Evanghelia fara cuvinte!?

Cred ca fiecaruia dintre noi i-a trecut pe la urechi, macar o data, urmatoarea afirmatie (atribuita se pare in mod eronat lui Francisc D’Assisi): “Vestește Evanghelia și, dacă este nevoie, folosește și cuvinte.” Personal, in mediul evanghelic, am auzit de mai multe ori aceste cuvinte, si nu de putine ori am gandit ca ar fi vrednice de crezare.

Cu toate acestea, zilele trecute, gandindu-ma mai profund la implicatiile ei, am realizat ca formula prescrisa prin dictonul mai sus citat reprezinta o imposibilitate: cand anume vestirea Evangheliei (vestea buna a salvarii pacatosilor prin sacrificiul Isus Hristos) nu ar necesita folosirea cuvintelor? Poate cineva (care nu cunoaste evenghelia), sa o inteleaga si sa fie mantuit, fara ca mai intai sa o auda, respectiv fara ca altcineva sa i-o fi expus in cuvinte?

In cele ce urmeaza as vrea sa expun, cat de succint imi va fi cu putinta, cateva argumente in sustinerea faptului ca vestirea Evangheliei, fara cuvinte, este un nonsens.

1. Evanghelia fara cuvinte nu poate fi inteleasa. Oricat de sfanta si morala ar fi viata noastra, oricat de implicati am fi in societate prin diverse binefaceri, oricat de mult ne-am stradui (si am reusi) sa ne asemanam cu Isus Hristos, fara cuvinte, respectiv fara o expunere clara a ceea ce este Evanghelia, nimeni din jurul nostru nu ar putea ajunge sa inteleaga ce este Evanghelia, prin simplul fapt ca se va uita la viata noastra. Oamenii de langa noi nu vor afla niciodata despre Hristos care a murit pentru pacatele noastre, despre faptul ca exista o judecata dreapta la sfarsitul vietii pamantesti, despre faptul ca Dumnezeu este manios pe pacatosi si ca ei sunt in vrasmasie cu El, despre singura cale spre mantuire- Isus Hristos…doar privind la viata noastra frumoasa. Sunt destui oameni fara Dumnezeu care duc o viata morala inalta, sunt o multime de budisti cu un comportament ireprosabil, sunt atei cu o buna conduita sociala… spune oare ceva viata lor despre Evanghelie? Cu siguranta, nu. Evanghelia nu poate fi inteleasa, descifrata, fara a fi expusa in cuvinte.

Sunt convins ca fiecare dintre cei ce cititi aceste randuri si sunteti nascuti din nou, copii ai lui Dumnezeu, ati facut pasul credintei in Isus Hristos in urma auzirii Evangheliei. Fara a fi auzit sau citit despre evanghelia lui Hristos in prealabil, nu ar fi fost posibila convertirea voastra.

2. Suntem chemati sa fim martori ai lui Isus Hristos. A depune marturie fara cuvinte nu are niciun sens. Ceea ce se cere de la un martor, in primul rand, este sa spuna, sa declare (verbal sau in scris), ceea ce a vazut, auzit, experimentat. Noi toti, ucenici ai lui Hristos, am primit mandatul acesta de a fi martori- de a spune despre Isus, Mantuitorul nostru. Cum am putea oare sa implinim mandatul acesta fara a folosi cuvinte? Ce ar fi fost cu noi astazi daca apostolii ar fi stat in Ierusalim sau ar fi mers in Samaria ori pana la marginile pamantului si s-ar fi multumit sa duca o viata decenta, sfanta, evlavioasa, in comunitatea respectiva, insa fara a spune altora Vestea Buna?

In Faptele Apostolilor, capitotul 4, este consemnat faptul ca, dupa ce ucenicilor li s-a poruncit de catre autoritatile din Ierusalim sa nu mai vorbeasca despre Isus, acestia nu s-au supus dispozitiilor, considerand ca, in felul acesta, nu ar mai asculta de Dumnezeu. Petru in aceasta situatie nu a spus : „Nu este nicio problema, stam cuminti in banca noastra, iar oamenii vor intelege Evanghelia uitandu-se la caracterul nostru deosebit…ce nevoie mai avem de cuvinte si explicatii?”. Dimpotriva, el si ceilalti apostoli au inteles ca nu pot face ceea ce Isus le-a cerut (sa fie martori) decat daca vor vorbi, vor expune in cuvinte Vestea Buna. De asemenea, vedem cum apostolii se duceau din loc in loc si vesteau Cuvantul, fara a considera ca ar fi suficient sa arate prin viata lor ca au umblat cu Isus.

3. Duhul Sfant ne imputerniceste ca sa vestim Evanghelia. Una dintre lucrarile importante ale Duhului Sfant in viata credinciosilor este aceea de a ne da putere si indrazneala sa spunem despre Isus Hristos. Duhul Sfant nu ne ajuta doar sa ducem o viata sfanta si sa traim la standarde inalte in viata de familie, in biserica sau in comunitatea din care facem parte, ci ne sprijina cu puterea Sa in vederea vestirii Evangheliei. Un efect imediat al botezului cu Duhul Sfant al primilor credinciosi a fost faptul ca acestia „au inceput sa spuna lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte, cap 1).

Asadar, Evanghelia fara cuvinte nu poate fi evanghelie, nu poate fi descifrabila, nu poate fi inteleasa. (Desigur, vestirea evangheliei fara a dovedi un caracter crestin va fi doar demagogie.) Avem nevoie sa spunem, in cuvinte potrivite, pe intelesul oamenilor, Evanghelia lui Hristos in generatia noastra. Ba mai mult, trebuie sa o spunem, intrucat este o porunca a lui Dumnezeu. Iar rugaciunea mea este ca Dumnezeu, prin Duhul Sfant, sa ne dea indrazneala si o dorinta inflacarata sa facem acest lucru, ascultand de El si onorandu-l prin aceasta. Pentru ca Evanghelia… este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor.

Publicitate

Read Full Post »

Poate aparea viata in mod accidental?

In urma cu cativa ani, in lucrarea mea de licenta „Credinta crestina in relatie cu stiinta”, mentionam urmatoarele:

Studiul lumii vii arată că între lumea lipsită de viață și cea vie există o imensă prăpastie, diferența dintre cele două reprezentând „cea mai dramatică și mai fundamentală dintre toate discontinuitățile găsite în natură.” Geneticianul Michael Denton remarca faptul că „între o celulă vie și cel mai ordonat sistem non-biologic- cum ar fi un cristal sau un fulg de zăpadă- se află un abis atât de vast și de absolut, încât depășește orice limită a capacității noastre de a-l înțelege.”

În acest sens, demn de remarcat este faptul că și cele mai mici organisme unicelulare, cum ar fi bacteriile, a căror masă este de o mie de miliarde de ori mai mică decât gramul, reprezentând adevărate microfabrici, compuse din elemente cu un design de mare precizie și formând mecanisme moleculare uimitoare, care la rândul lor sunt alcătuite din aproape o sută de miliarde de atomi, sunt cu mult mai complexe decât orice mecanism conceput de inteligența umană și, în mod cert, fără egal în lumea lipsită de viață (non-biologică).

Gândindu-ne la acestea, devine foarte greu de crezut și extrem de improbabil ca viața pe pământ să fi evoluat din materie lipsită de viață, ca urmare a acțiunii forțelor oarbe și lipsite de scop din natură.

Read Full Post »

Cum am ajuns să fiu operat de 3 ori?

După cum știți cei mai mulți dintre voi, anul trecut, în august, am fost diagnosticat cu necroză bilaterală de cap femural, fapt pentru care a trebuit să trec prin 3 operații la nivelul șoldurilor, intervenții prin care s-au executat foraje de decompresie a capetelor femurale.

După cum spuneam AICI, necroza de cap femural semnifică faptul că celulele osoase din capul femural sunt afectate de lipsa circulației sângelui în acele zone. Altfel spus, pentru că nu se irigă cu sânge, acele porțiuni din os mor.

Asta am aflat la finalul verii în urma unui RMN.

Cum am ajuns la RMN?

În luna mai am resimțit primele dureri în zona inghinală, dureri care au apărut fără vreo cauză mecanică cunoscută la momentul acela-eram la nunta unui prieten și am simțit dureri la piciorul stâng în timp ce stăteam la masă.

Pe atunci eram într-o formă fizică excelentă: aveam 78 de kg (așa cum îmi propusesem la începutul anului 2021), făceam sport des (de 3-4 ori pe săptămână jucam fotbal, trasee montane când aveam ocazia), eram foarte atent cu mâncarea și, cel mai important, nu resimțeam nicio durere la nivel oaselor sau articulațiilor. Erau zile când jucam fotbal chiar și de doua ori (câte o oră jumătate la interval de câteva ore).

După ce am trecut pe la câțiva medici în decurs de câteva luni fără să descopere problema (neurolog, reumatolog, ortoped), în urma unui RMN s-a constatat existența necrozei, la nivelul ambelor șolduri.

A fost un șoc și pentru mine, dar și pentru medici (deși cineva ma anunțase cu un an în urmă)…

Apoi au urmat întrebarea: cum am ajuns eu la necroză bilaterală de cap femural?

Discutând cu medicii pe la care am trecut despre posibilele cauze ale necrozei, rând pe rând au fost eliminate: traumatisme puternice nu am avut sau nu-mi amintesc să fi avut (însă doctorii mi-au spus că pentru așa ceva ar fi trebuit să fie vorba de o lovitură de proporția unui accident de mașină sau o căzătură de la etaj), tratamente cu cortizon nu mi s-au administrat, alcool nu am consumat, iar analizele de sânge erau foarte bune…

Atunci de la ce să fie?

Aflând de la doctori că necroza osoasă apare în urma unui blocaj sanguin de tipul trombozelor, am întrebat dacă necroza mea apărută din senin poate avea legătură cu vaccinul pe care tocmai îl făcusem cu câteva zile înainte de primele dureri (prima doză de la Pfizer), respectiv la câteva zile după acestea (cea de a doua doză).

Răspunsul a doi dintre cei trei doctori a fost că este foarte posibil ca aceasta să fie cauza, ba chiar unul dintre ei mi-a spus că e sigur de asta, având în vedere că celelalte posibile cauze nu s-au confirmat, perioada în care a apărut, cât și faptul că trombozele se numără printre efectele adverse ale vaccinului.

„Oasele tale- forma, pozitionarea lor în șolduri, lipsa altor semne, arată că a existat o cauză ce a apărut brusc, nu de-alungul timpului”, îmi spune doctorul.

Dacă nu au fost alte cauze identificate, dacă s-au confirmat destule cazuri în care vaccinul a provocat tromboze, dacă perioada coincide cu cea în care am făcut vaccinul, dacă nu am simțit niciodată dureri la nivelul oaselor sau articulațiilor înainte de acel moment, dacă doctorii mi-au spus că și ei cred că vaccinul este cauza… nu sunt toate astea motive întemeiate să cred că aceasta este trista realitate?

Ba mai mult, la ceva timp după ce am fost operat, apar în presă două cazuri identice, pe care le găsiți în link-urile de mai jos:

https://www.national.ro/coronavirus/presedintele-federatiei-silva-a-ajuns-in-carje-dupa-vaccinarea-cu-johnson-are-45-de-ani-745042.html

https://m.activenews.ro/stiri/Jurnalistul-Ionel-Iloae-dupa-a-doua-doza-de-Pfizer-%E2%80%9EAcum-sunt-o-persoana-cu-handicap.-Sunt-mii-de-oameni-cu-probleme-post-vaccin.-Va-rabufni-si-asta-sunt-convins-171072

Nu sunt adeptul teoriei conspirației, nu sunt nici împotriva vaccinului și nici nu cred că virusul ăsta nu există. Ba da, există și a făcut ravagii chiar și printre rudele mele (3 persoane dragi, care nu mai sunt astăzi, poate că ar mai fi trăit liniștite ceva ani buni dacă nu ar fi fost lovite de virusul necruțător).

Totuși cazul meu nu e doar al meu. Vaccinul are, în unele cazuri, efecte adverse, iar cazurile la nivel global cu efecte secundare negative serioase sunt destul de multe (din aproape orice sursă ne-am informa).

Ce rost are toată povestea asta tristă pe care am spus-o?

Mă gândesc că povestea mea va ajuta măcar pe câțiva să discearnă în luarea unor decizii în legătură cu controversatul subiect al vaccinării, în sensul de a cântări care sunt riscurile vaccinări, respectiv care sunt riscurile de a trece prin boală.

Spre exemplu, care sunt riscurile pentru un tânăr în formă fizică bună, cu un sistem imunitar puternic, să moară în urma covid sau să rămână cu probleme serioase? Și care sunt, pentru același tânăr, riscurile pe care și le asumă prin vaccinare?

Știu, veți spune că s-au vaccinat atâția și nu au avut nimic serios. Da, așa am gândit și eu. Dar dacă, să presupunem, 1 din 10000 au probleme serioase în urma vaccinului, cine îți poate garanta că nu vei fi tu acela?

Știu că subiectul ăsta e unul care poate separa oameni și că el poate fi o sursă de discordie (sper să nu fie în cazul de față)… Am scris ceea ce ați citit mai sus dintr-un spirit de datorie față de adevăr și de semeni, probabil din același spirit cu care sunt încurajați oamenii vulnerabili să se vaccineze impotriva virusului.

Data viitoare vă spun și cum cineva mi-a comunicat cu an înainte de aceste probleme de sănătate, că voi avea parte de ele…

Read Full Post »

(Îndreptățit) Prin credință (2)

Acum ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic. Afirmam atunci că, în ciuda faptului că toți oamenii au un fel de credință (adică anumite convingeri cu privire la divinitate și la lucrurile spirituale), nu toți au credința potrivită sau, mai corect spus, nu toți își leagă credința de ce trebuie sau de cine trebuie.

O temă de maximă importanță în Scriptură și foarte dragă inimii mele este mântuirea (îndreptățirea/justificarea) prin credință. Ea este unul dintre subiectele preferate al scriitorilor Noului Testament, punctul central al Reformei religioase și temelia vieții creștinilor.

Consider că orice s-ar putea clădi în viața creștină (orice fel de trăire sfântă, orice binefacere și faptă bună, orice lucrare și slujbă) trebuie să aibă drept temelie îndreptățirea (justificarea) prin credință, prin har. Încă nu am văzut vreun om care să trăiască o viață spre slava lui Dumnezeu, dar care să nu fi avut la bază o înțelegere temeinică a mântuirii prin credință. În schimb, am văzut pe mulți care, neavând o temelie solidă pentru mântuirea lor, se chinuie să trăiască o viață sfântă, dar nu reușesc. Pentru că justificarea prin credință este forța motrice pentru o viață sfântă. Dacă nu există această temelie, orice se construiește de-asupra va fi strâmb.

După ce apostolul Pavel abordează tema păcatului în primele două capitole din Epistola către Romani, arătând că fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu de încălcarea legilor Lui perfecte, la mijlocul capitolului 3 (Romani 3:21-30), acesta arăta soluția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Pasajul din Romani 3 ne pune înaintea unei mari dileme, și anume, cum poate Sfântul Dumnezeu să ierte pe păcătoșii răzvrătiți și în același timp să rămână drept? Cum se împacă dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu iertarea și dragostea Lui?

Ceea ce trebuie să înțelegem mai înainte de toate este faptul că Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu poate ierta pur și simplu păcatul. Dacă ar face asta, ar fi nedrept. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să treacă cu vederea faptul că legile Lui sunt încălcate de oameni. Caracterul Lui nu-i permite să facă acest lucru.

Imaginați-vă că ajungeți în fața judecătorului, în calitate de victimă, împreună cu cel care v-a tâlhărit, iar când va fi să se dea sentința, judecătorul va spune: „eu sunt un om foarte bun și plin de dragoste pentru toți oamenii; îmi place să iert pe cei ce greșesc, așa că cel care te-a tâlhărit poate pleca liniștit acasă, fără vreo pedeapsă.” Sunt convins că într-o astfel de situație fiecare dintre voi ar striga: „Dar nu este drept! El trebuie pedepsit pentru că a încălcat legea! „

Desigur, lucrul acesta este puțin probabil a fi realitate. Pentru că judecătorul trebuie să fie drept și trebuie să facă dreptate. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși, Cel care a fost ofensat de încălcările noastre de lege și de păcatele noastre, va trebui, conform caracterului Său, să ne pedepsească după dreptate („fiindcă plata păcatului este moartea…” Romani 6:23).

Deci, dacă potrivit dreptății Lui trebuie să fim pedepsiți, cum ar putea El să ne ierte, și totuși să rămână drept, în același timp? Cum ar putea El să ne privească și să spună că suntem drepți și sfinți când noi în realitate am păcătuit de mii de ori împotriva Lui? Sau ce am putea să facem noi ca să ne îndreptațim înaintea Lui și să nu mai fim priviți de El ca fiind călcători de lege?

Am arătat că dacă Dumnezeu ne-ar ierta pur și simplu ar însemna că El ar fi nedrept. Căci „cel ce iartă pe vinovat și cel ce osândește pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.” (Proverbe 17:15)

Să încercăm să ne îndreptațim singuri? Este o nebunie. E ca și cum cel care a tâlhărit sau un criminal ar încerca să-l înduplece pe judecător, spunându-i să-i treacă cu vederea călcarea de lege, pentru că el a făcut la viața lui mult bine oamenilor, înainte să greșească. Și totuși mulți cred că se pot îndreptăți singuri înaintea lui Dumnezeu, astfel încât El să le treacă cu vederea păcatele trecute, dacă se vor face mai buni… E un fel de troc : „Tu mă ierți, iar eu în schimbul iertării promit că nu mai fac…”

Dumnezeu nu poate ierta pur și simplu. Ar fi nedrept. Plata păcatului este moartea, atât moartea fizică (a trupului), cât și moartea veșnică (despărțirea sufletului de Dumnezeu pentru eternitate). Suntem vinovați și trebuie să plătim conform dreptății Lui.

Și, totuși, cum poate Dumnezeu să ierte și să rămână drept? Cum putem fi noi păcătoșii socotiți drepți (justificați)? Cum poate Dumnezeu să privească spre noi și să nu mai fim văzuți ca fiind călcători de lege?

Răspunsul îl găsiți în următorul articol.

Read Full Post »

Oile Păstorului cel Bun

Înainte de a citi următoarele rânduri, asigurați-vă că ați citit (încă o dată) textul de AICI (Ev. după Ioan, cap. 10). Țin să precizez că ceea ce urmează reprezintă înțelegerea mea cu privire la anumite aspecte din textul biblic mai sunt menționat, înțelegere pe care, desigur, o consider în acord cu învățăturile apostolilor și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Mai întâi, trebuie să vă spun că nu consider că ideile de mai jos sunt tot ce se poate spune important din textul respectiv, ci doar acele lucuri care mie mi-au atras atenția în mod deosebit și pe care le consider esențiale pentru subiectul de față.

(Cred că pentru toți este absolut limpede că Păstorul cel Bun este Isus Hristos -așa cum El Însuși afirmă în text, iar oile Sale sunt copiii lui Dumnezeu – cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu și ascultă de El.)

În primul rând, din text, am remarcat faptul că între Păstorul cel Bun și oile Sale există o cunoaștere reciprocă. Este evident că nu poți fi dintre oile Bunului Păstor dacă nu Îl cunoști pe Păstor, dacă între tine și El nu există o relație, o legătură. „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine.” (Ioan 10:14) Îl cunoști tu pe Păstor? Te cunoaște El pe tine? Ai tu o relație autentică cu El? Dacă da, ce bucurie stă în faptul că El cunoaște numele fiecărei oi (el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul – vers 2). Ce liniștitor și plin de speranță ar trebui să fie gândul că, deși Păstorul a avut, are și va avea milioane de oi, totuși nu mă pierd în mulțime, căci El îmi cunoaște numele, nevoile, problemele, bucuriile!

În al doilea rând, Păstorul cel Bun și-a dat viața pentru oile Sale (vers 11, 15). Sacrificiul Păstorului nu a fost doar un act prin care Acesta și-a arătat dragostea, ci el ascunde o necesitate: moartea Lui era singura cale prin care oile Sale puteau avea viață. De asmenea, trebuie remarcat faptul că El își sacrifică viața pentru oile Sale. El își dă viața pentru oi (în comparație cu păstorul plătit) tocmai pentru că știe că sunt ale Lui.

În al treilea rând, Păstorul cel Bun este acela care își aduce oile în staulul Său. Dacă suntem dintre oile Sale, dacă am primit Evanghelia și am venit la viață prin credință și pocăință, cu siguranță acest fapt nu se datorează meritelor noastre și nici faptului că noi am fost în căutarea Păstorului cel Bun. El este cel care își aduce oile la Sine, în staulul Său („am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu” – vers. 16). El este Cel care a venit să ne caute și să ne mantuiască. Interesant verbul trebuie din vers. 16, cât și faptul că răspunsul lor va fi afirmativ (trebuie să le aduc, căci sunt ale Mele din veșnicie, iar ele vor veni). Dacă acest lucru nu este chemare eficientă, atunci nu știu ce poate fi… El ne-a chemat, El ne-a convins, El ne-a adus la Sine. Dacă nu ar fi fost El și lucrarea Lui de convingere, niciunul nu am fi venit!

Ce mar har să fim dintre oile Sale! Ce favor să-L cunoaștem pe Bunul Păstor, să avem o relație cu El, să avem viață prin moartea Lui, să fim iubiți până la sacrificiu de sine, să fim aduși de harul Său la Sine!

Continuarea data viitoare…

Read Full Post »

Niciunul măcar!

În capitolul 3 al Epistolei lui Pavel către Romani, găsim consemnat un adevăr extrem de greu de acceptat și foarte nepopular, cu privire la noi, ființele umane, și anume, că suntem, începând cu Căderea părinților noștri Adam și Eva, ființe decăzute, depravate din punct de vedere moral, incapabile să împlinească în mod desăvârșit cerințele Legii divine.

Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. „ Romani 3: 9-12

Adevărul acesta cutremurător despre noi este începutul Evangheliei, este vestea proastă care precede Vestea Bună a salvării prin credința în Hristos Isus. Vestea proastă este că, în ochii lui Dumnezeu, nu suntem așa de buni cum pretindem a fi. Dimpotrivă, în lumina sfințeniei Sale, suntem fără vreo excepție vinovați, ticăloși, nepricepuți și nevolnici în ce privește relația cu Dumnezeu si legea Lui.

Conform Scripturii, noi am fost ontologic afectați de păcat, așa încât în starea noastră naturală nu-L dorim pe Dumnezeu și nici nu ne găsim plăcerea în ascultarea de poruncile Lui. Deși ne place să păstrăm păreri bune despre noi înșine, adevărul este că suntem așa de „buni”, încât niciunul dintre noi nu vrea și nu este capabil să facă binele, niciunul măcar.

Desigur, dacă ne vom compara cu anumiți indivizi din jurul nostru, s-ar putea să păstrăm despre noi impresia de persoane bune, corecte, amăgindu-ne că nu suntem așa de răi precum sunt alții; însă, comparându-ne cu standardul lui Dumnezeu, cu cerințele legii divine, rămânem cu această întunecată caracterizare: niciunul dintre noi nu este bun, niciunul măcar.

Acestă realitate tristă ar trebui însușită de către fiecare dintre noi în cel mai profund mod cu putință, căci nu există altceva care să ne caracterizeze mai bine decât termeni precum: păcătoși, netrebnici, nepricepuți, nedrepți, răi etc.

Mai mult decât atât, vestea aceasta rea cu privire la noi nu constă în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere al rezultatelor, din cauza faptelor rele pe care le facem uneori, ci în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere ontologic, incapabili să facem binele în felul cerut de Dumnezeu, din cauza naturii noastre decăzute. Astfel, noi nu suntem păcătoși pentru că ni se întâmplă să păcătuim, ci păcătuim tocmai din cauza naturii noastre în care este impregnat păcatul.

Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar…

Oh, de am crede aceste cuvinte, am da drumul din mână iluziei că suntem oameni buni, râsul nostru s-ar transforma în lacrimi și am striga cu disperare către Dumnezeu după milă și ajutor, pentru a ne salva de noi înșine și pentru a ne regenera!

De ce nu venim la Hristos, de ce nu alergăm la Evanghelie? Pentru că nu credem adevărul despre noi înșine, nu credem că suntem așa de păcătoși încât nu avem nicio scăpare în afara Evangheliei lui Hristos. Dacă nu credem vestea rea despre noi înșine, ce nevoie am avea de vestea bună a evangheliei?

Facă Domnul lumină în inimile noastre așa încât să ne vedem propria ticăloșie, netrebnicie, nedreptate și nepricepere! Căci acesta este începutul unei vieți noi.

Read Full Post »

Prin credință

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Read Full Post »

Credinţa- o corupere a conştiinţei? (1)

Mark Twain este cel care a dat credinţei următoarea definiţie: “faith is believing what you know it ain’t so”. Mai pe româneşte, credinţa este ceea ce ţi se cere atunci când ştii că realitatea este exact pe dos.

Din nefericire mi-a fost dat să cunosc structuri bisericeşti în care acest tip de credinţă era promovat. Enoriaşii mormoni, de exemplu, nu au dreptul să puna sub lupă viaţa personală a profeţilor lor, toate detaliile ei picante fiind trecute sub tăcere. Motivul? “Sunt lucruri pe care nu putem să le înţelegem noi, cu mintea noastră omenească”, mi-a transmis un prieten din gruparea sus menţionată când l-am întrebat cum explică minciunile grosolane ale unor lideri de-ai lor, sau când i-am ridicat delicata situaţiune a revelaţiilor contradictorii date de Dumnezeu profeţilor mormoni.

E drept – asemenea lucruri sunt peste putinţa minţii omeneşti de a le pricepe, însă tocmai acest fapt le retează dreptul de a fi crezute. Nişte lideri religioşi care te îndeamna să nu minţi, dar ei mint, nu mai pot fi crezuţi. Şi un Dumnezeu atât de capricios, care se schimbă radical de la o revelaţie la alta, nici el nu poate fi crezut. Tocmai acest tip de credinţă, atacat şi de Mark Twain, nu poate fi nicidecum o virtute, ci dimpotrivă un viciu; este un exerciţiu pervers de imaginaţie, o mutilare a integrităţii intelectuale şi pătare a conştiinţei.

Însă, oare aceasta să fie credinţa promovată de către Scriptură? Dacă este aşa, înseamnă că şi acest Dumnezeu e la fel ca şi noi, având secrete murdare, pe care caută să le muşamalizeze. Să privim însă mai atent la atitudinea Bibliei faţă de adevăr şi realitate.

Când eram mic, am fost fascinat de povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş. Am citit despre faptele vitejeşti şi calităţile morale excepţionale ale liderilor noştri de demult. Însă când am mai crescut, având mai multe informaţii şi din alte surse, mi-am dat seama că realitatea despre ei nu era tocmai cum îmi fusese zugrăvită în lecţiile de istorie din şcoală.

De asemenea, orice carte în care sunt redate rădăcinile unei religii, istoria fondatorilor sau profeţilor ei, în care se prezintă oamenii importanţi care au influenţat lumea, orice carte se întrece pe sine în elogierea acestor personaje. Toate întamplările sunt creionate subliniind puternic unele aspecte, ajungând uneori la vizibile exagerări, în încercarea de a ridica în slăvi acei oameni mari. Iar aspectele mai controversate sunt răstălmăcite, dându-li-se o justificare elogioasă, sau pur şi simplu sunt omise.

Însă Biblia, cartea care consemnează istoria poporului lui Dumnezeu, Israelul, nu face deloc parte din aceste categorii. Departe de a scrie cronici pline de patriotism despre liderii naţiunii, departe de a muşamaliza aspectele scandaloase ale vieţilor conducătorilor morali şi spirituali, Biblia dă dovadă de o neruşinată trecere în revistă a eşecurilor oamenilor pe care i-a folosit Dumnezeu: escrocul de Iacov – patriarh al lui Israel; David – “om după inima lui Dumnezeu” – curveşte şi ucide; poporul ales, Israelul, se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi alege idolatria şi practicile monstruoase şi crude ale popoarelor păgâne – în Valea Ghe-Hinom evreii idolatri îşi aruncau copiii în braţele unei statui de aramă, încinse în foc, jertfindu-i pentru a îmbuna pe Moloh. Crime, sânge, imoralitate, violuri, incesturi, orgii constituie o parte a relatării biblice. Toate aceste aspecte dureroase ale istoriei ar fi trecute cu vederea  cu bucurie de orice istoric patriot. Însă Dumnezeu le include.

Biblia este de o onestitate debordantă. Biblia recunoaşte cinstit falimentele propriilor săi eroi, în afară de Unul Singur, în dreptul căruia nu are ce să recunoască, deoarece nu păcătuise şi nu greşise cu nimic. Însă tocmai acest Unul Singur, Isus Hristos, deşi inocent, sfârşeşte răstignit ca ultimul dintre tâlhari. Dumnezeu, cade pradă mâniei nebune a propriilor Sale creaturi. Această întâmplare ar trebui să facă să ne tremure buzele a indignare şi genunchii să ni se înmoaie de groază – unde este dreptatea? De ce trebuie să sufere inocenţii? De ce Inocentul şi Bunul nostru Mântuitor atârnă sfâşiat pe o cruce? Oare mai există vreun for suprem care să constate această nedreptate şi brutalitate strigătoare la cer?

Da, există! Unde? Tocmai la Cruce. Acolo dreptatea divină a lui Dumnezeu loveşte cu toată puterea în Isus Hristos, din cauza păcatului milenar pe care l-a luat asupra Sa. Isus plăteşte păcatul meu şi al tău. Isus se lasă pedepsit în locul meu pentru ca eu să pot fi socotit neprihanit. Hristos moare pentru a asigura răscumpărarea creaturilor Sale.

Credinţa promovată de Biblie nu este îmbrăţişarea unei realităţi măsluite, nu este nici măcar un salt în necunoscut. Credinţa cerută de Dumnezeu este un salt în braţele unui Dumnezeu cunoscut şi revelat nouă prin Isus Hristos, în braţele unui Dumnezeu demn de încredere. Credinţa nu este doar un exerciţiu magic al minţii, ci este o alipire a întregii fiinţe de un Dumnezeu bun, drept, sfânt şi milos.

Marcu Cristi

Read Full Post »

Între credință și necredință (1)

Problema (ne)credinței s-a lipit de retina sufletului meu în ultima vreme, Bunul Dumnezeu încercând să scoată la iveală adevărul din inima mea cu privire la acest aspect, cu scopul de a mă poziționa corect în raport cu Sine.

Deși tema credinței este o temă majoră în creștinism, cu o recurență deosebită în Scripturi, ea este adesea tratată cu sperficialitate, accentul fiind pus îndeosebi pe efectele acesteia- comportamentul individului.

Pentru că au fost mai multe texte biblice care mi-au scos la iveală problema (ne)credinței, voi încerca să tratez subiectul în mai multe etape, pentru a nu îngrămădi ideile într-un singur post.

Primul text îl găsim AICI, fiind vorba de capitolele 13 și 14 din Numeri.

Pentru cei puțin cunoscători de Cuvânt, contextul este următorul: poporul Israel a fost eliberat din robia egipteană în mod miraculos de către Dumnezeu- Marea Roșie s-a deschis înaintea lor, iar ei au trecut prin ea ca pe uscat; scos din țara Egiptului poporul ajunge în pustie, unde este hrănit zilnic cu mană coborâtă din cer și apă în locuri secetoase, protejat de prezența Domnului, vizibilă ziua într-un nor, iar noaptea într-un stâlp de foc. Exodul Israelului avea drept finalitate așezarea evreilor într-o nouă țară, în Canaan, după promisiunea făcută de Însuși Dumnezeu.

Textul de mai sus relatează trimiterea de către Moise a celor 12 conducători ai triburilor lui Israel pentru a spiona țara Canaanului și a se întoarce cu detalii geografice, demografice și militare. Zis și făcut! Căpeteniile revin la Moise după 40 de zile de cercetare, iar 10 dintre acestea aduc următorul raport: „țara este extrem de bogată, cetățile sunt întărite, poporul este puternic și numeros, ba chiar între ei se află uriași. Concluzia noastră este simplă: O să fim mâncați de vii! Suntem terminați! Nu avem nicio șansă!” Drept urmare poporul a plâns toată noaptea.

Deși din punct de vedere uman raportul celor 10 iscoade a fost unul extrem de sincer, Scriptura ne spune că Dumnezeu s-a mâniat din acest motiv și a vrut să distrugă poporul. Problema era una singură: NECREDINȚA. Dumnezeu le-a promis că le va da țara, iar ei nu L-au crezut. Deși sub ochii lor Dumnezeu pedepsise pe egipteni, deși au văzut marea despărțită și picioarele lor au pășit pe uscat, deși Dumnezeu Însuși le-a vorbit de pe munte, deși au strâns în fiecare zi mana coborâtă din cer și au băut apă în locuri pustii, deși prezența Domnului se arăta mereu de-asupra Cortului Întâlnirii, totuși ei nu L-au crezut.

Cele 10 iscoade au văzut realitatea, dar L-au exclus pe Dumnezeu din ea. Au văzut adevărul (că sunt slabi, inferiori numeric, lipsiți de forță militară și de orice șană de izbândă în fața canaaniților), închizânu-și însă ochii față de Adevăr, față de Dumnezeu, față de promisiunea Lui.

Nu mi-a fost greu să mă regăsesc în text și să recunosc că adesea sufăr de necredință, că văd realitatea exluzându-L pe Dumnezeu din ea, că privesc la neputința mea deznădăjduit, uitând de promisiunile lui Dumnezeu.

Textul ne arată că putem fi oameni sinceri (care își recunosc sărăcia spirituală, falimentele, lipsa de putere), dar necredincioși, că dacă există un plâns al pocăinței pline speranță, poate exista și un plâns al disperării, al lipsei de soluții, al necredinței (asemenea poporului evreu), că privirea înțepenită doar la noi înșine și la problemele noastre înseamnă necredință.

Menirea acestui pasaj cred că e aceea de a scoate în evidență posibila (și foarte probabila) noastră necredință, marcată de concentrarea asupra propriilor neputințe și probleme, lipsa includerii lui Dumnezeu  în ecuația lor, cât și lipsa încrederii în promisiunile Lui.

Până data viitoare, când vom vorbi despre credința lui Caleb și Iosua, spun doar: Doamne, iartă necredinței noastre!

Read Full Post »

În lumina crucii

Jertfirea lui Isus Hristos pe cruce este, în lumina creştinismului,  cel mai important fapt din istoria universului şi a omenirii. Crucea e locul unde Singurul Dumnezeu adevărat, Sfântul şi Dreptul Dumnezeu, Şi-a descoperit dragostea faţă de omul căzut, sacrificând ce a avut mai scump- pe Singurul Său Fiu, pe Cel în care Îşi găsea toată plăcerea şi care era una cu Sine din veşnicie.

Crucea e povestea tulburătoare în care Dumnezeul Întrupat moare de dragul unor fiinţe depravate care prin păcat I-au întors ostentativ spatele şi şi-au declarat independenţa.

Astfel, Dumnezeu Fiul face pasul „sinucigaş”, luând un trup de om şi coborând în lumea noastră ostilă. A coborât mai jos de iesle. A coborât mai jos decât postura de prunc cu origini dubioase, un posibil copil născut din curvie. A coborât mai jos decât statutul unui fiu al unei familii sărace dintr-un sat anonim al unei ţări neînsemnate politic şi geografic, maracate cu punct pe o hartă planetară. A coborât mai jos decât titlul de samaritean care are drac. Mai jos decât a fi neînţeles şi considerat lunatic chiar de cei din familia sa.  A coborât mai jos decât a fi prietenul vameşilor şi prostituatelor, văzut ca un mancăcios şi băutor de vin. A coborât mai jos decât a purta o cunună de spini şi a îndura insultele şi loviturile unor oameni ca noi, orbiţi de păcat. A coborât mai jos decât a fi respins de chiar cei pe care îi crease cu atâta dragoste. A coborât până la cruce. A coborât pâna în iad- în iadul care a însemnat despărţirea de Tatăl, de Cel cu care era una din eternitate.

Crucea e locul unde ne întelegem condiţia, locul unde se reflectă cel mai limpede adevărul despre noi şi despre hăul întunecat al decăderii noastre.

De asemenea, crucea e locul unde se descoperă caracterul lui Dumnezeu. Locul unde înţelegem dreptatea şi dragostea Lui. Dreptatea care a lovit necruţător în Cel ce S-a Încărcat cu păcatele milenare ale umanităţii. Dreptatea lui Dumnezeu care L-a zdrobit, L-a şters de pe pământul celor vii, socotindu-L vinovat pentru orice fărădelege săvârşită sub soare. Şi dragostea lui Dumnezeu care a ales să-Şi jertfească Fiul, cruţându-ne pe noi. Dragostea prin care Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine Însuşi, salvându-Şi creaţia.

Nu cred a fi ceva mai important în creştinism ca jertfa lui Hristos. Nu văd altă sursă de unde ar putea să izvorască nici măcar o fărâmă de har în afara acestei lucrări perfecte şi complete. Nu văd o altă cale de a ne naşte din nou, decât trecând pe la cruce. Nu văd în viaţa creştină o altă sursă de viaţă şi o altă motivaţie mai puternică a trai în sfinţenie decât crucea. Trebuie să ne aducem trupurile noastre ca o jerftă vie, motivaţi de îndurarea lui Dumnezeu revelată în Hristos. Dacă Hristos şi jerfta Lui descoperită prin lumina Duhului Sfânt nu ne motivează la ieşirea din pasivitate, atunci nimic altceva nu ne-ar putea motiva vreodată.

Avem nevoie de predici antrenante, motivatoare şi emoţionante despre ce ar trebui să facem noi ca şi creştini, sau necreştinii pentru a se converti, dar cred că cea mai motivatoare realitate este revelarea crucii lui Hristos. Dacă asta ne lasă inima rece, nicio altă predică nu cred a ne putea mişca.

Nu mai vreau un creştinism unde crucea să fie un lucru secundar, adiacent, un adevăr de care ne putem despărţi când devenim mai maturi spiritual, de care ne putem lipsi pentru că avem alte lucruri mai importante care să ne preocupe. Cred că predicarea lui Hristos şi a crucii trebuie să fie centrul creştinismului, altminteri vorbim în speţă despre orice altceva, dar numai creştinism nu poate fi numit. Cred că persoana lui Cristos şi lucrarea Sa reprezintă singura temelie pe care putem clădi ceva durabil în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Cred că Pavel nu a avut vederea prea strâmtă şi nu a exagerat când a afirmat că nu vrut să ştie altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Cred că afirmarea centrailtăţii crucii în propovăduirile sale nu a fost un moft ori un blocaj psihologic.

Cred că toate celelate- învăţături, îndemnuri, mustrări, proorocii, semne şi minuni chiar, îşi au importanţa lor, însă toate trebuie să aibă drept temelie lucrarea lui Hristos.

Cred că crucea- unde Cristos S-a răstingnit- e semnul creştinismului.

Acum când mi-a fost dat să văd o scânteie numai din frumuseţea Cristosului crucificat îmi vine „să spun ca şi când aş urla” că acolo trebuie să ne întoarcem pentru a Îl regăsi pe Dumnezeu şi a ne afla pe noi înşine: la CRUCE!

Read Full Post »