Mirajul păcatului

Păcatul vine de fiecare dată ambalat cu iluzia că ne va face fericiți. Aceasta a fost și iluzia vândută primilor oameni în Eden: „în ziua când veți mânca din el (din pomul interzis) vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu”.

Păcatul, în ultimă instanță, nu este decât căutarea, conștientă sau nu, a propriei fericiri, în alte lucruri, și nu în relația cu Dumnezeu. Este încercarea de a ne umple singuri viața de semnificație, fără a alerga la Cel ce ne-a creat și ne poate da împlinirea după care tânjesc inimile noastre.

Publicitate

Read Full Post »

Cum am ajuns să fiu operat de 3 ori?

După cum știți cei mai mulți dintre voi, anul trecut, în august, am fost diagnosticat cu necroză bilaterală de cap femural, fapt pentru care a trebuit să trec prin 3 operații la nivelul șoldurilor, intervenții prin care s-au executat foraje de decompresie a capetelor femurale.

După cum spuneam AICI, necroza de cap femural semnifică faptul că celulele osoase din capul femural sunt afectate de lipsa circulației sângelui în acele zone. Altfel spus, pentru că nu se irigă cu sânge, acele porțiuni din os mor.

Asta am aflat la finalul verii în urma unui RMN.

Cum am ajuns la RMN?

În luna mai am resimțit primele dureri în zona inghinală, dureri care au apărut fără vreo cauză mecanică cunoscută la momentul acela-eram la nunta unui prieten și am simțit dureri la piciorul stâng în timp ce stăteam la masă.

Pe atunci eram într-o formă fizică excelentă: aveam 78 de kg (așa cum îmi propusesem la începutul anului 2021), făceam sport des (de 3-4 ori pe săptămână jucam fotbal, trasee montane când aveam ocazia), eram foarte atent cu mâncarea și, cel mai important, nu resimțeam nicio durere la nivel oaselor sau articulațiilor. Erau zile când jucam fotbal chiar și de doua ori (câte o oră jumătate la interval de câteva ore).

După ce am trecut pe la câțiva medici în decurs de câteva luni fără să descopere problema (neurolog, reumatolog, ortoped), în urma unui RMN s-a constatat existența necrozei, la nivelul ambelor șolduri.

A fost un șoc și pentru mine, dar și pentru medici (deși cineva ma anunțase cu un an în urmă)…

Apoi au urmat întrebarea: cum am ajuns eu la necroză bilaterală de cap femural?

Discutând cu medicii pe la care am trecut despre posibilele cauze ale necrozei, rând pe rând au fost eliminate: traumatisme puternice nu am avut sau nu-mi amintesc să fi avut (însă doctorii mi-au spus că pentru așa ceva ar fi trebuit să fie vorba de o lovitură de proporția unui accident de mașină sau o căzătură de la etaj), tratamente cu cortizon nu mi s-au administrat, alcool nu am consumat, iar analizele de sânge erau foarte bune…

Atunci de la ce să fie?

Aflând de la doctori că necroza osoasă apare în urma unui blocaj sanguin de tipul trombozelor, am întrebat dacă necroza mea apărută din senin poate avea legătură cu vaccinul pe care tocmai îl făcusem cu câteva zile înainte de primele dureri (prima doză de la Pfizer), respectiv la câteva zile după acestea (cea de a doua doză).

Răspunsul a doi dintre cei trei doctori a fost că este foarte posibil ca aceasta să fie cauza, ba chiar unul dintre ei mi-a spus că e sigur de asta, având în vedere că celelalte posibile cauze nu s-au confirmat, perioada în care a apărut, cât și faptul că trombozele se numără printre efectele adverse ale vaccinului.

„Oasele tale- forma, pozitionarea lor în șolduri, lipsa altor semne, arată că a existat o cauză ce a apărut brusc, nu de-alungul timpului”, îmi spune doctorul.

Dacă nu au fost alte cauze identificate, dacă s-au confirmat destule cazuri în care vaccinul a provocat tromboze, dacă perioada coincide cu cea în care am făcut vaccinul, dacă nu am simțit niciodată dureri la nivelul oaselor sau articulațiilor înainte de acel moment, dacă doctorii mi-au spus că și ei cred că vaccinul este cauza… nu sunt toate astea motive întemeiate să cred că aceasta este trista realitate?

Ba mai mult, la ceva timp după ce am fost operat, apar în presă două cazuri identice, pe care le găsiți în link-urile de mai jos:

https://www.national.ro/coronavirus/presedintele-federatiei-silva-a-ajuns-in-carje-dupa-vaccinarea-cu-johnson-are-45-de-ani-745042.html

https://m.activenews.ro/stiri/Jurnalistul-Ionel-Iloae-dupa-a-doua-doza-de-Pfizer-%E2%80%9EAcum-sunt-o-persoana-cu-handicap.-Sunt-mii-de-oameni-cu-probleme-post-vaccin.-Va-rabufni-si-asta-sunt-convins-171072

Nu sunt adeptul teoriei conspirației, nu sunt nici împotriva vaccinului și nici nu cred că virusul ăsta nu există. Ba da, există și a făcut ravagii chiar și printre rudele mele (3 persoane dragi, care nu mai sunt astăzi, poate că ar mai fi trăit liniștite ceva ani buni dacă nu ar fi fost lovite de virusul necruțător).

Totuși cazul meu nu e doar al meu. Vaccinul are, în unele cazuri, efecte adverse, iar cazurile la nivel global cu efecte secundare negative serioase sunt destul de multe (din aproape orice sursă ne-am informa).

Ce rost are toată povestea asta tristă pe care am spus-o?

Mă gândesc că povestea mea va ajuta măcar pe câțiva să discearnă în luarea unor decizii în legătură cu controversatul subiect al vaccinării, în sensul de a cântări care sunt riscurile vaccinări, respectiv care sunt riscurile de a trece prin boală.

Spre exemplu, care sunt riscurile pentru un tânăr în formă fizică bună, cu un sistem imunitar puternic, să moară în urma covid sau să rămână cu probleme serioase? Și care sunt, pentru același tânăr, riscurile pe care și le asumă prin vaccinare?

Știu, veți spune că s-au vaccinat atâția și nu au avut nimic serios. Da, așa am gândit și eu. Dar dacă, să presupunem, 1 din 10000 au probleme serioase în urma vaccinului, cine îți poate garanta că nu vei fi tu acela?

Știu că subiectul ăsta e unul care poate separa oameni și că el poate fi o sursă de discordie (sper să nu fie în cazul de față)… Am scris ceea ce ați citit mai sus dintr-un spirit de datorie față de adevăr și de semeni, probabil din același spirit cu care sunt încurajați oamenii vulnerabili să se vaccineze impotriva virusului.

Data viitoare vă spun și cum cineva mi-a comunicat cu an înainte de aceste probleme de sănătate, că voi avea parte de ele…

Read Full Post »

Suntem fragili

In ciuda faptului ca la nivel global cunoastem cel mai ridicat nivel de trai din istoria omenirii, suntem aproape la fel de fragili in fata morti ca in urma cu cateva secole ori milenii. Bunastarea materiala de care ne bucuram nu a reusit nicicum sa indeparteze ingerul mortii, care se abate inevitabil, mai devreme sau mai tarziu, asupra fiecaruia dintre noi.

In ciuda faptului ca tehnologia ne-a facut viata mult mai usoara, iar efortul istovitor a fost inlocuit in mare masura de diverse aparate sofisticate, am ramas la fel de fragili in fata sfarsitului nostru. Confortul secolului nostru ne-a ajutat sa realizam cat mai multe activitati intr-un timp cat mai scurt, dar nu a reusit sa adauge ani vietilor noastre si nici sa opreasca curgerea.

In pofida faptului ca stiinta medicala a avansat exponential in ultimele decenii, ne gasim, cu cateva exceptii, la fel de fragili in fata bolilor care ne cotropesc vietile si care in cele din urma ne trag in pamant. Medicina cu tot arsenalul ei nu poate tine piept mortii, care invinge in ultima instanta chiar si pe cel mai iscusit doctor.

Suntem fragili, oricat ne-am lupta sa schimbam asta.

Mancam sanatos pe cat posibil, facem sport saptamanal, evitam joburile ce ne epuizeaza, calatorim in siguranta, ne prezentam la medic anual pentru analize, nu ne implicam emotional prea mult, evitam excesele, ne calculam fiecare pas… dar, in ciuda eforturilor noastre disperate, viata noastra isi gaseste cumva sfarsitul, oricat de strans ne-am agata de ea.

Suntem fragili si neputinciosi in lupta pentru viata, asa cum afirma si inteleptul Solomon: „omul nu este nu este stăpân pe suflarea lui, ca s-o poată opri, şi n-are nicio putere peste ziua morţii; în lupta aceasta, nu este izbăvire” (Eclesiastul 8:8).

Saptamanile trecute, cand neasteptat au plecat de langa mine doua persoane dragi, am inteles o data in plus ca „nu suntem decat un abur, care se arata putintel si apoi piere” (Iacov 4:14), oricat am fi de grozavi.

Suntem fragili… „ni se duc anii ca un sunet; viata noastra se ridica la saptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci… caci trece iute, si noi zburam” (Psamlul 90: 9,10).

Suntem fragili… ca iarba de pe camp, care „infloreste dimineata si creste, iar seara este taiata si se usuca” (Psalmul 90:6).

Suntem fragili si „cu o moarte suntem toti datori …” (George Cosbuc, Decebal), dar, cu toate acestea, ne incapatanam cu strasnicie sa ne gandim la sfarsitul nostru si la ce va urma dincolo de piatra rece a mormantului. Suntem fragili, fara exceptie, insa cat de putini dintre noi ne intrebam care sa fie rostul vietii noastre scurte, pentru ce ne nastem si de ce murim?

Daca ai citit pana aici, te provoc sa te gandesti la urmatorul lucru: absolut sigur, peste cel mult 100 ani nu vei mai fi in viata; iar daca viata ta, intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, se va sfarsi, intelept ar fi sa te pregatesti pentru acel moment.

In urmatoarele articole, as vrea sa te pot ajuta cu raspunsuri la doua dintre intrebarile cruciale ale vietii, si anume: de ce murim? si care este rostul vietii noastre? .

Read Full Post »

Bunica

Bunica mea (din partea mamei) a împlinit zilele trecute 80 de ani, atingând pragul celor tari („anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani.” Moise, Psalmul 90).

Bunica se numără printre cele mai importante binecuvântări pe care mi le-a oferit Dumnezeu în acești aproape 30 de existență. Nu pot concepe viața mea de astăzi, cu toate bucuriile și frumusețile ei (dar și cu tristeți și dezamăgiri uneori), fără bunica. Fără prezența ei constantă, cu siguranță, lucrurile nu ar mai fi fost la fel acum.

Pentru că la câteva luni după naștere mama s-a văzut constrânsă a se întoarce la serviciu, bunica a fost mama înlocuitoare. Zilnic, până mama se întorcea de muncă, ea trebuia să aibă grijă atât de mine, cât și de treburile casei: gătea pentru familia ei și pentru noi, îngrijea de casă și grădină, făcea cumpărăturile etc.

Pe lângă toată grija pe care mi-a oferit-o în copilărie, cel mai mare bine pe care mi l-a făcut bunica a fost acela că mi l-a făcut cunoscut pe Mântuitorul. Când eu aveam doar 6 ani, ea s-a întors la Dumnezeu, cunoscând mântuirea prin jerta lui Iisus Hristos. De atunci, viața ei s-a schimbat (radical) și odată cu a ei, și viețile noastre (a mea și a mamei), pentru că am început să mergem împreună cu ea la Biserica Evanghelică, acolo unde am auzit Evanghelia și lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Îi sunt atât de recunoscător pentru că prin ea am ajuns și eu la cunoștința adevărului care stă în iertarea păcatelor. În felul ăsta pot spune ca bunica mi-a influențat nu doar viața de aici, vremelnică, ci și destinul veșnic.

Bunica a pus în noi valorile lui Dumnezeu, prin exemplul personal: s-a dedicat muncii casei pentru noi (ne pregătea tuturor mâncare zilnic), fiind un exemplu de altruism. De altfel, cât timp a putut merge fără dureri serioase de picioare și spate, a fost nelipsită lunea și miercurea de la vizitele făcute de Biserică celor bolnavi. Astăzi regretă doar că nu L-a cunoscut pe Domnul mai devreme, în tinerețe.

Bunica reprezintă, de asemenea, un model al vieții de rugăciune. Nu a fost dimineață, în care, trecând prin camera ei, să nu o văd pe genunchi, rugându-se pentru noi, copii sau nepoți. Pentru cei dragi nemântuiți încă se roagă cu lacrimi. Dacă am un motiv de rugăciune, mă pot baza oricând pe ea. La examene în facultate ori teze în liceu, mereu mă întreba ora la care le voi susține, pentru a mijloci pentru mine. Sunt sigur că Dumnezeu a ținut cont în bunătatea Sa de rugile ei.

Ultima data când a fost destul de serios bolnavă – în urmă cu vreo 3 luni, ne-a spus să nu fim descurajați dacă o vom pierde, pentru că știm unde se va duce: va fi împreună cu Domnul inimii ei, cu Cel ce i-a iertat toată păcatele prin moartea Sa pe cruce. Atunci am simțit că trebuie să-i spun din nou, tare și apăsat, că o iubesc. I-au dat lacrimile, spunându-mi că știe acest lucru și că și ea ne iubește.
Prin milă Lui, s-a făcut bine și ne bucurăm de fiecare zi în plus pe care o putem petrece alături de ea.

Bunica e cu adevărat o mare binecuvântare, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți apropiați ei. E modul în care Dumnezeu mi-a purtat de grijă ani de zile și mi-a spus „te iubesc!” în poate cel mai coplesitor mod cu putință.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ea!

PS: Cu această ocazie vă îndemn să vă prețuiți bunicii (părinții) câtă vreme sunt în viață. Spuneți-le, arătați-le că-i iubiți! Va veni o zi când nu veți mai putea face asta…

Read Full Post »

As vrea

As vrea… o gumă de șters greșeli ce au lasat urme în inimi si lacrimi pe obraji.

Si un ceas sau o clepsidra prin care să întorc zilele și anii, sa pot sa arunc uitare peste întristari și necazuri. As vrea sa pot trai in vis, sa poti sa mi spui ca nu Te am dezamagit, sa ma mai strangi in brațe ca pe un copil ce sunt si sa ma-mbraci in amnezii astfel incat sa nu mi mai amintesc de mine, de chipul meu si inima mea, de trecut si chinuri; sa pot sa vad doar ce i frumos si bun si sa ma pierd pt eternitate in dragostea Ta, linistit ca un prunc in pantecele mamei, la adapost de orice i urat.

Da-mi guma sa sterg greseli si clepsidra sa intorc timpul si praful uitarii sa l arunc peste răni și să uit chiar de mine însumi. Suspin si eu impreuna cu intreaga creație dupa rascupararea ce va sa vina de raul din mine, din noi, de lacrimi si chin si de orice regrete.

Si totusi, pana atunci, ahhh, da-mi o gumă! C-am multe de sters din inimi si minți apăsate…

Read Full Post »

De ce să citim Biblia la rând?

Atenție: Țin să vă anunț ab initio că acesta nu este un post despre cum și ce ne trebuie ca să studiem Biblia!

În cele ce urmează aș dori să subliniez câteva avantaje care decurg din citirea Bibliei în ordinea cărților ei componente (de la Geneza la Maleahi- în canonul protestant, pentru VT, și de la Evanghelia după Matei la Apocalipsa, pentru NT), dar mai cu seamă din lectura atentă a fiecărei cărți în ordinea în care sunt relatate evenimentele de către autor.

Iată câteva avantaje ale unei astfel de citiri:

1. Acest fel de a lectura Biblia ne ferește de tendința de a selecta spre citire doar acele pasaje care ne sunt plăcute (spre exemplu doar pasajele despre dragostea lui Dumnezeu sau numai cele despre harul lui Dumnezeu).

2. De asemenea, citirea la rând a Bibliei ne scutește de posibila înclinație de a lectura doar pasajele deja cunoscute. Putem cădea foarte lesne în această capcană, atunci când obișnuim să citim din Scripturi doar acele locuri care ne trec prin minte la un moment dat.

3. Citirea integrală a Bibliei ne oferă perspectiva de ansamblu, ajutându-ne să înțelegem întregul plan al lui Dumnezeu cu privire la umanitate.

4. Citirea cărților, în ordinea în care evenimentele sunt relatate de către autor, ne ajută să înțelegem contextul în care se încadrează un anumit pasaj biblic ori anumite versete, fapt extrem de important în realizarea unei hermeneutici corecte. Per a contrario, spre exemplu, obisnuința unei persoane de a citi, în 5 zile consecutive, versete din 5 locuri diferite ale Bibliei ori chiar ale aceleiași cărți biblice, poate favoriza decontextualizarea acestor versete.

5. Prin citirea la rând a Bibliei îi dăm șansa lui Dumnezeu să ne vorbească despre toate lucrurile (chiar și despre acelea care ne-ar crea durere, disconfort), și avem astfel posibilitatea de a crește în toate privințele. Cred că în modul acesta ne ferim de a-L constrânge pe Dumnezeu să ne vorbească doar ceea ce am dori noi a ne vorbi.

6. Citirea Sfintei Scripturi în ordine ne testează și consolidează consecvența, oferindu-ne în acest sens și posibilitatea de a ne stabili anumite standarde față de care să ne putem măsura statornicia.

7. Întrucât Biblia este insuflată de Duhul Sfânt, consider că și așezarea evenimentelor, de către autori într-o anume ordine (spre exemplu evenimentele prezentate într-o evanghelie), nu este întâmplătoare, ci face parte din procesul mai larg de insiprație divină.

Așa cum am spus inițial, acestea sunt câteva avantaje ale citirii Bibliei la rând. Dacă sesizați și alte avantaje (sau dezavantaje) ale acestei modalități de lectură a Scripturii, vă invit a le împărtăși.

Read Full Post »

Dialoguri (2)

– Vai, ce frig e, domnule! Abia aștept să ajung acasă, la căldură…

– Eu cred că frigul ăsta e menit a ne face să-i mulțumim lui Dumnezeu că avem o casă, un loc cald, un adăpost.

– Băiete, mie nu mi-a făcut Dumnezeu nicio casă! Eu am făcut-o, muncind cu mâinile mele…

– Dar sănătate și putere de muncă, oare cine v-a dat?

-Nu știu, băiete…

(„…Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? 1 Corinteni 4:7)

Read Full Post »

Gândul veşniciei

Azi bunica mea a împlinit 74 de ani. Ca să înțelegeți povestea, cred că e nevoie să vă spun că, după mama, ea mi-e cea mai dragă persoană pe lume, poate și pentru că, de la nașterea mea, locuim sub același acoperiș.

Întrebând-o cum se simte la această vârstă înaintată, mi-a răspuns privindu-mă cu drag: parcă ieri erai copil, iar eu mai tânără cu 23 de ani… nu ştiu cum a zburat timpul.

Aniversarea ei, pe lângă a fi motiv de mulţumire la adresa lui Dumnezeu care mi-a făcut favorul de a pune lângă mine o astfel de persoană, a fost motiv să înţeleg mai bine că viaţa ni-i scurtă şi că timpul trece iute: ai 20 de ani şi mâine parcă, pe nesimţite, te trezeşti că împlineşti 70. Şi apoi vine moartea. Desgiur, la unii dintre noi, se poate a veni mai devreme.

Lucru cert e că toţi murim. Garantez pentru faptul că, peste 90 de ani (cu extremă îngăduinţă spun 90), niciunul dintre cei ce vom fi citit aceste rânduri nu vom mai fi în viaţă. Şi atunci se naşte în mintea mea o întrebare: asta să fie tot? Ne naştem, copilărim, facem scoală, ne căsătorim, construim o casă, creştem copii, îmbătrânim, murim… şi atât? Să nu fie nimic dincolo de mormânt?

Posibilitatea asta mi s-ar părea cea mai tragică şi, totodată, cea mai lipsită de sens dintre toate câte mi le pot imagina. Dacă ar fi doar atât, viaţa mi-ar părea cel mai trist lucru ce s-ar găsi în univers. Dacă ar fi doar atât aş striga cu disperare: prea puţiiiiiiiiiiin!

Intuiţia îmi spune că trebuie să fie ceva mai mult, că trebuie să existe ceva dincolo (dincolo de mormânt), că nu existăm fără noimă, doar ca, după 20, 30, 50 ori 80 de ani, să murim.

Vă spun că trebuie să existe ceva mai mult! Ba mai mult decât atât, am convingerea că există! Există o veşnicie! Iar intuiţia mea că, dincolo de ultima lopată de ţărână pusă peste mine, urmează ceva într-un anume sens cu mult mai important decât viaţa, nu e altceva decât gândul veşniciei pe care Dumnezeu l-a pus în fiecare om. (Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei… Eclesiastul 3:11)

Prieteni, vă îndemn să vă reconsideraţi viaţa în perspectiva veşniciei! Pentru că intuiţia voastră e adevărată: există ceva după moarte! Ceva ce se numeşte eternitate.

Read Full Post »

O viață pierdută (2)

Spuneam aici că viața, fie chiar cu Dumnezeu, trăită însă pentru noi înșine, este o viață ratată. Am fost creați (și re-creați) să trăim pentru El, de dragul Lui și spre slava Lui!

Problema cea mai mare, constatată prin experiență proprie, este că în mod instinctiv ne iubim viața și vrem să o păstrăm.

În pasajul din Marcu 8:31-38 (citiți aici), evanghelistul relatează cum Domnul Iisus le descoperă ucenicilor, în premieră, faptul că El va trebui să treacă pe drumul suferinței și disprețului și, în final, să Își dea viața, înviind a treia zi. Petru, uluit de acest posibil scenariu, Îl trage deoparte pe Iisus, mustrându-L, după cum remarcă Matei, cu următoarele cuvinte: „Să Te ferească, Dumnezeu, Doamne!” (Matei 16:23). Reacția Domnului față de spusele lui Petru este una cât se poate de radicală: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”

Ce eroare gravă în ochii Domnului a comis Petru de L-a determinat pe Iisus să rostească astfel de vorbe usturătoare?

Petru, prin cuvintele sale, nu a cerut lui Iisus nimic altceva decât să-Și scape viața, să Se protejeze, să Se gândească, mai întâi de toate, la Sine. Iar acest lucru pentru Domnul era inacceptabil. El venise pornit să-Și dea viața, să renunțe la propria Persoană de dragul altora, împlinind voia Tatălui, să se piardă pe Sine, salvându-i pe alții.

Domnul Iisus Îl avertizează pe ucenicul său că un astfel de mod de gândire, axat pe salvarea propriei vieții, este unul firesc, deloc în conformitate cu plan lui Dumnezeu.

Textul relevă două perspective contradictorii asupra vieții.

Prima dintre ele, cea obișnuită naturii umane, este aceea de a trăi viața pentru noi înșine, de a ține strâns cu mâinile de ea, de a evita cu orice preț suferința, zdrobirea și crucea, de a ne salva pe noi înșine. E perspectiva potrivit căreia viața este a noastră și pentru noi și, deci, putem face ceea ce dorim cu ea. E acel modus vivendi axat pe fericirea proprie, neținând cont de Dumnezeu decât în măsura în care Acesta contribuie la bunăstarea noastră.

Cealaltă perspectivă, contrară tendințelor noastre naturale, și descoperită prin Duhul Sfânt, este aceea de a trăi viața pentru Dumnezeu, de a-i da drumul din propriile mâini, de a nu căuta salvarea eului și evitarea crucii. Ea înseamnă conștientizarea faptului că noi suntem aici pentru El și pentru a împlini planurile Sale. Înseamnă a alege ascultarea de El, chiar și atunci când aceasta pare în defavoarea noastră și conduce la suferință.

Dragi prieteni, pe zi ce trece îmi devine tot mai clar faptul că Dumnezeu dorește ca noi (cei care ne numim creștini) să gândim dumnezeiește, asemenea Domnului Iisus, și în fiecare zi să renunțăm la noi înșine, la viața noastră, la pretențiile, visurile și precauțiile noastre și să trăim pentru El, de dragul Lui și pentru visurile Lui. Asta înseamnă zdrobire, cruce, moarte.

Alternativa este mult mai simplă și constă în a trăi în continuare (cu Dumnezeu) pentru noi înșine, pentru propriile plăceri și interese, căutând cu orice preț să ne salvăm viața.

Însă, paradoxal, această alternativă conduce inevitabil spre o viață pierdută…

Iată cum se încheie textul: „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va scăpa.”

Avem de ales: fie trăim pentru noi, ratându-ne viața, fie trăim pentru Domnul, împlinindu-ne menirea.

Cred ca acesta este terenul unei bătălii fundamentale în creștinism.

Read Full Post »

O viață pierdută

Zilele trecute, mi-a fost dat de Domnul să descopăr un adevăr fundamental al vieții creștine, față de care până atunci am fost orb. Știam despre el, dar nu-l văzusem niciodată atât de lămurit și nici nu-mi răscolise vreodată viața, cu toate că întregul creștinism se învârte în jurul său. De aceea, îmi pare că până acum viața mea a gravitat prea departe de ceea ce așteaptă Dumnezeu de la mine.

Iată despre ce este vorba…

Ne întoarcem la Dumnezeu ca să ne fie bine: să scăpăm de pedeapsa veșnică, să primim eliberare de păcat, să găsim sens pentru existență, să căpătăm pace cu noi înșine, să ne bucurăm de acceptare și dragoste necondiționată, să dobândim speranță pentru viitor ori binecuvântări pentru prezent. Venim la El pentru că ne promite ceva. Și nu e nimic culpabil în acest lucru, ci dimpotrivă, absolut firesc.

Situația descrisă anterior devine culpabilă când, odată convertiți la creștinism, ea se tranformă într-un mod de viață ori, mai degrabă, într-un plafon. Trăim cu Dumnezeu pentru că avem de câștigat. Pentru că lângă El ne simțim în siguranță. Pentru că ni s-au deschis ochii și vedem binecuvântările Lui. Pentru că în El găsim bucurie și împlinire. Pentru că funia căsniciilor împletită cu El e trainică. Altfel spus, trăim cu Dumnezeu pentru că ne prinde bine. Ieșim în câștig. Suntem avantajați.

Și asta înseamnă, așa cum spunea Bernard de Clairvaux, a-L iubi pe Dumnezeu de dragul NOSTRU. Și vai, câți dintre noi rămânem la acest plafon! Trăim cu Dumnezeu, însă pentru noi! Facem lucruri corecte în ochii Celui de sus (ne sfințim comportamentul, rostim rugăciuni, studiem Scripturile), dar pentru noi. Viața întreagă gravitează astfel în jurul nostru. NOI suntem în centrul universului, iar Dumnezeu slujește la împlinirea binelui nostru suprem.

În mod evident nu asta așteaptă Domnul de la noi!

Dacă ceea ce trebuia să fie doar un punct de pornire în relația noastră cu Dumnezeu devine punctul final și scopul ultim al creștinismului nostru, atunci avem o problemă.

Noi toți existăm pentru că Dumnezeu a vrut. Am fost creați (și re-creați) ca să trăim pentru EL! Viața noastră Îi aparține Lui. În jurul Lui ar trebui să graviteze întreaga noastră existență. El ar trebui să fie scopul ultim al năzuițelor noastre și punctul final al creștinismului nostru. El ar trebui să fie motivul pentru care ne trezim în fiecare dimineața și pentru care respirăm. Toate lucrurile corecte și frumoase ar trebui făcute pentru El. Chiar și lucrurile obișnuite ar trebui făcute pentru El. („Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu.” 1Corinteni 10:31; „Și un pai de ridic de la pământ, o fac pentru slava lui Dumnezeu!” Sf. Laurențiu)

Ar trebui să ne revizuim poziția și, așa cum remarca Bernard de Clairvaux, să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu de dragul lui Dumnezeu!

Și să învățăm să trăim cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu! Căci viața trăită pentru noi înșine e o viață pierdută.

Cât despre mine, nu mai vreau să pierd nicio clipă. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

Va urma… dacă va voi El.

Read Full Post »