Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘pentru Viata’ Category

Atenție: Țin să vă anunț ab initio că acesta nu este un post despre cum și ce ne trebuie ca să studiem Biblia!

În cele ce urmează aș dori să subliniez câteva avantaje care decurg din citirea Bibliei în ordinea cărților ei componente (de la Geneza la Maleahi- în canonul protestant, pentru VT, și de la Evanghelia după Matei la Apocalipsa, pentru NT), dar mai cu seamă din lectura atentă a fiecărei cărți în ordinea în care sunt relatate evenimentele de către autor.

Iată câteva avantaje ale unei astfel de citiri:

1. Acest fel de a lectura Biblia ne ferește de tendința de a selecta spre citire doar acele pasaje care ne sunt plăcute (spre exemplu doar pasajele despre dragostea lui Dumnezeu sau numai cele despre harul lui Dumnezeu).

2. De asemenea, citirea la rând a Bibliei ne scutește de posibila înclinație de a lectura doar pasajele deja cunoscute. Putem cădea foarte lesne în această capcană, atunci când obișnuim să citim din Scripturi doar acele locuri care ne trec prin minte la un moment dat.

3. Citirea integrală a Bibliei ne oferă perspectiva de ansamblu, ajutându-ne să înțelegem întregul plan al lui Dumnezeu cu privire la umanitate.

4. Citirea cărților, în ordinea în care evenimentele sunt relatate de către autor, ne ajută să înțelegem contextul în care se încadrează un anumit pasaj biblic ori anumite versete, fapt extrem de important în realizarea unei hermeneutici corecte. Per a contrario, spre exemplu, obisnuința unei persoane de a citi, în 5 zile consecutive, versete din 5 locuri diferite ale Bibliei ori chiar ale aceleiași cărți biblice, poate favoriza decontextualizarea acestor versete.

5. Prin citirea la rând a Bibliei îi dăm șansa lui Dumnezeu să ne vorbească despre toate lucrurile (chiar și despre acelea care ne-ar crea durere, disconfort), și avem astfel posibilitatea de a crește în toate privințele. Cred că în modul acesta ne ferim de a-L constrânge pe Dumnezeu să ne vorbească doar ceea ce am dori noi a ne vorbi.

6. Citirea Sfintei Scripturi în ordine ne testează și consolidează consecvența, oferindu-ne în acest sens și posibilitatea de a ne stabili anumite standarde față de care să ne putem măsura statornicia.

7. Întrucât Biblia este insuflată de Duhul Sfânt, consider că și așezarea evenimentelor, de către autori într-o anume ordine (spre exemplu evenimentele prezentate într-o evanghelie), nu este întâmplătoare, ci face parte din procesul mai larg de insiprație divină.

Așa cum am spus inițial, acestea sunt câteva avantaje ale citirii Bibliei la rând. Dacă sesizați și alte avantaje (sau dezavantaje) ale acestei modalități de lectură a Scripturii, vă invit a le împărtăși.

Read Full Post »

– Vai, ce frig e, domnule! Abia aștept să ajung acasă, la căldură…

– Eu cred că frigul ăsta e menit a ne face să-i mulțumim lui Dumnezeu că avem o casă, un loc cald, un adăpost.

– Băiete, mie nu mi-a făcut Dumnezeu nicio casă! Eu am făcut-o, muncind cu mâinile mele…

– Dar sănătate și putere de muncă, oare cine v-a dat?

-Nu știu, băiete…

(„…Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? 1 Corinteni 4:7)

Read Full Post »

Azi bunica mea a împlinit 74 de ani. Ca să înțelegeți povestea, cred că e nevoie să vă spun că, după mama, ea mi-e cea mai dragă persoană pe lume, poate și pentru că, de la nașterea mea, locuim sub același acoperiș.

Întrebând-o cum se simte la această vârstă înaintată, mi-a răspuns privindu-mă cu drag: parcă ieri erai copil, iar eu mai tânără cu 23 de ani… nu ştiu cum a zburat timpul.

Aniversarea ei, pe lângă a fi motiv de mulţumire la adresa lui Dumnezeu care mi-a făcut favorul de a pune lângă mine o astfel de persoană, a fost motiv să înţeleg mai bine că viaţa ni-i scurtă şi că timpul trece iute: ai 20 de ani şi mâine parcă, pe nesimţite, te trezeşti că împlineşti 70. Şi apoi vine moartea. Desgiur, la unii dintre noi, se poate a veni mai devreme.

Lucru cert e că toţi murim. Garantez pentru faptul că, peste 90 de ani (cu extremă îngăduinţă spun 90), niciunul dintre cei ce vom fi citit aceste rânduri nu vom mai fi în viaţă. Şi atunci se naşte în mintea mea o întrebare: asta să fie tot? Ne naştem, copilărim, facem scoală, ne căsătorim, construim o casă, creştem copii, îmbătrânim, murim… şi atât? Să nu fie nimic dincolo de mormânt?

Posibilitatea asta mi s-ar părea cea mai tragică şi, totodată, cea mai lipsită de sens dintre toate câte mi le pot imagina. Dacă ar fi doar atât, viaţa mi-ar părea cel mai trist lucru ce s-ar găsi în univers. Dacă ar fi doar atât aş striga cu disperare: prea puţiiiiiiiiiiin!

Intuiţia îmi spune că trebuie să fie ceva mai mult, că trebuie să existe ceva dincolo (dincolo de mormânt), că nu existăm fără noimă, doar ca, după 20, 30, 50 ori 80 de ani, să murim.

Vă spun că trebuie să existe ceva mai mult! Ba mai mult decât atât, am convingerea că există! Există o veşnicie! Iar intuiţia mea că, dincolo de ultima lopată de ţărână pusă peste mine, urmează ceva într-un anume sens cu mult mai important decât viaţa, nu e altceva decât gândul veşniciei pe care Dumnezeu l-a pus în fiecare om. (Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei… Eclesiastul 3:11)

Prieteni, vă îndemn să vă reconsideraţi viaţa în perspectiva veşniciei! Pentru că intuiţia voastră e adevărată: există ceva după moarte! Ceva ce se numeşte eternitate.

Read Full Post »

Spuneam aici că viața, fie chiar cu Dumnezeu, trăită însă pentru noi înșine, este o viață ratată. Am fost creați (și re-creați) să trăim pentru El, de dragul Lui și spre slava Lui!

Problema cea mai mare, constatată prin experiență proprie, este că în mod instinctiv ne iubim viața și vrem să o păstrăm.

În pasajul din Marcu 8:31-38 (citiți aici), evanghelistul relatează cum Domnul Iisus le descoperă ucenicilor, în premieră, faptul că El va trebui să treacă pe drumul suferinței și disprețului și, în final, să Își dea viața, înviind a treia zi. Petru, uluit de acest posibil scenariu, Îl trage deoparte pe Iisus, mustrându-L, după cum remarcă Matei, cu următoarele cuvinte: „Să Te ferească, Dumnezeu, Doamne!” (Matei 16:23). Reacția Domnului față de spusele lui Petru este una cât se poate de radicală: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”

Ce eroare gravă în ochii Domnului a comis Petru de L-a determinat pe Iisus să rostească astfel de vorbe usturătoare?

Petru, prin cuvintele sale, nu a cerut lui Iisus nimic altceva decât să-Și scape viața, să Se protejeze, să Se gândească, mai întâi de toate, la Sine. Iar acest lucru pentru Domnul era inacceptabil. El venise pornit să-Și dea viața, să renunțe la propria Persoană de dragul altora, împlinind voia Tatălui, să se piardă pe Sine, salvându-i pe alții.

Domnul Iisus Îl avertizează pe ucenicul său că un astfel de mod de gândire, axat pe salvarea propriei vieții, este unul firesc, deloc în conformitate cu plan lui Dumnezeu.

Textul relevă două perspective contradictorii asupra vieții.

Prima dintre ele, cea obișnuită naturii umane, este aceea de a trăi viața pentru noi înșine, de a ține strâns cu mâinile de ea, de a evita cu orice preț suferința, zdrobirea și crucea, de a ne salva pe noi înșine. E perspectiva potrivit căreia viața este a noastră și pentru noi și, deci, putem face ceea ce dorim cu ea. E acel modus vivendi axat pe fericirea proprie, neținând cont de Dumnezeu decât în măsura în care Acesta contribuie la bunăstarea noastră.

Cealaltă perspectivă, contrară tendințelor noastre naturale, și descoperită prin Duhul Sfânt, este aceea de a trăi viața pentru Dumnezeu, de a-i da drumul din propriile mâini, de a nu căuta salvarea eului și evitarea crucii. Ea înseamnă conștientizarea faptului că noi suntem aici pentru El și pentru a împlini planurile Sale. Înseamnă a alege ascultarea de El, chiar și atunci când aceasta pare în defavoarea noastră și conduce la suferință.

Dragi prieteni, pe zi ce trece îmi devine tot mai clar faptul că Dumnezeu dorește ca noi (cei care ne numim creștini) să gândim dumnezeiește, asemenea Domnului Iisus, și în fiecare zi să renunțăm la noi înșine, la viața noastră, la pretențiile, visurile și precauțiile noastre și să trăim pentru El, de dragul Lui și pentru visurile Lui. Asta înseamnă zdrobire, cruce, moarte.

Alternativa este mult mai simplă și constă în a trăi în continuare (cu Dumnezeu) pentru noi înșine, pentru propriile plăceri și interese, căutând cu orice preț să ne salvăm viața.

Însă, paradoxal, această alternativă conduce inevitabil spre o viață pierdută…

Iată cum se încheie textul: „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va scăpa.”

Avem de ales: fie trăim pentru noi, ratându-ne viața, fie trăim pentru Domnul, împlinindu-ne menirea.

Cred ca acesta este terenul unei bătălii fundamentale în creștinism.

Read Full Post »

Zilele trecute, mi-a fost dat de Domnul să descopăr un adevăr fundamental al vieții creștine, față de care până atunci am fost orb. Știam despre el, dar nu-l văzusem niciodată atât de lămurit și nici nu-mi răscolise vreodată viața, cu toate că întregul creștinism se învârte în jurul său. De aceea, îmi pare că până acum viața mea a gravitat prea departe de ceea ce așteaptă Dumnezeu de la mine.

Iată despre ce este vorba…

Ne întoarcem la Dumnezeu ca să ne fie bine: să scăpăm de pedeapsa veșnică, să primim eliberare de păcat, să găsim sens pentru existență, să căpătăm pace cu noi înșine, să ne bucurăm de acceptare și dragoste necondiționată, să dobândim speranță pentru viitor ori binecuvântări pentru prezent. Venim la El pentru că ne promite ceva. Și nu e nimic culpabil în acest lucru, ci dimpotrivă, absolut firesc.

Situația descrisă anterior devine culpabilă când, odată convertiți la creștinism, ea se tranformă într-un mod de viață ori, mai degrabă, într-un plafon. Trăim cu Dumnezeu pentru că avem de câștigat. Pentru că lângă El ne simțim în siguranță. Pentru că ni s-au deschis ochii și vedem binecuvântările Lui. Pentru că în El găsim bucurie și împlinire. Pentru că funia căsniciilor împletită cu El e trainică. Altfel spus, trăim cu Dumnezeu pentru că ne prinde bine. Ieșim în câștig. Suntem avantajați.

Și asta înseamnă, așa cum spunea Bernard de Clairvaux, a-L iubi pe Dumnezeu de dragul NOSTRU. Și vai, câți dintre noi rămânem la acest plafon! Trăim cu Dumnezeu, însă pentru noi! Facem lucruri corecte în ochii Celui de sus (ne sfințim comportamentul, rostim rugăciuni, studiem Scripturile), dar pentru noi. Viața întreagă gravitează astfel în jurul nostru. NOI suntem în centrul universului, iar Dumnezeu slujește la împlinirea binelui nostru suprem.

În mod evident nu asta așteaptă Domnul de la noi!

Dacă ceea ce trebuia să fie doar un punct de pornire în relația noastră cu Dumnezeu devine punctul final și scopul ultim al creștinismului nostru, atunci avem o problemă.

Noi toți existăm pentru că Dumnezeu a vrut. Am fost creați (și re-creați) ca să trăim pentru EL! Viața noastră Îi aparține Lui. În jurul Lui ar trebui să graviteze întreaga noastră existență. El ar trebui să fie scopul ultim al năzuițelor noastre și punctul final al creștinismului nostru. El ar trebui să fie motivul pentru care ne trezim în fiecare dimineața și pentru care respirăm. Toate lucrurile corecte și frumoase ar trebui făcute pentru El. Chiar și lucrurile obișnuite ar trebui făcute pentru El. („Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu.” 1Corinteni 10:31; „Și un pai de ridic de la pământ, o fac pentru slava lui Dumnezeu!” Sf. Laurențiu)

Ar trebui să ne revizuim poziția și, așa cum remarca Bernard de Clairvaux, să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu de dragul lui Dumnezeu!

Și să învățăm să trăim cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu! Căci viața trăită pentru noi înșine e o viață pierdută.

Cât despre mine, nu mai vreau să pierd nicio clipă. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

Va urma… dacă va voi El.

Read Full Post »

Citind, din Evangelia după Marcu, pasajul cuprins între versetele 21 și 43 ale capitolului 5, am înțeles, poate mai clar ca niciodată, importanța credinței.

(Iată textul aici.)

Credința l-a adus pe Iair la picioarele Învățătorului care, mai târziu, îi va fi înviat fetița. Credința a împins-o pe femeia cu scurgere de sânge la gestul atingerii hainei lui Isus ce-i va fi dat vindecarea. Credința că Învățătorul nu va refuza cererea disperată a unui tată zdrobit de suferința fiicei sale. Credința că simpla atingere a hainelor lui Iisus va opri scurgerea de viață. Credința că El are milă, că Îi pasă.

Credința lor L-a împins pe Iisus să facă minuni. Pentru că, întotdeauna, Dumnezeu răsplătește credința. Căci cine se apropie de El trebuie să creadă

Și, apoi, mi-am imaginat că daca Iisus ar fi fost încă pe pământ, aș fi alergat la El cu întrebările și nedumeririle mele, cu nesiguranța și teama din viața mea. M-aș fi atins de El cu disperarea femeii cu scurgerea de sânge. Aș fi căzut la picioarele lui cu agonia lui Iair. Aș fi stat de vorbă cu El. Și aș fi căpătat răspunsuri. Și aș fi căpătat lumină. Și aș fi primit vindecare. La cum Îl cunosc pe Iisus, sunt convins că nu m-ar fi refuzat. Nu mi-ar fi întors nepăsător spatele. Păcat că nu mai e  printre noi…

Și, apoi, ca printr-o străfulgerare, am fost izbit de gândul că El e viu. Că e Același. Că, deși nu e aici, îmi aude întrebarile, îmi vede teama și nesiguranța. Și am inceput să cred că nu mă va refuza, că nu mă va lăsa baltă. Că, dacă nu ar fi făcut-o atunci, nici acum nu ar face-o.

Nu îmi rămâne decât să spun: „Te cred, Doamne! (Ajută necredinței mele!)” Și să aștept îndurările Lui.

Și să vă spun și vouă că trebuie să ne apropiem de El cu credință! Pentru că Iisus nu S-a schimbat. Pentru că El are încă milă de cei ce îndăznim să ne atingem de Sine. Pentru că El are încă răspunsuri la întrebările ce  macină sufletele noastre. Și soluții la problemele ce scurg din noi viața.

Read Full Post »

Vreau ca viața mea să învie odată cu  primăvara.

Vreau să uit de ninsorile din sufletul meu și de frigul eșecurilor. Vreau să încep să-mi desțelenesc ogorul inimii, să pregătesc semănatul cerului în viața mea.

E primăvară. E înviere. Învierea sufletului și condeiului meu.

Voi porni învierea scrisului cu o poveste:

Ceasul arăta 1:30 a.m. Stăteam în pat ascultând muzică și gândindu-mă la viața de sub soare când liniștea nopții a fost spartă de hămăiturile câinilor din cartier. Păreau mulți. Printre hămăituri se făcea auzit și un scheunat prelung și intens. Îmi imaginam că are loc o încăierare între bandele canine din cartier ori că un biet cățel mai fraier primește o lecție de la vreo gașcă de câini pentru că a îndrăznit să-i încalce teritoriul.

După apx. 10 minute, am auzit pe cineva bătând la ușă. M-am ridicat din pat speriat și am deschis cu oarecare sfială. Era vecinul din blocul de vis-a-vis, domnul avocat. Venise să mă anunțe că s-a prins în gardul meu un câine.

Năuc, am ieșit în curte să verific. Era adevărat. Un câine se zbătea atârnat de gard, cu labele din față prinse între uluci. Celelalte două membre nu-i ajungeau la sol, pe trotuar:  se folosea de ele sprijinundu-se, pe vârfuri, de temelia de beton a gardului, îngustă la exterior de câțiva milimetri. Fără sanșe de scăpare din prinsoare și întins pe gard ca un răstignit, câinele tremura din toate încheieturile și gâfâia ca un muribund. Din când în când, cu ultimele picături de enrgie rămase, patrupedul scotea câte un scheunat adânc ce părea a fi un strigăt disperat după ajutor.

M-am apropiat de el și, cu oarecare teamă, i-am pus mâna pe cap, mângâindu-l. Atunci, câinele, simțind că are un punct de sprijin, a lăsat ca toată greutatea corpului să-i fie susținută de brațul meu. Am încercat împreună cu domnul avocat să eliberăm bietul animal, însă labele îi erau puternic înțepenite în gard.

Când am plecat să căutăm unelte pentru a desprinde ulucile între care era țintuit, câinele, văzându-se singur, a început să schelălăie grozav, asemenea unui om care plânge în hohote când își vede spulberată cea din urmă speranță pentru viață.

În scrut timp am revenit cu unelte și am reușit să scoatem ulucile, eliberând astfel câinele din prinsoare.

Din întâmplarea aceasta am învățat două lecții.

Prima lecție pe care mi-au predat-o patrupezii de maidan a fost lecția unității și spiritului de întrajutorare. Când s-a prins în gard bietul animal, toți câinii din împrejurimi au început să latre pentru a atrage atenția unei ființe (umane) capabile să-l elibereze. De am fi fost noi în locul câinilor, pesemne c-am fi zis: „Lasă-l că-și merită soarta! Cin’ l-a pus să sară gardu’ omului!? Să sufere acuma.” Ar trebui să învățăm de la câini că suntem datori să facem tot ce ne stă în puteri pentru a ne ajuta semenii prinși în gardurile vieții! Ar trebui să învățăm că suntem datori să ridicăm pe cel căzut, indiferent de cauzele căderii lui. Ar trebui să învățăm că, până la morală, omul are nevoie de o mână întinsă cu milă și dragoste.

Cea de-a doua lecție predată de rasa canină a fost lecția strigătului după ajutor și acceptării ajutorului. Câinele prins în gard a scheunat (a strigat) după ajutor. Ceilalți câini, neputincioși, au lătrat (au strigat) și ei după ajutor. În tot timpul operațiunii de salvare, câinele prins în gard nu a opus rezistență încercărilor noastre de a-l elibera. De am fi fost noi în locul câinelui, pesemne că am fi sfârșit răstigniți de gard, încercând să ne salvăm singuri; am fi preferat să murim mândri, decât să ne umilim a cere ajutor altora. Ar trebui să învățăm de la câini că e bine să strigăm după ajutor când suntem înțepeniți în probleme, când singuri nu ne putem elibera! Ar trebui să învățăm a permite altora să ne sprijine capul, când singuri nu-l putem ține sus! Ar trebui să învățăm a ne destăinui înfrângerile, persoanelor de încredere capabile să ne îndrume spre biruință!

Alin V. 21.03.2013

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: