Evanghelia fara cuvinte!?

Cred ca fiecaruia dintre noi i-a trecut pe la urechi, macar o data, urmatoarea afirmatie (atribuita se pare in mod eronat lui Francisc D’Assisi): “Vestește Evanghelia și, dacă este nevoie, folosește și cuvinte.” Personal, in mediul evanghelic, am auzit de mai multe ori aceste cuvinte, si nu de putine ori am gandit ca ar fi vrednice de crezare.

Cu toate acestea, zilele trecute, gandindu-ma mai profund la implicatiile ei, am realizat ca formula prescrisa prin dictonul mai sus citat reprezinta o imposibilitate: cand anume vestirea Evangheliei (vestea buna a salvarii pacatosilor prin sacrificiul Isus Hristos) nu ar necesita folosirea cuvintelor? Poate cineva (care nu cunoaste evenghelia), sa o inteleaga si sa fie mantuit, fara ca mai intai sa o auda, respectiv fara ca altcineva sa i-o fi expus in cuvinte?

In cele ce urmeaza as vrea sa expun, cat de succint imi va fi cu putinta, cateva argumente in sustinerea faptului ca vestirea Evangheliei, fara cuvinte, este un nonsens.

1. Evanghelia fara cuvinte nu poate fi inteleasa. Oricat de sfanta si morala ar fi viata noastra, oricat de implicati am fi in societate prin diverse binefaceri, oricat de mult ne-am stradui (si am reusi) sa ne asemanam cu Isus Hristos, fara cuvinte, respectiv fara o expunere clara a ceea ce este Evanghelia, nimeni din jurul nostru nu ar putea ajunge sa inteleaga ce este Evanghelia, prin simplul fapt ca se va uita la viata noastra. Oamenii de langa noi nu vor afla niciodata despre Hristos care a murit pentru pacatele noastre, despre faptul ca exista o judecata dreapta la sfarsitul vietii pamantesti, despre faptul ca Dumnezeu este manios pe pacatosi si ca ei sunt in vrasmasie cu El, despre singura cale spre mantuire- Isus Hristos…doar privind la viata noastra frumoasa. Sunt destui oameni fara Dumnezeu care duc o viata morala inalta, sunt o multime de budisti cu un comportament ireprosabil, sunt atei cu o buna conduita sociala… spune oare ceva viata lor despre Evanghelie? Cu siguranta, nu. Evanghelia nu poate fi inteleasa, descifrata, fara a fi expusa in cuvinte.

Sunt convins ca fiecare dintre cei ce cititi aceste randuri si sunteti nascuti din nou, copii ai lui Dumnezeu, ati facut pasul credintei in Isus Hristos in urma auzirii Evangheliei. Fara a fi auzit sau citit despre evanghelia lui Hristos in prealabil, nu ar fi fost posibila convertirea voastra.

2. Suntem chemati sa fim martori ai lui Isus Hristos. A depune marturie fara cuvinte nu are niciun sens. Ceea ce se cere de la un martor, in primul rand, este sa spuna, sa declare (verbal sau in scris), ceea ce a vazut, auzit, experimentat. Noi toti, ucenici ai lui Hristos, am primit mandatul acesta de a fi martori- de a spune despre Isus, Mantuitorul nostru. Cum am putea oare sa implinim mandatul acesta fara a folosi cuvinte? Ce ar fi fost cu noi astazi daca apostolii ar fi stat in Ierusalim sau ar fi mers in Samaria ori pana la marginile pamantului si s-ar fi multumit sa duca o viata decenta, sfanta, evlavioasa, in comunitatea respectiva, insa fara a spune altora Vestea Buna?

In Faptele Apostolilor, capitotul 4, este consemnat faptul ca, dupa ce ucenicilor li s-a poruncit de catre autoritatile din Ierusalim sa nu mai vorbeasca despre Isus, acestia nu s-au supus dispozitiilor, considerand ca, in felul acesta, nu ar mai asculta de Dumnezeu. Petru in aceasta situatie nu a spus : „Nu este nicio problema, stam cuminti in banca noastra, iar oamenii vor intelege Evanghelia uitandu-se la caracterul nostru deosebit…ce nevoie mai avem de cuvinte si explicatii?”. Dimpotriva, el si ceilalti apostoli au inteles ca nu pot face ceea ce Isus le-a cerut (sa fie martori) decat daca vor vorbi, vor expune in cuvinte Vestea Buna. De asemenea, vedem cum apostolii se duceau din loc in loc si vesteau Cuvantul, fara a considera ca ar fi suficient sa arate prin viata lor ca au umblat cu Isus.

3. Duhul Sfant ne imputerniceste ca sa vestim Evanghelia. Una dintre lucrarile importante ale Duhului Sfant in viata credinciosilor este aceea de a ne da putere si indrazneala sa spunem despre Isus Hristos. Duhul Sfant nu ne ajuta doar sa ducem o viata sfanta si sa traim la standarde inalte in viata de familie, in biserica sau in comunitatea din care facem parte, ci ne sprijina cu puterea Sa in vederea vestirii Evangheliei. Un efect imediat al botezului cu Duhul Sfant al primilor credinciosi a fost faptul ca acestia „au inceput sa spuna lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte, cap 1).

Asadar, Evanghelia fara cuvinte nu poate fi evanghelie, nu poate fi descifrabila, nu poate fi inteleasa. (Desigur, vestirea evangheliei fara a dovedi un caracter crestin va fi doar demagogie.) Avem nevoie sa spunem, in cuvinte potrivite, pe intelesul oamenilor, Evanghelia lui Hristos in generatia noastra. Ba mai mult, trebuie sa o spunem, intrucat este o porunca a lui Dumnezeu. Iar rugaciunea mea este ca Dumnezeu, prin Duhul Sfant, sa ne dea indrazneala si o dorinta inflacarata sa facem acest lucru, ascultand de El si onorandu-l prin aceasta. Pentru ca Evanghelia… este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor.

Publicitate

Read Full Post »

Noi (nu) avem nevoie de teologie

• 

Aud adesea în mediul evanghelic afirmații de felul celor ce urmează: „nouă nu ne trebuie teologie! să rămânem la lucrurile simple!”, „nu avem nevoie de prea multă doctrină, avem nevoie de lucruri practice”, „biserică nu duce lipsă de învățătură, ci de o trăire autentică a acesteia”, „teologia e pentru oamenii complicați, care își bat mintea cu lucruri inutile, ce nu sunt de mare folos”, „să lăsăm doctrinele care nu ne zidesc, și să ne unim în dragostea lui Dumnezeu”.

Sunt sigur că ai auzit, cel puțin o dată, o expresie asemănătoare cu privire la teologie ori doctrină, prin care cineva urmărea să transmită ideea că teologia este ceva prea complicat prea creștinul de rând, fiind un lucru de prisos, de care ne putem descotorosi, întrucât creștinii au nevoie de lucruri simple și practice.

În cele ce urmează, aș vrea, cât se poate de succint, să aduc câteva argumente contra acestei afirmații

1. Orice citire, respectiv înțelegere a Bibliei, constituie un act teologic. Nu putem deschide Scriptura fără să teologăm. Orice descifrare de sens a vreunui verset biblic presupune, în mod indirect, o teologisire. Atunci când spunem că Ioan 3:16 înseamnă ceva, și nu altceva, nu facem decât să teologăm.

2. Ideea de mântuire se constituie sub forma unei doctrine de natură teologică. Eminamente teologică este ideea că suntem mântuiți prin har, prin credința în jertfa lui Hristos și nu prin intermediul faptelor noastre bune. Oridecâteori afirmăm acest lucru sau orice altceva cu privire la mântuire (sau un alt subiect de acest fel), facem vrând-nevrând teologie. Contează enorm teologia din moment ce mânuirea noastră depinde de ceea ce credem, respectiv în cine ne încredem. Nu putem afirma că nu e importantă doctrina și că oricine e mântuit, indiferent dacă se încrede în Isus Hristos sau în Mahomed, din moment ce e o persoană bună.

3. Crezul teologic ne influențează practica. Orice om trăiește în consecință cu ideile pe care le crede, respectiv le acceptă ontologic (nu numai declarativ). Dacă vei crede că Isus Hristos a murit pentru păcatele tale, înlocuindu-te pe cruce, suportând pedeapsa dreptății lui Dumnezeu pe care tu ar fi trebuit să o suporți, atunci inima ta va fi plină de pace, siguranță și mulțumire, nemaicăutând să câștigi favorul lui Dumnezeu prin faptele tale; dacă vei crede că Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă copiilor Săi, vei arunca asupra Lui îngrijorările tale și inima îți va fi ușoară. Teologia pe care o ai îți va defini comportamentul. O practică corectă va fi întotdeauna în strânsă legătură cu o teologie corectă.

4. Creșterea spirituală are de-a face și cu înțelegerea, respectiv aprofundarea adevărului teologic. Analizând epistolele, descoperim faptul că imaturitatea credincioșilor își are de multe ori cauzele în lipsa înțelegerii doctrinei cu privire la subiecte precum îndreptățirea (neprihănirea), identitatea nouă în Hristos, harul lui Dumnezeu, certitudinea mântuirii, umanitatea lui Hristos etc. Este demn de subliniat și faptul că lepădarea de credință vine adesea nu doar cu o practică deficitară, ci cu sucirea adevărului (despre mântuire, despre Isus, despre viața de apoi etc).

5. Apărarea învățăturii corecte de erezie este o sarcină a celor vor să slujească Domnului și bisericii. Când Pavel scrie lui Tit să aleagă conducători pentru biserica din Creta, pe lângă viața exemplară a acestora, un criteriu era și acela ca oamenii respectivi să fie în stare să înfrunte pe cei ce aduceau o teologie greșită. Pentru Pavel nu conta doar caracterul, practica, ci și autoritatea pe care aceștia o aveau în Cuvânt.

Știu, trăim vremuri în care mulți (sper să mă înșel) preferăm povestioare simple și lacrimogene, în locul teologiei sănătoase despre Evanghelie, pentru că nu ne place să ne batem capul cu lucruri profunde. Ne place să fim surescitați emoțional duminica, motiv pentru care timpul de „laudă și închinare” a devenit centrul atracției, iar Cuvântul, dacă nu e foarte facil și împresurat cu multe ilustrații și cu câte o glumă, ne plictisește.

Ne plac lucrurile de suprafață, care nu presupun efort intelectual, de aceea multe dintre serile de studiu biblic au fost înlocuite cu seri de socializare. Ne plac predicile care au cât mai puțină informație (învățătură), și, dacă se poate, informația să fie despre noi și problemele noastre.

Cu o gândire ca aceasta nu mă miră că suntem așa de subrezi în credința sfinților (clătinați de orice vânt de învățătură falsă) și că în consecință nu stăm prea bine nici cu practica. Pentru că puterea credinței noastre rezidă în Cuvântul lui Dumnezeu și în adevărul revelat prin el, de unde izvorăște și pasiunea pentru o practică în armonie cu teologia.

Așadar, să ne încingem coapsele minții pentru a cunoaște, prin Duhul Sfânt, adevărul profund și binefăcător al Scripturilor, luptând împotriva tendinței naturale de a ne mulțumi cu lucruri ușoare, de suprafață, fără substanță teologică.

Read Full Post »

Prin credință

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Read Full Post »

Prima și ultima suflare

(Giovanni Battista, Rastignirea lui Isus Hristos, sursa )

În noaptea asta, un gand s-a scuturat din rai si mi-a improspatat puterile si sperantele. Sunt momente in care Usa se intredeschide accidental (?) si lumina care iese, chiar si pentru o fractiune de secunda, este de ajuns sa ma repuna pe picioare.

     Gandul este despre Hristos. M-am gandit cum Logosul vesnic, inainte ca sa aduca in fiinta ideea geniala de a crea niste fiinte mici, finite, materialo-spirituale, dar care sa semene cu Sine a stat o clipa pe loc, gandindu-se la responsabilitatea mare pe care si-o ia oferindu-le libertate. Imi imaginez apoi un dialog intre Elohim:

     – Esti gata?

     – Da, sunt gata.

     – Iti dai seama ca pot lua decizii nefericite?

     – Sunt pregatit pentru asta, veni raspunsul grav si hotarat din partea Fiului.

     In clipa urmatoare, avantul Cuvantului lui Dumnezeu  aduce de nicaierea galaxii, planete si sori. Pamantul, planeta albastra, plina de verdeata si de viata, a fost pregatita ca si leagan pentru primii oameni.

     Insa, pentru crearea omului, Dumnezeu a facut mai mult de-atat. Dumnezeu si-a murdarit mainile de tina pentru a modela Omul. Ce sacrificiu! Ce onoare! Ce Maestru!

     Apoi, Dumnezeu a suflat peste om si acesta a prins viata. A inspirat suflarea lui Dumnezeu si din pieptul sau a iesit prima suflare. Apoi a aparut un alt suflet, un suflet pereche. Iar suflarea amandurora s-a facut una.

     In toata natura se simtea Dragostea lui Dumnezeu. Era un sentiment atat de patrunzator, ca atunci chiar se putea spune: Love is in the air! Inima lui Dumnezeu se simtea cum bate. Omul isi simtea inima proprie batand dupa ritmul simfonic al inimii lui DUmnezeu.

     (…)

     Patruns de un gand luciferic, omul renunta la misiunea lui de a-L imita pe Creatorul Sau si isi ia viata in propriile maini… Mai simplu zis, isi ia viata… Ca sa isi faca inima sa taca, o strapunge cu un pumnal, pentru a o face sa inceteze a mai tine ritmul cu inima lui Dumnezeu.

     Undeva, in Cer, Cineva izbucneste in plans…

     (…)

     Logosul, cu lacrimile inca neuscate pe obraz, isi ia un trup si vine pe Pamant, in Gradina devastata si salbaticita a Edenului, strigand disperat: Unde esti? Lacrimile i se scurgeau pe obraji fara sa fie impiedicate. Sudoarea i se transforma in sange, vestind durerea zdrobitoare a Creatorului, si prevestind sumbrul destin pe care El si-l asumase inca dinainte de Creatie.

     (…)

     Omul, schimbat radical, iese din ascunzis si il saruta fals. Isus, in imbratisarea de mort a omului ii simte inima rece, care, strapunsa, incetase sa mai bata. Si vede cum acesta incerca sa doseasca niste piroane. Apoi, salbatic, napusteste asupra lui o cascada de lovituri, blesteme si flegme.

     (…)

     Spre inserare, Printul Pacii zace atarnat de-o cruce. Ultima Sa dorinta adresata Tatalui ii este ascultata, insa cu un pret infinit. „Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!” ajunge la Tatal Sau, care ii implineste dorinta, iertand omul, dar Ii inchide usa in nas celui ce se facuse vinovat in locul lui. Blestemul si iadul sunt experientele prin care trece Logosul acum. Dupa ce plateste tot pretul pentru vina omului, Logosul Intrupat rosteste triumfator: S-a ispravit! si se des-trupeaza: ‘Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!’

     Aceasta este ultima Suflare.

     Inca dinainte de a-si murdari mana de tina, Fiul si-a cheltuit prima si ultima suflare pentru a face si a reface omul.

     Cand ti se spune ca esti doar un pumn de tarana, spune-i: Ai dreptate! insa Dumnezeu a tinut acaeasta tarana in palmele Sale si a suflat peste ea. Abia apoi am devenit eu. Dumnezeu a murit si a inviat pentru a ma reface dupa Chipul Sau!

         Marcu Cristi

Read Full Post »

Urmați-le credința! (1)

Astăzi, mai mult ca oricând, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte- să cunosc și să cresc alături de oameni care au îmbătrânit (sau chiar s-au stins din viață) lângă Isus Hristos! Astfel de persoane sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, o comoară pentru generația mea; de aceea, consider că a scrie despre credința lor e o datorie și, în același timp, o onoare.

Picăturile care au umplut paharul bucuriei cunoașterii unor asemenea creștini mi-au fost turnate în suflet zilele trecute, când, împreună cu familia mea și cu alte două surori de credință, am vizitat o doamnă bătrână, credincioasă, pe care o numim cu drag Sora Cornelia.

Sora Cornelia, la vârsta de 81 de ani, îmbolnăvită și slăbită, trecută prin suferințe, are o credință tot mai puternică, antagonică fragilității fizice. Cu puțin timp în urmă a fost grav bolnavă și a crezut că va pleca Acasă, dar acum, simțindu-se mai bine, ne spune, asemenea apostolului Pavel, că pentru dânsa ar fi fost cu mult mai bine să treacă dincolo, dar că acceptă cu bucurie voia lui Dumnezeu de a o ține încă pe pământul celor vii.

Nu citim pe fața ei nicio urmă de scârbă de viață, frustrare, auto-compătimire sau deznădejde, ci doar un dor puternic ce țâșnește din adâncul ființei sale și o face să ne mărturisească: „Aș vrea fierbinte să-L văd pe Domnul, să cad înaintea Lui și să-I sărut picioarele!” În fața unei asemenea dorințe irezistibile după Hristos și a unei astfel de încrederi nezdruncinate în promisiunile Sale, cei mai mulți dintre noi am fost copleșiți și ne-am simțit rușinați.

Sora Cornelia a cântat în tinerețe pentru lume și faimă. Eu însă o cunosc cântând cu foc nespus pentru slava Domnului și mi-au rămas adânc întipărite în memorie întâlnirile din casa dumneaei, când cerul întreg parcă se cobora în versurile-i acompaniate de acordeon. Obișnuiam să spun atunci (și spun și acum, fără intenția de a-mi supăra prietenii predicatori) că o astfel de întâlnire atârna în sufletul meu mai greu decât multe predici maiestuoase.

Am înțeles din această vizită că sora Cornelia nu s-a mulțumit niciodată a trăi un creștinism mediocru, fără vlagă și pasiune pentru Hristos, fapt lesne de desprins din cuvintele dumneaei, prin care ne îndemna: „Rugați-vă pentru nepoții mei! Sunt credincioși și ei, dar nu văd să aibă prea multă dragoste pentru Domnul…”

Sora Cornelia face parte din acea categorie de creștini a căror credință, potrivit Scripturii, suntem datori a o urma. Este vorba despre o credință ce se manifestă prin dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, răbdare în încercare, așteptare și iubire a revenirii lui Isus Hristos și încredere în promisiunnile Sale.

Acum, când mă apropii de împlinirea unui sfert de secol de existență, și când mă gândesc tot mai des cum va arăta viața mea peste câteva zeci de ani și ce voi lăsa în urmă pentru generația ce-mi va urma, îmi doresc tot mai tare să urmez credința sorei Cornelia, și a vrednicilor mei înaintași.

Read Full Post »

Dialoguri (2)

– Vai, ce frig e, domnule! Abia aștept să ajung acasă, la căldură…

– Eu cred că frigul ăsta e menit a ne face să-i mulțumim lui Dumnezeu că avem o casă, un loc cald, un adăpost.

– Băiete, mie nu mi-a făcut Dumnezeu nicio casă! Eu am făcut-o, muncind cu mâinile mele…

– Dar sănătate și putere de muncă, oare cine v-a dat?

-Nu știu, băiete…

(„…Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? 1 Corinteni 4:7)

Read Full Post »

O carte pe lună: Dumnezeu este Evanghelia

Ca să mă țin de cuvânt, pentru luna septembrie vă recomand o nouă carte, și anume Dumnezeu este Evanghelia, de John Piper. Mărturisesc că aceasta este una dintre cele mai bune cărți creștine, dacă nu cea mai bună, din cele citite până acum; totodată această carte mi-a schimbat perspectiva asupra Evangheliei biblice, făcându-mă să înțeleg centralitatea lui Hristos în Vestea Bună.

DUMNEZEU ESTE EVANGHELIA: Meditaţii asupra dragostei lui Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine.

Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina în întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. – 2 Corinteni 4:6

Cartea aceasta este un strigăt ieşit din inima lui John Piper. El pledează în favoarea faptului că Dumnezeu Însuşi, revelat în moartea şi învierea lui Cristos, este darul suprem şi cel mai măreţ al Evangheliei.

Niciuna dintre faptele lui Cristos menţionate în evanghelii şi niciuna din binecuvântările pe care noi le primim prin Evanghelie nu poate fi o veste bună dacă nu reprezintă un mijloc prin care am văzut şi ne-am desfătat cu gloria lui Cristos. Iertarea este o veste bună pentru că deschide calea spre o părtăşie plină de bucurie cu Dumnezeu. Justificarea este o veste bună pentru că ne asigură intrare liberă la bucuriile pe care le găsim în prezenţa lui Dumnezeu. Viaţa eternă este o veste bună pentru că devine o bucurie veşnică împreună cu Cristos.

Darurile lui Dumnezeu sunt o binecuvântare doar în măsura în care ne conduc la Dumnezeu. Iată ce este dragostea lui Dumnezeu: angajamentul Lui de a face tot ce este necesar (cel mai dureros fiind moartea Fiului Său) pentru a ne înnobila cu ceea ce ne dă profunzime şi o împlinire trainică – adică cu El Însuşi.

Cartea poate fi comandată AICI.

Vă doresc o toamnă cu binecuvântări din belșug!

Read Full Post »

Dumnezeu te iubește- cât de nedrept!

Revin după o perioadă lungă de repaus, punându-vă în scris frământările mele din ultima vreme, cu privire la dragostea lui Dumnezeu.

Am auzit, adesea, o mulțime de predicatori spunându-le oamenilor că Dumnezeu îi iubește, ceea ce este un fapt, indiscutabil, adevărat.  Problema constă în aceea că ascultătorul, mândru din fire, în cele mai multe cazuri, consideră dragostea lui Dumnezeu ca fiind ceva absolut normal, obișnuit, corect. „Desigur că Dumnezeu mă iubește, doar sunt un bărbat bun (o femeie cumsecade, un tânăr detreabă)”, își spune omul, văzându-se, prin lentilele proprii, vrednic să fie iubit.

Astfel, dragostea lui Dumnezeu, precizată dar neexplicată, în ochii necreștinului apare deseori ca un lucru extrem de banal, ce nu merită prea multă atenție din partea lui, ori care, în cel mai bun caz, stârnește interes doar pentru că ridică omului stima de sine, după ideea: „dacă până și Dumnezeu mă iubește, înseamnă că e ceva de capul meu.”

Însă, adevărul e că dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii este extrem de nedreaptă (injustă, inechitabilă), în sensul că nu își găsește niciun temei în noi înșine. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, atrăgători, drăguți, simpatici, cumsecade, morali ori în vreun alt fel vrednici de iubit. Nedreptatea constă în aceea că nu avem în noi nimic care să-L facă pe Dumnezeu să ne iubească, nimic care să-L facă să privească cu plăcere spre noi, nimic care să-L atragă.

Dimpotrivă, Biblia ne spune că noi, prin păcatele noastre (minciună, invidie, curvie, răutate, egoism etc.), am devenit dușmani ai lui Dumnezeu, trecând de cealaltă parte a baricadei, în tabăra rebelilor; pe fruntea noastră nu scrie nicidecum că suntem oameni vrednici de iubit de către Dumnezeu, ci răzvrătiți ce merităm cu prisosință din partea Sa ură, respingere și mânie.

Privind în față adevărul cutremurător despre noi, dragostea lui Dumnezeu pare cel mai nedrept, nefiresc și pe deplin nemeritat lucru din univers. Dumnezeu ne iubește, nu pentru ce suntem noi, ci în ciuda a ceea ce suntem noi. Orice picătură din iubirea Sa ce cade peste viețile noastre e numai un favor. Dumnezeu nu ne datorează nimic.

Gândul ăsta ar trebui să ne smerească, iar în același timp să ne umple de recunoștință la adresa lui Dumnezeu, care ne iubește injust, adică fără temei în noi înșine. Și pe de altă parte, ca propovăduitori ai Evangheliei, consider că ar trebui să ne facă responsabili a le explica oamenilor natura dragostei lui Dumnezeu, astfel încât să nu fi redusă la dimensiuni banale și pentru a nu spori mândria ascultătorilor.

Notă: Pentru a fi limpede pentru toți, în cele de mai sus termenul „nedreptate” nu se referă la încălcarea dreptății divine, ci doar la faptul că, privind spre noi, dragostea lui Dumnezeu e în modul cel mai profund nemeritată, inechitabilă, incorectă.

Read Full Post »

O viață pierdută

Zilele trecute, mi-a fost dat de Domnul să descopăr un adevăr fundamental al vieții creștine, față de care până atunci am fost orb. Știam despre el, dar nu-l văzusem niciodată atât de lămurit și nici nu-mi răscolise vreodată viața, cu toate că întregul creștinism se învârte în jurul său. De aceea, îmi pare că până acum viața mea a gravitat prea departe de ceea ce așteaptă Dumnezeu de la mine.

Iată despre ce este vorba…

Ne întoarcem la Dumnezeu ca să ne fie bine: să scăpăm de pedeapsa veșnică, să primim eliberare de păcat, să găsim sens pentru existență, să căpătăm pace cu noi înșine, să ne bucurăm de acceptare și dragoste necondiționată, să dobândim speranță pentru viitor ori binecuvântări pentru prezent. Venim la El pentru că ne promite ceva. Și nu e nimic culpabil în acest lucru, ci dimpotrivă, absolut firesc.

Situația descrisă anterior devine culpabilă când, odată convertiți la creștinism, ea se tranformă într-un mod de viață ori, mai degrabă, într-un plafon. Trăim cu Dumnezeu pentru că avem de câștigat. Pentru că lângă El ne simțim în siguranță. Pentru că ni s-au deschis ochii și vedem binecuvântările Lui. Pentru că în El găsim bucurie și împlinire. Pentru că funia căsniciilor împletită cu El e trainică. Altfel spus, trăim cu Dumnezeu pentru că ne prinde bine. Ieșim în câștig. Suntem avantajați.

Și asta înseamnă, așa cum spunea Bernard de Clairvaux, a-L iubi pe Dumnezeu de dragul NOSTRU. Și vai, câți dintre noi rămânem la acest plafon! Trăim cu Dumnezeu, însă pentru noi! Facem lucruri corecte în ochii Celui de sus (ne sfințim comportamentul, rostim rugăciuni, studiem Scripturile), dar pentru noi. Viața întreagă gravitează astfel în jurul nostru. NOI suntem în centrul universului, iar Dumnezeu slujește la împlinirea binelui nostru suprem.

În mod evident nu asta așteaptă Domnul de la noi!

Dacă ceea ce trebuia să fie doar un punct de pornire în relația noastră cu Dumnezeu devine punctul final și scopul ultim al creștinismului nostru, atunci avem o problemă.

Noi toți existăm pentru că Dumnezeu a vrut. Am fost creați (și re-creați) ca să trăim pentru EL! Viața noastră Îi aparține Lui. În jurul Lui ar trebui să graviteze întreaga noastră existență. El ar trebui să fie scopul ultim al năzuițelor noastre și punctul final al creștinismului nostru. El ar trebui să fie motivul pentru care ne trezim în fiecare dimineața și pentru care respirăm. Toate lucrurile corecte și frumoase ar trebui făcute pentru El. Chiar și lucrurile obișnuite ar trebui făcute pentru El. („Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu.” 1Corinteni 10:31; „Și un pai de ridic de la pământ, o fac pentru slava lui Dumnezeu!” Sf. Laurențiu)

Ar trebui să ne revizuim poziția și, așa cum remarca Bernard de Clairvaux, să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu de dragul lui Dumnezeu!

Și să învățăm să trăim cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu! Căci viața trăită pentru noi înșine e o viață pierdută.

Cât despre mine, nu mai vreau să pierd nicio clipă. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

Va urma… dacă va voi El.

Read Full Post »

Un Dumnezeu obosit

Cuvintele ce vor urma mi-au cazut pe inima si minte, la sfarsitul anului trecut, in timp ce lecturam Cartea Sfanta. Le-am gasit atunci ca o avertizare plina de iubire din partea lui Dumnezeu pentru un muritor obisnuit ca mine, cu un suflet impaienjenit. Am inteles ca trebuie sa-mi indoi genunchii tari, sa-mi plec fruntea in tarana si sa-mi reconsider viata…pentru ca altfel nu se poate. Despre aceste lucruri am simtit sa predic in urma cu cateva zile la biserica si tot despre ele va voi spune acum si voua, cu speranta ca nu imi voi toci in zadar varful stiloului. 

Cam atat cu introducerea.

Oboseala…

Reprezinta acea stare de extenuare, istovire, epuizare fizica sau psihica indisolubil legata de fiinta umana. E naturalul si extrem de obisnuitul nostru „nu mai pot”.

Cu alte cuvinte obosim pentru ca… suntem oameni.

Dar va puteti imagina un Dumnezeu obosit?

Iata ce spune Biblia: „Voi obosiţi pe Domnul … şi mai întrebaţi: Cu ce L-am obosit?” (Maleahi 2:17)

si  „Ascultaţi totuşi, casa lui David! Nu vă ajunge oare să obosiţi răbdarea oamenilor, de mai obosiţi şi pe a Dumnezeului meu?” (Isaia7:13)

Un Dumnezeu obosit, epuizat, cu rabdarea  pe sfarsite… dar cine oare sa-L fi obosit? Cumva egiptenii care se inchinau lui Ammon, Ra sau Anubis? Asirienii prin cruzimea lor inimaginabila (jupuiau pielea prizonierilor de razboi)? Babilonienii cu imparatul lor arogant Belsatar? Nestiutorii de Dumnezeu? Nicidecum!

Dumnezeu era obosit de ai Sai! De poporul Sau (Casa lui David)! De cei pe care ii purtase pe bratele Sale de-a lungul istoriei, cei ce aveau Legea si cunostinta de El, Templul sfant si jertfele, chivotul legamantului si profetii! Chiar ei L-au obosit pe Dumnezeu!

Inteleg acum ca Dumnezeu pare sa fie istovit, dar nu atat de mult de atei ori pagani, cat de cei ce se numesc crestini, de biserica Sa,  de copiii Sai, de cunoscatorii de Cuvant. Neascultarea noastra repetata Il oboseste pe Domnul!

Dar cu ce L-am obosit, vom intreba noi? 

Cu pacatele noastre, oameni buni! Dumnezeu s-a saturat sa ne tot spuna: nu mai folosi jumatati de adevaruri, nu mai ridica vocea la parintii tai, nu mai tranti usa de fiecare data cand nu ti se face pe plac, fii multumitor cu ceea ce ai, nu rade de cel sarac, fii darnic, nu cauta sa iesi in evidenta cu orice pret, nu-i uri pe cei ce nu gandesc ca tine, iarta pe cei ce ti-au gresit,  nu mai barfi, fa-ti timp sa Ma cauti, pocaieste-te… A obosit si Dumnezeu!

A batut apa in piua cu noi. Si-a racit gura de pomana, incercand in fel si chip: ne-a vorbit prin preoti si pastori, ne-a facut cu mana Sa strapunsa din cer, ne-a cantat din fluier- de jale si de bucurie, ne-a dat paine si apa, soare si ploaie, ne-a zdruncinat pamantul, ne-a inundat, ne-a inzapezit, ne-a destabilizat economic, ne-a soptit, ne-a tipat ca din gura de sarpe… Si noi… noi ne-am inchis ochii sa nu vedem. Ne-am pus mainile la urechi sa nu auzim. Ne-am impietrit inimile sa nu ne intoarcem la El. Am trait la fel.

E obosit, saracul Dumnezeu! Ce-ar putea sa ne mai faca? Are rabdarea intinsa la maxim. Cat oare va mai suporta?

Solutia e una individuala:

Nu-L mai obosi! Pocaieste-te! 

Renunta la caile tale rele si intoarce-te la El!

De nu vei face asta, sa stii ca  intr-o buna zi, Dumnezeu, prea-obosit fiind, te va lasa in pace…sa te indrepti linistit spre Iad.

Va rog, fiti intelepti, oameni buni! Nu-L mai obositi pe Dumnezeu!

Alinn V. 28.01.2012

Read Full Post »