Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘În lumina Adevarului’ Category

Mark Twain este cel care a dat credinţei următoarea definiţie: “faith is believing what you know it ain’t so”. Mai pe româneşte, credinţa este ceea ce ţi se cere atunci când ştii că realitatea este exact pe dos.

Din nefericire mi-a fost dat să cunosc structuri bisericeşti în care acest tip de credinţă era promovat. Enoriaşii mormoni, de exemplu, nu au dreptul să puna sub lupă viaţa personală a profeţilor lor, toate detaliile ei picante fiind trecute sub tăcere. Motivul? “Sunt lucruri pe care nu putem să le înţelegem noi, cu mintea noastră omenească”, mi-a transmis un prieten din gruparea sus menţionată când l-am întrebat cum explică minciunile grosolane ale unor lideri de-ai lor, sau când i-am ridicat delicata situaţiune a revelaţiilor contradictorii date de Dumnezeu profeţilor mormoni.

E drept – asemenea lucruri sunt peste putinţa minţii omeneşti de a le pricepe, însă tocmai acest fapt le retează dreptul de a fi crezute. Nişte lideri religioşi care te îndeamna să nu minţi, dar ei mint, nu mai pot fi crezuţi. Şi un Dumnezeu atât de capricios, care se schimbă radical de la o revelaţie la alta, nici el nu poate fi crezut. Tocmai acest tip de credinţă, atacat şi de Mark Twain, nu poate fi nicidecum o virtute, ci dimpotrivă un viciu; este un exerciţiu pervers de imaginaţie, o mutilare a integrităţii intelectuale şi pătare a conştiinţei.

Însă, oare aceasta să fie credinţa promovată de către Scriptură? Dacă este aşa, înseamnă că şi acest Dumnezeu e la fel ca şi noi, având secrete murdare, pe care caută să le muşamalizeze. Să privim însă mai atent la atitudinea Bibliei faţă de adevăr şi realitate.

Când eram mic, am fost fascinat de povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş. Am citit despre faptele vitejeşti şi calităţile morale excepţionale ale liderilor noştri de demult. Însă când am mai crescut, având mai multe informaţii şi din alte surse, mi-am dat seama că realitatea despre ei nu era tocmai cum îmi fusese zugrăvită în lecţiile de istorie din şcoală.

De asemenea, orice carte în care sunt redate rădăcinile unei religii, istoria fondatorilor sau profeţilor ei, în care se prezintă oamenii importanţi care au influenţat lumea, orice carte se întrece pe sine în elogierea acestor personaje. Toate întamplările sunt creionate subliniind puternic unele aspecte, ajungând uneori la vizibile exagerări, în încercarea de a ridica în slăvi acei oameni mari. Iar aspectele mai controversate sunt răstălmăcite, dându-li-se o justificare elogioasă, sau pur şi simplu sunt omise.

Însă Biblia, cartea care consemnează istoria poporului lui Dumnezeu, Israelul, nu face deloc parte din aceste categorii. Departe de a scrie cronici pline de patriotism despre liderii naţiunii, departe de a muşamaliza aspectele scandaloase ale vieţilor conducătorilor morali şi spirituali, Biblia dă dovadă de o neruşinată trecere în revistă a eşecurilor oamenilor pe care i-a folosit Dumnezeu: escrocul de Iacov – patriarh al lui Israel; David – “om după inima lui Dumnezeu” – curveşte şi ucide; poporul ales, Israelul, se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi alege idolatria şi practicile monstruoase şi crude ale popoarelor păgâne – în Valea Ghe-Hinom evreii idolatri îşi aruncau copiii în braţele unei statui de aramă, încinse în foc, jertfindu-i pentru a îmbuna pe Moloh. Crime, sânge, imoralitate, violuri, incesturi, orgii constituie o parte a relatării biblice. Toate aceste aspecte dureroase ale istoriei ar fi trecute cu vederea  cu bucurie de orice istoric patriot. Însă Dumnezeu le include.

Biblia este de o onestitate debordantă. Biblia recunoaşte cinstit falimentele propriilor săi eroi, în afară de Unul Singur, în dreptul căruia nu are ce să recunoască, deoarece nu păcătuise şi nu greşise cu nimic. Însă tocmai acest Unul Singur, Isus Hristos, deşi inocent, sfârşeşte răstignit ca ultimul dintre tâlhari. Dumnezeu, cade pradă mâniei nebune a propriilor Sale creaturi. Această întâmplare ar trebui să facă să ne tremure buzele a indignare şi genunchii să ni se înmoaie de groază – unde este dreptatea? De ce trebuie să sufere inocenţii? De ce Inocentul şi Bunul nostru Mântuitor atârnă sfâşiat pe o cruce? Oare mai există vreun for suprem care să constate această nedreptate şi brutalitate strigătoare la cer?

Da, există! Unde? Tocmai la Cruce. Acolo dreptatea divină a lui Dumnezeu loveşte cu toată puterea în Isus Hristos, din cauza păcatului milenar pe care l-a luat asupra Sa. Isus plăteşte păcatul meu şi al tău. Isus se lasă pedepsit în locul meu pentru ca eu să pot fi socotit neprihanit. Hristos moare pentru a asigura răscumpărarea creaturilor Sale.

Credinţa promovată de Biblie nu este îmbrăţişarea unei realităţi măsluite, nu este nici măcar un salt în necunoscut. Credinţa cerută de Dumnezeu este un salt în braţele unui Dumnezeu cunoscut şi revelat nouă prin Isus Hristos, în braţele unui Dumnezeu demn de încredere. Credinţa nu este doar un exerciţiu magic al minţii, ci este o alipire a întregii fiinţe de un Dumnezeu bun, drept, sfânt şi milos.

Marcu Cristi

Anunțuri

Read Full Post »

Problema (ne)credinței s-a lipit de retina sufletului meu în ultima vreme, Bunul Dumnezeu încercând să scoată la iveală adevărul din inima mea cu privire la acest aspect, cu scopul de a mă poziționa corect în raport cu Sine.

Deși tema credinței este o temă majoră în creștinism, cu o recurență deosebită în Scripturi, ea este adesea tratată cu sperficialitate, accentul fiind pus îndeosebi pe efectele acesteia- comportamentul individului.

Pentru că au fost mai multe texte biblice care mi-au scos la iveală problema (ne)credinței, voi încerca să tratez subiectul în mai multe etape, pentru a nu îngrămădi ideile într-un singur post.

Primul text îl găsim AICI, fiind vorba de capitolele 13 și 14 din Numeri.

Pentru cei puțin cunoscători de Cuvânt, contextul este următorul: poporul Israel a fost eliberat din robia egipteană în mod miraculos de către Dumnezeu- Marea Roșie s-a deschis înaintea lor, iar ei au trecut prin ea ca pe uscat; scos din țara Egiptului poporul ajunge în pustie, unde este hrănit zilnic cu mană coborâtă din cer și apă în locuri secetoase, protejat de prezența Domnului, vizibilă ziua într-un nor, iar noaptea într-un stâlp de foc. Exodul Israelului avea drept finalitate așezarea evreilor într-o nouă țară, în Canaan, după promisiunea făcută de Însuși Dumnezeu.

Textul de mai sus relatează trimiterea de către Moise a celor 12 conducători ai triburilor lui Israel pentru a spiona țara Canaanului și a se întoarce cu detalii geografice, demografice și militare. Zis și făcut! Căpeteniile revin la Moise după 40 de zile de cercetare, iar 10 dintre acestea aduc următorul raport: „țara este extrem de bogată, cetățile sunt întărite, poporul este puternic și numeros, ba chiar între ei se află uriași. Concluzia noastră este simplă: O să fim mâncați de vii! Suntem terminați! Nu avem nicio șansă!” Drept urmare poporul a plâns toată noaptea.

Deși din punct de vedere uman raportul celor 10 iscoade a fost unul extrem de sincer, Scriptura ne spune că Dumnezeu s-a mâniat din acest motiv și a vrut să distrugă poporul. Problema era una singură: NECREDINȚA. Dumnezeu le-a promis că le va da țara, iar ei nu L-au crezut. Deși sub ochii lor Dumnezeu pedepsise pe egipteni, deși au văzut marea despărțită și picioarele lor au pășit pe uscat, deși Dumnezeu Însuși le-a vorbit de pe munte, deși au strâns în fiecare zi mana coborâtă din cer și au băut apă în locuri pustii, deși prezența Domnului se arăta mereu de-asupra Cortului Întâlnirii, totuși ei nu L-au crezut.

Cele 10 iscoade au văzut realitatea, dar L-au exclus pe Dumnezeu din ea. Au văzut adevărul (că sunt slabi, inferiori numeric, lipsiți de forță militară și de orice șană de izbândă în fața canaaniților), închizânu-și însă ochii față de Adevăr, față de Dumnezeu, față de promisiunea Lui.

Nu mi-a fost greu să mă regăsesc în text și să recunosc că adesea sufăr de necredință, că văd realitatea exluzându-L pe Dumnezeu din ea, că privesc la neputința mea deznădăjduit, uitând de promisiunile lui Dumnezeu.

Textul ne arată că putem fi oameni sinceri (care își recunosc sărăcia spirituală, falimentele, lipsa de putere), dar necredincioși, că dacă există un plâns al pocăinței pline speranță, poate exista și un plâns al disperării, al lipsei de soluții, al necredinței (asemenea poporului evreu), că privirea înțepenită doar la noi înșine și la problemele noastre înseamnă necredință.

Menirea acestui pasaj cred că e aceea de a scoate în evidență posibila (și foarte probabila) noastră necredință, marcată de concentrarea asupra propriilor neputințe și probleme, lipsa includerii lui Dumnezeu  în ecuația lor, cât și lipsa încrederii în promisiunile Lui.

Până data viitoare, când vom vorbi despre credința lui Caleb și Iosua, spun doar: Doamne, iartă necredinței noastre!

Read Full Post »

Jertfirea lui Isus Hristos pe cruce este, în lumina creştinismului,  cel mai important fapt din istoria universului şi a omenirii. Crucea e locul unde Singurul Dumnezeu adevărat, Sfântul şi Dreptul Dumnezeu, Şi-a descoperit dragostea faţă de omul căzut, sacrificând ce a avut mai scump- pe Singurul Său Fiu, pe Cel în care Îşi găsea toată plăcerea şi care era una cu Sine din veşnicie.

Crucea e povestea tulburătoare în care Dumnezeul Întrupat moare de dragul unor fiinţe depravate care prin păcat I-au întors ostentativ spatele şi şi-au declarat independenţa.

Astfel, Dumnezeu Fiul face pasul „sinucigaş”, luând un trup de om şi coborând în lumea noastră ostilă. A coborât mai jos de iesle. A coborât mai jos decât postura de prunc cu origini dubioase, un posibil copil născut din curvie. A coborât mai jos decât statutul unui fiu al unei familii sărace dintr-un sat anonim al unei ţări neînsemnate politic şi geografic, maracate cu punct pe o hartă planetară. A coborât mai jos decât titlul de samaritean care are drac. Mai jos decât a fi neînţeles şi considerat lunatic chiar de cei din familia sa.  A coborât mai jos decât a fi prietenul vameşilor şi prostituatelor, văzut ca un mancăcios şi băutor de vin. A coborât mai jos decât a purta o cunună de spini şi a îndura insultele şi loviturile unor oameni ca noi, orbiţi de păcat. A coborât mai jos decât a fi respins de chiar cei pe care îi crease cu atâta dragoste. A coborât până la cruce. A coborât pâna în iad- în iadul care a însemnat despărţirea de Tatăl, de Cel cu care era una din eternitate.

Crucea e locul unde ne întelegem condiţia, locul unde se reflectă cel mai limpede adevărul despre noi şi despre hăul întunecat al decăderii noastre.

De asemenea, crucea e locul unde se descoperă caracterul lui Dumnezeu. Locul unde înţelegem dreptatea şi dragostea Lui. Dreptatea care a lovit necruţător în Cel ce S-a Încărcat cu păcatele milenare ale umanităţii. Dreptatea lui Dumnezeu care L-a zdrobit, L-a şters de pe pământul celor vii, socotindu-L vinovat pentru orice fărădelege săvârşită sub soare. Şi dragostea lui Dumnezeu care a ales să-Şi jertfească Fiul, cruţându-ne pe noi. Dragostea prin care Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine Însuşi, salvându-Şi creaţia.

Nu cred a fi ceva mai important în creştinism ca jertfa lui Hristos. Nu văd altă sursă de unde ar putea să izvorască nici măcar o fărâmă de har în afara acestei lucrări perfecte şi complete. Nu văd o altă cale de a ne naşte din nou, decât trecând pe la cruce. Nu văd în viaţa creştină o altă sursă de viaţă şi o altă motivaţie mai puternică a trai în sfinţenie decât crucea. Trebuie să ne aducem trupurile noastre ca o jerftă vie, motivaţi de îndurarea lui Dumnezeu revelată în Hristos. Dacă Hristos şi jerfta Lui descoperită prin lumina Duhului Sfânt nu ne motivează la ieşirea din pasivitate, atunci nimic altceva nu ne-ar putea motiva vreodată.

Avem nevoie de predici antrenante, motivatoare şi emoţionante despre ce ar trebui să facem noi ca şi creştini, sau necreştinii pentru a se converti, dar cred că cea mai motivatoare realitate este revelarea crucii lui Hristos. Dacă asta ne lasă inima rece, nicio altă predică nu cred a ne putea mişca.

Nu mai vreau un creştinism unde crucea să fie un lucru secundar, adiacent, un adevăr de care ne putem despărţi când devenim mai maturi spiritual, de care ne putem lipsi pentru că avem alte lucruri mai importante care să ne preocupe. Cred că predicarea lui Hristos şi a crucii trebuie să fie centrul creştinismului, altminteri vorbim în speţă despre orice altceva, dar numai creştinism nu poate fi numit. Cred că persoana lui Cristos şi lucrarea Sa reprezintă singura temelie pe care putem clădi ceva durabil în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Cred că Pavel nu a avut vederea prea strâmtă şi nu a exagerat când a afirmat că nu vrut să ştie altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Cred că afirmarea centrailtăţii crucii în propovăduirile sale nu a fost un moft ori un blocaj psihologic.

Cred că toate celelate- învăţături, îndemnuri, mustrări, proorocii, semne şi minuni chiar, îşi au importanţa lor, însă toate trebuie să aibă drept temelie lucrarea lui Hristos.

Cred că crucea- unde Cristos S-a răstingnit- e semnul creştinismului.

Acum când mi-a fost dat să văd o scânteie numai din frumuseţea Cristosului crucificat îmi vine „să spun ca şi când aş urla” că acolo trebuie să ne întoarcem pentru a Îl regăsi pe Dumnezeu şi a ne afla pe noi înşine: la CRUCE!

Read Full Post »

Revin după o perioadă lungă de repaus, punându-vă în scris frământările mele din ultima vreme, cu privire la dragostea lui Dumnezeu.

Am auzit, adesea, o mulțime de predicatori spunându-le oamenilor că Dumnezeu îi iubește, ceea ce este un fapt, indiscutabil, adevărat.  Problema constă în aceea că ascultătorul, mândru din fire, în cele mai multe cazuri, consideră dragostea lui Dumnezeu ca fiind ceva absolut normal, obișnuit, corect. „Desigur că Dumnezeu mă iubește, doar sunt un bărbat bun (o femeie cumsecade, un tânăr detreabă)”, își spune omul, văzându-se, prin lentilele proprii, vrednic să fie iubit.

Astfel, dragostea lui Dumnezeu, precizată dar neexplicată, în ochii necreștinului apare deseori ca un lucru extrem de banal, ce nu merită prea multă atenție din partea lui, ori care, în cel mai bun caz, stârnește interes doar pentru că ridică omului stima de sine, după ideea: „dacă până și Dumnezeu mă iubește, înseamnă că e ceva de capul meu.”

Însă, adevărul e că dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii este extrem de nedreaptă (injustă, inechitabilă), în sensul că nu își găsește niciun temei în noi înșine. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, atrăgători, drăguți, simpatici, cumsecade, morali ori în vreun alt fel vrednici de iubit. Nedreptatea constă în aceea că nu avem în noi nimic care să-L facă pe Dumnezeu să ne iubească, nimic care să-L facă să privească cu plăcere spre noi, nimic care să-L atragă.

Dimpotrivă, Biblia ne spune că noi, prin păcatele noastre (minciună, invidie, curvie, răutate, egoism etc.), am devenit dușmani ai lui Dumnezeu, trecând de cealaltă parte a baricadei, în tabăra rebelilor; pe fruntea noastră nu scrie nicidecum că suntem oameni vrednici de iubit de către Dumnezeu, ci răzvrătiți ce merităm cu prisosință din partea Sa ură, respingere și mânie.

Privind în față adevărul cutremurător despre noi, dragostea lui Dumnezeu pare cel mai nedrept, nefiresc și pe deplin nemeritat lucru din univers. Dumnezeu ne iubește, nu pentru ce suntem noi, ci în ciuda a ceea ce suntem noi. Orice picătură din iubirea Sa ce cade peste viețile noastre e numai un favor. Dumnezeu nu ne datorează nimic.

Gândul ăsta ar trebui să ne smerească, iar în același timp să ne umple de recunoștință la adresa lui Dumnezeu, care ne iubește injust, adică fără temei în noi înșine. Și pe de altă parte, ca propovăduitori ai Evangheliei, consider că ar trebui să ne facă responsabili a le explica oamenilor natura dragostei lui Dumnezeu, astfel încât să nu fi redusă la dimensiuni banale și pentru a nu spori mândria ascultătorilor.

Notă: Pentru a fi limpede pentru toți, în cele de mai sus termenul „nedreptate” nu se referă la încălcarea dreptății divine, ci doar la faptul că, privind spre noi, dragostea lui Dumnezeu e în modul cel mai profund nemeritată, inechitabilă, incorectă.

Read Full Post »

Pentru ultima lună de vară, vă recomand cartea lui Ray Comfort, Dumnezeu nu crede în atei.

Dumnezeu nu crede în atei este o carte care demontează pretențiile ateismului, respectiv evoluționismului, de a fi un sistem de convingeri bazat pe date științifice și dovezi observabile.

Contrar opiniei populare, existența lui Dumnezeu poate fi dovedită absolut științific, fără nici o referință la credință sau Biblie. Este, de asemenea, posibil să dovedești că Biblia este de origine supranaturală. Acesta este scopul prezentei cărți. Ea îi va arăta ateului că, de fapt, ateismul lui nu există, va da pe față adevăratele motive invocate de agnostici, și va întări credința creștinului.

De altfel, cartea de față a inflamat spiritele în rândul ateilor:

„Cartea aia idioată!” Ron Barrier, purtător de cuvânt al Asociației Americane a Ateilor.

„Am fost surprins și un pic zdruncinat – argumentele (lui Ray Comfort) privitoare la designul inteligent au fost foarte convingătoare!”- mesaj de pe blogul ateilor americani.

„Exista sau nu Dumnezeu. Ambele posibilități sunt înspăimântătoare!”- un om de știință rus.

Ray Comfort a conferențiat la Universitatea Yale pe tema ateismului și a fost invitat să vorbească la Convenția Ateilor Americani. Activitatea sa este recunoscută de Franklin Graham, Josh McDowell, dr. D. James Kenedy și mulți alți binecunoscuți lideri creștini. A publicat articole în revista Decision, a lui Billy Graham, și în materialele evanghelistice publicate de Campus Crusade for Christ. Scrierile lui sunt folosite de către Moody Bible Institute in Basic Life Priciples și de către Institute for Scientific and Biblical Research. A scris, de asemenea, alte treizeci și cinci de cărți.

Iată un amplu interviu, cu întrebări provocatoare adresate ateilor, marca Ray Comfort:

Nu uitați să selectați subtitrarea!

P.S. Pentru cei interesați, ofer în dar, primului doritor, cartea Dumnezeu nu crede în atei!

Read Full Post »

La sfârșitul lunii lui cuptor vă recomand o nouă carte: Biserica adevărată. Există? Pot să o găsesc?

Unde pot găsi o biserică pe care să vreau s-o frecventez?
Aceasta e întrebarea care frământă inima şi mintea unuia dintre scriitorii şi dascălii evanghelici contemporani de frunte. Dr. Larry Crabb crede cu înflăcărare în Isus Cristos şi în Cuvântul lui Dumnezeu. A făcut parte decenii întregi din biserică, dar, în ultimii ani, a remarcat o tendinţă îngrijorătare nu doar în sine însuşi, ci şi printre liderii şi membrii de rând ai bisericii, indiferent de generaţia din care aceştia fac parte.
Oare de ce eu şi alţii – care decenii întregi au mers cu credincioşie şi în mod constant la biserică – ne pierdem interesul pentru frecventarea bisericii, ca să nu mai vorbim de implicare?

Cu o surprinzătoare smerenie şi francheţe, Dr. Crabb îşi prezintă preocuparea tot mai stăruitoare pentru această problemă, care îi frământă pe membrii bisericilor din ziua de azi, şi viziunea despre biserică ce a rezultat pe urma acestui efort de investigare.

O adunare devine biserică atunci când oamenii se întâlnesc pentru un singur scop suprem, nu ca să se bucure de viaţă, nu ca îi ajute pe alţii să se bucure de viaţă, nu ca să îi convingă pe alţii să găsească viaţa în Isus, ci să semene tot mai mult cu Isus în motivaţiile, gândurile şi poftele lor – toate pentru plăcerea Tatălui.

Onestă, practică şi revigorantă, cartea Biserica adevărată reprezintă o minunată dovadă că Duhul Sfânt lucrează, conducând un scriitor către o înţelegere profundă care poate avea impact asupra unei întregi generaţii.

„Cartea lui Larry Crabb, Biserica adevărată, este însuflețită de o pasionantă claritate referitor ce ar putea fi – ce trebuie să fie – poporul lui Isus Cristos pe pământ. Dincolo de practici sufocante şi de proiecte fercheşe, el ne conduce spre aspra confluență dintre dragoste şi sinceritate, unde putem locui unii cu alţii în prezenţa Sfintei Treimi. Acela este teribilul loc al sfinţeniei şi al puterii. Îndrăznim să mergem acolo? Îndrăznim să nu mergem?” Dallas Willard

Read Full Post »

Cândva vă spuneam că voi trata pe blogul meu principalele teme ale cărţii “În căutarea certitudinii”. Iată că a sosit timpul pentru cea dintâi provocare, adevărul despre adevăr, menită să răspundă la întrebarea contează ce cred?.

Dacă în vremea iluminismului oamenii considerau că pot stabili adevărul prin intermediul raţiunii (gândirii logice), odată cu epoca modernă şi, respectiv, cu dezvoltarea ştiinţei, oamenii au considerat că singura cale spre aflarea adevărului o reprezintă deducţia ştiinţifică. Ceva mai târziu, lumea a realizat faptul că ştiinţa nu poate răspunde la toate întrebările omului, şi în mod special la cele legate de originea existenţei, raţiunii, moralităţii ori cu privire la semnificaţia vieţii.

Dezamăgirea omului, ca urmare a incapacităţii ştiinţei ori raţiunii de a determina adevărul obiectiv cu privire la aceste întrebări, a condus la o atitudine de resemnare care constituie premisa filosofiei postmoderne a zilelor noastre.

Potrivit gândirii postmoderne, adevărul absolut, obiectiv fie nu există, fie, dacă există, nu poate fi determinat. Filosofia postmodernă indică faptul că adevărul este relativ, iar în consecinţă fiecare individ este liber să determine pentru sine ceea ce este adevărat. Aşadar, dacă ceva este adevărat pentru tine, atunci este suficient de adevărat, neavând nimeni dreptul să pună sub semnul întrebării convingerea ta.

Din perspectiva postmodernă, noi suntem cei care creăm adevărul prin ceea ce alegem să credem. Adevărul nu există în afara propriei noastre decizii cu privire la ce este adevărul. Credinţa noastră determină adevărul.

Filosofia postmodernă face ca în zilele noastre accentul să fie pus pe actul credinţei şi nu pe cât de întemeiată pe adevăr este respecitva credinţa. Cu alte cuvinte, important este să cerzi ceva şi să poţi răspunde oricând cu fermitate: am şi eu credinţa mea! Astfel, pentru cel care alege să creadă în Christos şi Biblie, adevărul devine creştinismul, pentru cel care alege să creadă în Mahomed şi Coran, adevărul devine islamul, iar pentru cel care susţine că nu există niciun dumnezeu, adevărul devine ateismul. Toate aceste adevăruri au valoare egală, întrucât în postmodernism adevărul este orice lucru pe care o persoană l-ar alege să creadă în el.

Problema postmodernismului constă în faptul că o lume, în care orice lucru devine adevăr atunci când cineva decide să creadă în lucrul respectiv, echivalează cu o lume fără niciun adevăr. Oamenii pot susţine adevăruri diferite numai dacă nu cred cu adevărat în niciunul; ei nu pot valida toate adevărurile, dacă au noţiunea că există, de fapt, un singur adevăr real. Filosofia postmodernă seacă de orice semnificaţie noţiunea de adevăr, îndreptând-o spre nimic.

Contrar gândirii postmoderne, adevărul reprezintă o realitate obiectivă, aflată în afara propriei noastre persoane, valabilă pentru toţi oamenii, în orice vreme şi în orice loc. Adevărul nu este determinat de ceea ce alegem să credem, ci constituie ceva deja stabilit, la care noi trebuie să răspundem cu credinţă.

Adevărul nu este o realitate adaptabilă la sistemul nostru de convingeri. Adevărul este real şi sigur, indiferent dacă alegem să credem în el sau nu, la fel cum muntele Everest este real şi sigur, indiferent dacă noi alegem să-l escaladăm sau nu.

Credinţa nu crează adevărul. Adevărul există independent de credinţă. Dacă simpla credinţă ar fi în stare să creeze adevărul, atunci două convingeri diferite ar naşte două adevăruri diferite. Astfel, potrivit filosofiei postmoderne, în cazul în care un individ ar crede despre un măr că este bun de mancat, în vreme ce prietenul său ar crede despre acelaşi măr că este plin cu viermi, amândoi ar trebui să aibă dreptate. În realitate, ştim că unul dintre ei se înşeală, iar secţionând mărul vom descoperi adevărul obiectiv. Adevărul despre măr există independent de ceea ce cred cei doi indivizi, iar dacă mărul este bun de mâncat, oricât de puternică ar fi credinţa celui care susţine contrariul, aceasta nu ar schimba nicidecum adevărul.

În viaţa de zi cu zi nimeni nu foloseşte simpla credinţă pentru a determina adevărul. Să ne imaginăm că ar trebui să ne cumpărăm o maşină, iar vânzătorul ne-ar spune plin de entuziasm că automobilul lui se află într-o stare excelentă. Înainte să cumpărăm maşina, în mod normal, am verifica starea ei de funcţionare, chemând un mecanic de încredere, pentru a determina adevărul obiectiv. Ştim cu toţii că dacă noi am crede cu tărie că respectiva maşină se află într-o stare impecabilă, nu ar însemna în mod automat că aşa şi este. Credinţa oricât de puternică ar fi ea, nu determină adevărul.

În problemele cotidiene insistăm ca adevărul să preceadă credinţa noastră, iar convingerile noastre sunt condiţionate de adevărul obiectiv. În schimb, în chestiunile religioase, abandonăm obiectivitatea, concentrându-ne asupra actului credinţei, fără a verifica dacă aceasta este ancorată în adevăr, în ciuda faptului că aceste aspecte sunt cu mult mai importante decât mărunţişurile zilnice şi chiar decât cumpărarea unei maşini.

Dacă o convingere nu poate determina adevărul, atunci nu prezintă mare importnaţă “să ai şi tu credinţa ta” (oricare ar fi ea), ci ce contează cu adevărat e ca aceea credinţă să aibă drept temelie adevărul. O credinţă este absolut inutilă dacă nu există o realitate care să o valideze, asemenea unui receptor telefonic ridicat în zadar, dacă nu există cineva la celălalt capăt al firului. Când credinţa noastră întinde mâna, trebuie să existe o mână care să o apuce.

Dacă filosofia postmodernă ar fi adevărată, şi dacă fiecare individ ar fi liber să determine pentru sine ce este adevărat, atunci orice discuţie despre adevăr, originea existenţei, semnificaţie, raţiune ori moralitate nu ar însemna decât o pierdere de timp, întrucât adevărul despre toate acestea ar fi pentru fiecare în parte ceva diferit.

Dar dacă există un adevăr obiectiv, atunci existenţa acestuia spulberă ideea potrivit căreia ne putem crea propriul adevăr, considerând-o o farsă distrugătoare. Dacă există un adevăr obiectiv, idependent de credinţa noastră, atunci ceea ce credem contează extrem de mult, iar nouă ne revine responsabilitatea de a căuta adevărul.

Fiecare avem credinţă. Dar a sosit timpul să ne întrebăm dacă ceea ce credem este adevărat.

Va urma…

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: