pentru că nu credem adevărul despre noi înșine, nu credem că suntem așa de păcătoși încât nu avem nicio scăpare în afara Evangheliei lui Hristos. Dacă nu credem vestea rea despre noi înșine, ce nevoie am avea de vestea bună a evangheliei?

Facă Domnul lumină în inimile noastre așa încât să ne vedem propria ticăloșie, netrebnicie, nedreptate și nepricepere! Căci acesta este începutul unei vieți noi.

Read Full Post »

În urmă cu ceva timp, recitind Epistola Sobormicească a lui Iuda, mi-a atras în mod deosebit atenția primul verset, în care autorul face trimitere la destinatarii epistolei:

Iuda, rob al lui Isus Hristos și fratele lui Iacov, către cei chemați, care sunt iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Isus Hristos…

Conform versetului de mai sus, destinatarii scrierii, ca de altfel fiecare credincios – născut din nou, copil al lui Dumnezeu, beneficiază de următoarele trei însemnate binecuvântări, și anume: binecuvântarea de a fi chemat, a fi iubit și a fi păstrat.

Harul chemării este cu siguranță unul dintre cele mai importante favoruri de care Domnul ne-a făcut parte și fără de care astăzi nu am fi ceea ce suntem – copii ai lui Dumnezeu; faptul că, într-o anumită zi din viața noastră sau într-o anume perioadă, Dumnezeu s-a apropiat de noi prin Evanghelie și ne-a chemat pentru a ne oferi mântuire, este cu siguranță o deosebită binecuvântare.

Dacă am auzit glasul Lui spunându-ne „vino după Mine!” și dacă, în ciuda tuturor obstacolelor din noi și din afara noastră, l-am urmat, înseamnă că ni s-a făcut mare har. Nu toți au parte de o astfel de chemare. Sunt oameni care nu se întâlnesc niciodată în viață cu Evanghelia, cu Logosul, cu glasul Fiului Său, în felul în care ne-am întâlnit noi, copiii Săi. Ce har să fii chemat de Domnul Însuși! Căci cine dintre noi ar fi venit la El din proprie dorință, dintr-o inițiativă personală a firii lui pământești, fără ca mai înainte El să ne cheme și să ne tragă spre Sine, așa cum a fost chemat Lazăr din mormânt la glasul lui Isus!?

Cea de-a doua binecuvântare de care au parte copiii lui Dumnezeu, potrivit textului, este aceea că ei sunt iubiți de către Însuși Dumnezeu. Da, este adevărat că fiecare persoană care va fi trăit vreodată este iubită de Dumnezeu, însă, copiii Săi au parte de harul de a conștientiza această copleșitoare iubire, care s-a arătat față de noi „pe când eram încă păcătoși” (Romani 5:8). Ceea ce mi se pare cu adevărat copleșitor este măsura cu care noi suntem iubiți de către Dumnezeu, și anume, exact așa cum Dumnezeu Tatăl Îl iubește pe Fiul Său (…ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Ioan 17:23). Ce mare har să știm că suntem iubiți de Tatăl, tot la fel cum este iubit și Hristos! Ce privilegiu!

Cea de-a treia binecuvântare de care beneficiază credincioșii, amintită în text, așa cum am menționat anterior, este că aceștia sunt păstrați. Dumnezeu nu doar că a început o lucrare în noi, chemându-ne la viață prin Evanghelie și arătându-Și dragostea Sa față de noi, ci continuă să-și desăvârșească lucrarea, păstrându-ne în harul Său. Ce mare har să știm că, după ce ne-a născut din nou, Dumnezeu nu ne va abandona la mijlocul procesului, ci ne va ține prin puterea Duhului Său aproape de Sine! Există siguranță în aceste cuvinte, respectiv în faptul că Dumnezeu își păstrează copiii! Și sunt atâtea promisiuni în Scriptură cu privire la acest aspect, și anume că Dumnezeu va duce la bun sfârșit ceea ce a început în fiecare dintre noi.

Demn de remarcat este faptul că termenul „păstrat” folosit în primul verset al epistolei, este același termen utilizat și în versetul 6, în care autorul afirmă că Dumnezeu a păstrat pentru ziua judecății pe îngerii căzuți. Așadar, dacă pentru îngerii ce s-au revoltat condamnarea este sigură, tot la fel de sigură ar trebui să fie și finalizarea procesului nostru de mântuire. Dacă ei (îngerii căzuți) nu pot scăpa de judecata lui Dumnezeu, în același mod, nici noi nu am putea să ne pierdem din mâna Lui Dumnezeu, pentru că El Însuși este Acela care ne păstrează, pentru a ne înfățișa fără pată, la venirea lui Isus Hristos.

Să ne bucurăm deci de aceste mari binecuvântări de care Domnul ne-a făcut parte și să fim recunoscători Aceluia care ne-a chemat, ne iubește și ne păstrează!

Read Full Post »

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Read Full Post »


In ciuda faptului ca la nivel global cunoastem cel mai ridicat nivel de trai din istoria omenirii, suntem aproape la fel de fragili in fata morti ca in urma cu cateva secole ori milenii. Bunastarea materiala de care ne bucuram nu a reusit nicicum sa indeparteze ingerul mortii, care se abate inevitabil, mai devreme sau mai tarziu, asupra fiecaruia dintre noi.

In ciuda faptului ca tehnologia ne-a facut viata mult mai usoara, iar efortul istovitor a fost inlocuit in mare masura de diverse aparate sofisticate, am ramas la fel de fragili in fata sfarsitului nostru. Confortul secolului nostru ne-a ajutat sa realizam cat mai multe activitati intr-un timp cat mai scurt, dar nu a reusit sa adauge ani vietilor noastre si nici sa opreasca curgerea.

In pofida faptului ca stiinta medicala a avansat exponential in ultimele decenii, ne gasim, cu cateva exceptii, la fel de fragili in fata bolilor care ne cotropesc vietile si care in cele din urma ne trag in pamant. Medicina cu tot arsenalul ei nu poate tine piept mortii, care invinge in ultima instanta chiar si pe cel mai iscusit doctor.

Suntem fragili, oricat ne-am lupta sa schimbam asta.

Mancam sanatos pe cat posibil, facem sport saptamanal, evitam joburile ce ne epuizeaza, calatorim in siguranta, ne prezentam la medic anual pentru analize, nu ne implicam emotional prea mult, evitam excesele, ne calculam fiecare pas… dar, in ciuda eforturilor noastre disperate, viata noastra isi gaseste cumva sfarsitul, oricat de strans ne-am agata de ea.

Suntem fragili si neputinciosi in lupta pentru viata, asa cum afirma si inteleptul Solomon: „omul nu este nu este stăpân pe suflarea lui, ca s-o poată opri, şi n-are nicio putere peste ziua morţii; în lupta aceasta, nu este izbăvire” (Eclesiastul 8:8).

Saptamanile trecute, cand neasteptat au plecat de langa mine doua persoane dragi, am inteles o data in plus ca „nu suntem decat un abur, care se arata putintel si apoi piere” (Iacov 4:14), oricat am fi de grozavi.

Suntem fragili… „ni se duc anii ca un sunet; viata noastra se ridica la saptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci… caci trece iute, si noi zburam” (Psamlul 90: 9,10).

Suntem fragili… ca iarba de pe camp, care „infloreste dimineata si creste, iar seara este taiata si se usuca” (Psalmul 90:6).

Suntem fragili si „cu o moarte suntem toti datori …” (George Cosbuc, Decebal), dar, cu toate acestea, ne incapatanam cu strasnicie sa ne gandim la sfarsitul nostru si la ce va urma dincolo de piatra rece a mormantului. Suntem fragili, fara exceptie, insa cat de putini dintre noi ne intrebam care sa fie rostul vietii noastre scurte, pentru ce ne nastem si de ce murim?

Daca ai citit pana aici, te provoc sa te gandesti la urmatorul lucru: absolut sigur, peste cel mult 100 ani nu vei mai fi in viata; iar daca viata ta, intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, se va sfarsi, intelept ar fi sa te pregatesti pentru acel moment.

In urmatoarele articole, as vrea sa te pot ajuta cu raspunsuri la doua dintre intrebarile cruciale ale vietii, si anume: de ce murim? si care este rostul vietii noastre? .

Read Full Post »

As vrea… o gumă de șters greșeli ce au lasat urme în inimi si lacrimi pe obraji.
Si un ceas sau o clepsidra prin care să întorc zilele și anii, sa pot sa arunc uitare peste întristari și necazuri. As vrea sa pot trai in vis, sa poti sa mi spui ca nu Te am dezamagit, sa ma mai strangi in brațe ca pe un copil ce sunt si sa ma-mbraci in amnezii astfel incat sa nu mi mai amintesc de mine, de chipul meu si inima mea, de trecut si chinuri; sa pot sa vad doar ce i frumos si bun si sa ma pierd pt eternitate in dragostea Ta, linistit ca un prunc in pantecele mamei, la adapost de orice i urat.
Da-mi guma sa sterg greseli si clepsidra sa intorc timpul si praful uitarii sa l arunc peste răni și să uit chiar de mine însumi. Suspin si eu impreuna cu intreaga creație dupa rascupararea ce va sa vina de raul din mine, din noi, de lacrimi si chin si de orice regrete.
Si totusi, pana atunci, ahhh, da-mi o gumă! C-am multe de sters din inimi si minți apăsate…

Read Full Post »

Giovanni_Battista_Tiepolo_074
(Giovanni Battista, Rastignirea lui Isus Hristos, sursa )
În noaptea asta, un gand s-a scuturat din rai si mi-a improspatat puterile si sperantele. Sunt momente in care Usa se intredeschide accidental (?) si lumina care iese, chiar si pentru o fractiune de secunda, este de ajuns sa ma repuna pe picioare.
     Gandul este despre Hristos. M-am gandit cum Logosul vesnic, inainte ca sa aduca in fiinta ideea geniala de a crea niste fiinte mici, finite, materialo-spirituale, dar care sa semene cu Sine a stat o clipa pe loc, gandindu-se la responsabilitatea mare pe care si-o ia oferindu-le libertate. Imi imaginez apoi un dialog intre Elohim:
     – Esti gata?
     – Da, sunt gata.
     – Iti dai seama ca pot lua decizii nefericite?
     – Sunt pregatit pentru asta, veni raspunsul grav si hotarat din partea Fiului.
     In clipa urmatoare, avantul Cuvantului lui Dumnezeu  aduce de nicaierea galaxii, planete si sori. Pamantul, planeta albastra, plina de verdeata si de viata, a fost pregatita ca si leagan pentru primii oameni.
     Insa, pentru crearea omului, Dumnezeu a facut mai mult de-atat. Dumnezeu si-a murdarit mainile de tina pentru a modela Omul. Ce sacrificiu! Ce onoare! Ce Maestru!
     Apoi, Dumnezeu a suflat peste om si acesta a prins viata. A inspirat suflarea lui Dumnezeu si din pieptul sau a iesit prima suflare. Apoi a aparut un alt suflet, un suflet pereche. Iar suflarea amandurora s-a facut una.
     In toata natura se simtea Dragostea lui Dumnezeu. Era un sentiment atat de patrunzator, ca atunci chiar se putea spune: Love is in the air! Inima lui Dumnezeu se simtea cum bate. Omul isi simtea inima proprie batand dupa ritmul simfonic al inimii lui DUmnezeu.
     (…)
     Patruns de un gand luciferic, omul renunta la misiunea lui de a-L imita pe Creatorul Sau si isi ia viata in propriile maini… Mai simplu zis, isi ia viata… Ca sa isi faca inima sa taca, o strapunge cu un pumnal, pentru a o face sa inceteze a mai tine ritmul cu inima lui Dumnezeu.
     Undeva, in Cer, Cineva izbucneste in plans…
     (…)
     Logosul, cu lacrimile inca neuscate pe obraz, isi ia un trup si vine pe Pamant, in Gradina devastata si salbaticita a Edenului, strigand disperat: Unde esti? Lacrimile i se scurgeau pe obraji fara sa fie impiedicate. Sudoarea i se transforma in sange, vestind durerea zdrobitoare a Creatorului, si prevestind sumbrul destin pe care El si-l asumase inca dinainte de Creatie.
     (…)
     Omul, schimbat radical, iese din ascunzis si il saruta fals. Isus, in imbratisarea de mort a omului ii simte inima rece, care, strapunsa, incetase sa mai bata. Si vede cum acesta incerca sa doseasca niste piroane. Apoi, salbatic, napusteste asupra lui o cascada de lovituri, blesteme si flegme.
     (…)
     Spre inserare, Printul Pacii zace atarnat de-o cruce. Ultima Sa dorinta adresata Tatalui ii este ascultata, insa cu un pret infinit. „Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!” ajunge la Tatal Sau, care ii implineste dorinta, iertand omul, dar Ii inchide usa in nas celui ce se facuse vinovat in locul lui. Blestemul si iadul sunt experientele prin care trece Logosul acum. Dupa ce plateste tot pretul pentru vina omului, Logosul Intrupat rosteste triumfator: S-a ispravit! si se des-trupeaza: ‘Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!’
     Aceasta este ultima Suflare.
     Inca dinainte de a-si murdari mana de tina, Fiul si-a cheltuit prima si ultima suflare pentru a face si a reface omul.
     Cand ti se spune ca esti doar un pumn de tarana, spune-i: Ai dreptate! insa Dumnezeu a tinut acaeasta tarana in palmele Sale si a suflat peste ea. Abia apoi am devenit eu. Dumnezeu a murit si a inviat pentru a ma reface dupa Chipul Sau!
         Marcu Cristi

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: