Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Adevărata viaţă’ Category

Astăzi, mai mult ca oricând, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte- să cunosc și să cresc alături de oameni care au îmbătrânit (sau chiar s-au stins din viață) lângă Isus Hristos! Astfel de persoane sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, o comoară pentru generația mea; de aceea, consider că a scrie despre credința lor e o datorie și, în același timp, o onoare.

Picăturile care au umplut paharul bucuriei cunoașterii unor asemenea creștini mi-au fost turnate în suflet zilele trecute, când, împreună cu familia mea și cu alte două surori de credință, am vizitat o doamnă bătrână, credincioasă, pe care o numim cu drag Sora Cornelia.

Sora Cornelia, la vârsta de 81 de ani, îmbolnăvită și slăbită, trecută prin suferințe, are o credință tot mai puternică, antagonică fragilității fizice. Cu puțin timp în urmă a fost grav bolnavă și a crezut că va pleca Acasă, dar acum, simțindu-se mai bine, ne spune, asemenea apostolului Pavel, că pentru dânsa ar fi fost cu mult mai bine să treacă dincolo, dar că acceptă cu bucurie voia lui Dumnezeu de a o ține încă pe pământul celor vii.

Nu citim pe fața ei nicio urmă de scârbă de viață, frustrare, auto-compătimire sau deznădejde, ci doar un dor puternic ce țâșnește din adâncul ființei sale și o face să ne mărturisească: „Aș vrea fierbinte să-L văd pe Domnul, să cad înaintea Lui și să-I sărut picioarele!” În fața unei asemenea dorințe irezistibile după Hristos și a unei astfel de încrederi nezdruncinate în promisiunile Sale, cei mai mulți dintre noi am fost copleșiți și ne-am simțit rușinați.

Sora Cornelia a cântat în tinerețe pentru lume și faimă. Eu însă o cunosc cântând cu foc nespus pentru slava Domnului și mi-au rămas adânc întipărite în memorie întâlnirile din casa dumneaei, când cerul întreg parcă se cobora în versurile-i acompaniate de acordeon. Obișnuiam să spun atunci (și spun și acum, fără intenția de a-mi supăra prietenii predicatori) că o astfel de întâlnire atârna în sufletul meu mai greu decât multe predici maiestuoase.

Am înțeles din această vizită că sora Cornelia nu s-a mulțumit niciodată a trăi un creștinism mediocru, fără vlagă și pasiune pentru Hristos, fapt lesne de desprins din cuvintele dumneaei, prin care ne îndemna: „Rugați-vă pentru nepoții mei! Sunt credincioși și ei, dar nu văd să aibă prea multă dragoste pentru Domnul…

Sora Cornelia face parte din acea categorie de creștini a căror credință, potrivit Scripturii, suntem datori a o urma. Este vorba despre o credință ce se manifestă prin dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, răbdare în încercare, așteptare și iubire a revenirii lui Isus Hristos și încredere în promisiunnile Sale.

Acum, când mă apropii de împlinirea unui sfert de secol de existență, și când mă gândesc tot mai des cum va arăta viața mea peste câteva zeci de ani și ce voi lăsa în urmă pentru generația ce-mi va urma, îmi doresc tot mai tare să urmez credința sorei Cornelia, și a vrednicilor mei înaintași.

Read Full Post »

Jertfirea lui Isus Hristos pe cruce este, în lumina creştinismului,  cel mai important fapt din istoria universului şi a omenirii. Crucea e locul unde Singurul Dumnezeu adevărat, Sfântul şi Dreptul Dumnezeu, Şi-a descoperit dragostea faţă de omul căzut, sacrificând ce a avut mai scump- pe Singurul Său Fiu, pe Cel în care Îşi găsea toată plăcerea şi care era una cu Sine din veşnicie.

Crucea e povestea tulburătoare în care Dumnezeul Întrupat moare de dragul unor fiinţe depravate care prin păcat I-au întors ostentativ spatele şi şi-au declarat independenţa.

Astfel, Dumnezeu Fiul face pasul „sinucigaş”, luând un trup de om şi coborând în lumea noastră ostilă. A coborât mai jos de iesle. A coborât mai jos decât postura de prunc cu origini dubioase, un posibil copil născut din curvie. A coborât mai jos decât statutul unui fiu al unei familii sărace dintr-un sat anonim al unei ţări neînsemnate politic şi geografic, maracate cu punct pe o hartă planetară. A coborât mai jos decât titlul de samaritean care are drac. Mai jos decât a fi neînţeles şi considerat lunatic chiar de cei din familia sa.  A coborât mai jos decât a fi prietenul vameşilor şi prostituatelor, văzut ca un mancăcios şi băutor de vin. A coborât mai jos decât a purta o cunună de spini şi a îndura insultele şi loviturile unor oameni ca noi, orbiţi de păcat. A coborât mai jos decât a fi respins de chiar cei pe care îi crease cu atâta dragoste. A coborât până la cruce. A coborât pâna în iad- în iadul care a însemnat despărţirea de Tatăl, de Cel cu care era una din eternitate.

Crucea e locul unde ne întelegem condiţia, locul unde se reflectă cel mai limpede adevărul despre noi şi despre hăul întunecat al decăderii noastre.

De asemenea, crucea e locul unde se descoperă caracterul lui Dumnezeu. Locul unde înţelegem dreptatea şi dragostea Lui. Dreptatea care a lovit necruţător în Cel ce S-a Încărcat cu păcatele milenare ale umanităţii. Dreptatea lui Dumnezeu care L-a zdrobit, L-a şters de pe pământul celor vii, socotindu-L vinovat pentru orice fărădelege săvârşită sub soare. Şi dragostea lui Dumnezeu care a ales să-Şi jertfească Fiul, cruţându-ne pe noi. Dragostea prin care Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine Însuşi, salvându-Şi creaţia.

Nu cred a fi ceva mai important în creştinism ca jertfa lui Hristos. Nu văd altă sursă de unde ar putea să izvorască nici măcar o fărâmă de har în afara acestei lucrări perfecte şi complete. Nu văd o altă cale de a ne naşte din nou, decât trecând pe la cruce. Nu văd în viaţa creştină o altă sursă de viaţă şi o altă motivaţie mai puternică a trai în sfinţenie decât crucea. Trebuie să ne aducem trupurile noastre ca o jerftă vie, motivaţi de îndurarea lui Dumnezeu revelată în Hristos. Dacă Hristos şi jerfta Lui descoperită prin lumina Duhului Sfânt nu ne motivează la ieşirea din pasivitate, atunci nimic altceva nu ne-ar putea motiva vreodată.

Avem nevoie de predici antrenante, motivatoare şi emoţionante despre ce ar trebui să facem noi ca şi creştini, sau necreştinii pentru a se converti, dar cred că cea mai motivatoare realitate este revelarea crucii lui Hristos. Dacă asta ne lasă inima rece, nicio altă predică nu cred a ne putea mişca.

Nu mai vreau un creştinism unde crucea să fie un lucru secundar, adiacent, un adevăr de care ne putem despărţi când devenim mai maturi spiritual, de care ne putem lipsi pentru că avem alte lucruri mai importante care să ne preocupe. Cred că predicarea lui Hristos şi a crucii trebuie să fie centrul creştinismului, altminteri vorbim în speţă despre orice altceva, dar numai creştinism nu poate fi numit. Cred că persoana lui Cristos şi lucrarea Sa reprezintă singura temelie pe care putem clădi ceva durabil în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Cred că Pavel nu a avut vederea prea strâmtă şi nu a exagerat când a afirmat că nu vrut să ştie altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Cred că afirmarea centrailtăţii crucii în propovăduirile sale nu a fost un moft ori un blocaj psihologic.

Cred că toate celelate- învăţături, îndemnuri, mustrări, proorocii, semne şi minuni chiar, îşi au importanţa lor, însă toate trebuie să aibă drept temelie lucrarea lui Hristos.

Cred că crucea- unde Cristos S-a răstingnit- e semnul creştinismului.

Acum când mi-a fost dat să văd o scânteie numai din frumuseţea Cristosului crucificat îmi vine „să spun ca şi când aş urla” că acolo trebuie să ne întoarcem pentru a Îl regăsi pe Dumnezeu şi a ne afla pe noi înşine: la CRUCE!

Read Full Post »

Spuneam aici că viața, fie chiar cu Dumnezeu, trăită însă pentru noi înșine, este o viață ratată. Am fost creați (și re-creați) să trăim pentru El, de dragul Lui și spre slava Lui!

Problema cea mai mare, constatată prin experiență proprie, este că în mod instinctiv ne iubim viața și vrem să o păstrăm.

În pasajul din Marcu 8:31-38 (citiți aici), evanghelistul relatează cum Domnul Iisus le descoperă ucenicilor, în premieră, faptul că El va trebui să treacă pe drumul suferinței și disprețului și, în final, să Își dea viața, înviind a treia zi. Petru, uluit de acest posibil scenariu, Îl trage deoparte pe Iisus, mustrându-L, după cum remarcă Matei, cu următoarele cuvinte: „Să Te ferească, Dumnezeu, Doamne!” (Matei 16:23). Reacția Domnului față de spusele lui Petru este una cât se poate de radicală: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”

Ce eroare gravă în ochii Domnului a comis Petru de L-a determinat pe Iisus să rostească astfel de vorbe usturătoare?

Petru, prin cuvintele sale, nu a cerut lui Iisus nimic altceva decât să-Și scape viața, să Se protejeze, să Se gândească, mai întâi de toate, la Sine. Iar acest lucru pentru Domnul era inacceptabil. El venise pornit să-Și dea viața, să renunțe la propria Persoană de dragul altora, împlinind voia Tatălui, să se piardă pe Sine, salvându-i pe alții.

Domnul Iisus Îl avertizează pe ucenicul său că un astfel de mod de gândire, axat pe salvarea propriei vieții, este unul firesc, deloc în conformitate cu plan lui Dumnezeu.

Textul relevă două perspective contradictorii asupra vieții.

Prima dintre ele, cea obișnuită naturii umane, este aceea de a trăi viața pentru noi înșine, de a ține strâns cu mâinile de ea, de a evita cu orice preț suferința, zdrobirea și crucea, de a ne salva pe noi înșine. E perspectiva potrivit căreia viața este a noastră și pentru noi și, deci, putem face ceea ce dorim cu ea. E acel modus vivendi axat pe fericirea proprie, neținând cont de Dumnezeu decât în măsura în care Acesta contribuie la bunăstarea noastră.

Cealaltă perspectivă, contrară tendințelor noastre naturale, și descoperită prin Duhul Sfânt, este aceea de a trăi viața pentru Dumnezeu, de a-i da drumul din propriile mâini, de a nu căuta salvarea eului și evitarea crucii. Ea înseamnă conștientizarea faptului că noi suntem aici pentru El și pentru a împlini planurile Sale. Înseamnă a alege ascultarea de El, chiar și atunci când aceasta pare în defavoarea noastră și conduce la suferință.

Dragi prieteni, pe zi ce trece îmi devine tot mai clar faptul că Dumnezeu dorește ca noi (cei care ne numim creștini) să gândim dumnezeiește, asemenea Domnului Iisus, și în fiecare zi să renunțăm la noi înșine, la viața noastră, la pretențiile, visurile și precauțiile noastre și să trăim pentru El, de dragul Lui și pentru visurile Lui. Asta înseamnă zdrobire, cruce, moarte.

Alternativa este mult mai simplă și constă în a trăi în continuare (cu Dumnezeu) pentru noi înșine, pentru propriile plăceri și interese, căutând cu orice preț să ne salvăm viața.

Însă, paradoxal, această alternativă conduce inevitabil spre o viață pierdută…

Iată cum se încheie textul: „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va scăpa.”

Avem de ales: fie trăim pentru noi, ratându-ne viața, fie trăim pentru Domnul, împlinindu-ne menirea.

Cred ca acesta este terenul unei bătălii fundamentale în creștinism.

Read Full Post »

Zilele trecute, mi-a fost dat de Domnul să descopăr un adevăr fundamental al vieții creștine, față de care până atunci am fost orb. Știam despre el, dar nu-l văzusem niciodată atât de lămurit și nici nu-mi răscolise vreodată viața, cu toate că întregul creștinism se învârte în jurul său. De aceea, îmi pare că până acum viața mea a gravitat prea departe de ceea ce așteaptă Dumnezeu de la mine.

Iată despre ce este vorba…

Ne întoarcem la Dumnezeu ca să ne fie bine: să scăpăm de pedeapsa veșnică, să primim eliberare de păcat, să găsim sens pentru existență, să căpătăm pace cu noi înșine, să ne bucurăm de acceptare și dragoste necondiționată, să dobândim speranță pentru viitor ori binecuvântări pentru prezent. Venim la El pentru că ne promite ceva. Și nu e nimic culpabil în acest lucru, ci dimpotrivă, absolut firesc.

Situația descrisă anterior devine culpabilă când, odată convertiți la creștinism, ea se tranformă într-un mod de viață ori, mai degrabă, într-un plafon. Trăim cu Dumnezeu pentru că avem de câștigat. Pentru că lângă El ne simțim în siguranță. Pentru că ni s-au deschis ochii și vedem binecuvântările Lui. Pentru că în El găsim bucurie și împlinire. Pentru că funia căsniciilor împletită cu El e trainică. Altfel spus, trăim cu Dumnezeu pentru că ne prinde bine. Ieșim în câștig. Suntem avantajați.

Și asta înseamnă, așa cum spunea Bernard de Clairvaux, a-L iubi pe Dumnezeu de dragul NOSTRU. Și vai, câți dintre noi rămânem la acest plafon! Trăim cu Dumnezeu, însă pentru noi! Facem lucruri corecte în ochii Celui de sus (ne sfințim comportamentul, rostim rugăciuni, studiem Scripturile), dar pentru noi. Viața întreagă gravitează astfel în jurul nostru. NOI suntem în centrul universului, iar Dumnezeu slujește la împlinirea binelui nostru suprem.

În mod evident nu asta așteaptă Domnul de la noi!

Dacă ceea ce trebuia să fie doar un punct de pornire în relația noastră cu Dumnezeu devine punctul final și scopul ultim al creștinismului nostru, atunci avem o problemă.

Noi toți existăm pentru că Dumnezeu a vrut. Am fost creați (și re-creați) ca să trăim pentru EL! Viața noastră Îi aparține Lui. În jurul Lui ar trebui să graviteze întreaga noastră existență. El ar trebui să fie scopul ultim al năzuițelor noastre și punctul final al creștinismului nostru. El ar trebui să fie motivul pentru care ne trezim în fiecare dimineața și pentru care respirăm. Toate lucrurile corecte și frumoase ar trebui făcute pentru El. Chiar și lucrurile obișnuite ar trebui făcute pentru El. („Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu.” 1Corinteni 10:31; „Și un pai de ridic de la pământ, o fac pentru slava lui Dumnezeu!” Sf. Laurențiu)

Ar trebui să ne revizuim poziția și, așa cum remarca Bernard de Clairvaux, să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu de dragul lui Dumnezeu!

Și să învățăm să trăim cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu! Căci viața trăită pentru noi înșine e o viață pierdută.

Cât despre mine, nu mai vreau să pierd nicio clipă. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

Va urma… dacă va voi El.

Read Full Post »

Scriu dupa vreme destul de indelungata asa ca va rog sa ma iertati daca am uitat cum se face. E lucru anevoios sa te apuci de treburi si lucruri peste care s-a asternut ceva praf. Insa, pana voi veti fi citit aceasta scurta indroducere, eu voi fi terminat de curatat unealta de lucru. Si uite ca incepe sa scrie…

E atata noroi in lumea asta. Nu e loc sub soare care sa fi ramas imaculat. Si mai ales in inima omului, acolo s-au cuibarit cele mai mari mizerii: uciderea, rautatea, ura, indiferenta, tradarea, mania, ipocrizia, minciuna, barfa, neincrederea, invidia, lasitatea, egoismul, avaritia, etc. Pe langa toate astea mai exista si suferinta, multa suferinta: spitale pline, boli incurabile, dureri insuportabile. Terra a devenit planeta cenusie. Nu mai e deloc albastra, deloc luminoasa. Sa fii orb si tot realizezi ca omenirea se scufunda incet dar sigur in propria ei mlastina. Peisajul e sinistru: cutremure, incalzire globala, razboaie, criza financiara. Aici traim.

Iar daca esti un om normal, in fiecare zi duci o lupta cumplita sa nu descurajezi, sa ramai intreg la minte, sa rezisti psihic si fizic in mijlocul acestui haos. E o adevarata provocare sa nu iti pierzi speranta si sa nu te lasi doborat de vestile rele cu care esti asaltat. E batalie insangerata din care biruitori ies numai cei care au invatat sa priveasca dincolo de intuneric, cei care au ochi sa vada dincolo de noroi. Pentru ca viata nu ne ofera doar tragedii, amaraciuni si intristari, ci ne face parte si de bucurii, zambete si sperante. In tot intunericul exista si lumini: binecuvantari, favoruri divine. Insa atat de putini sunt cei ce le vad, le simt si se bucura de ele.

In acest sens, o poveste spune ca existau, undeva (nu imi amintesc locul) doi baieti gemeni, dar care in privinta felului de a privi viata erau diametral opusi. Unul era tot timpul fericit, orice lucru neinsemnat, orice maruntis il incanta la culme. Celalalt, mereu dezamagit si trist. Pentru el nu exista nimic care sa-l multumeasca.

Intr-o zi, mama lor, cu gandul sa rezolve problema, a cerut sfatul unui psiholog. Acesta i-a raspuns: exista un singur mod de a echilibra lucrurile. De ziua lor, cumparati celui nemultumit cel mai frumos cadou din cate exista si pe care vi-l permiteti. Celuilalt sa-i luati un cadou neinsemnat. Astfel poate creati o diferenta de ordin psihologic in mintea lor.

Cand a venit aniversarea copilasilor, mama ii cumpara celui intristat un tren superb de jucarie. Baiatul fu incantat pentru cateva minunte, apoi insa il arunca dezamagit in sacul cu jucarii. Pentru fratele sau, mama lua, dupa cum spusese psihologul, un cadou cat se poate de urat: o cutie plina cu balegar. Copilul lua repede cutia, o deschise bucuros, iar cand vazu balegarul, lua cu mainile lui mici din el si arunca in sus, prin casa, scormonind de zor in cutie si exclamand: Uraaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaaa! La atata balegar, inseamna ca trebuie sa fie si un calut pe aici!

Ca sa nu te scufunzi in mlastina lumii acesteia trebuie sa fii asemenea baietelului si sa inevti sa te bucuri de orice favor, oricat de neinsemnat sau obisnuit ar parea. Fii multumitor daca ai o familie, o locuinta, daca ai sanatate, hrana, imbracaminte, daca poti sa mergi, sa vezi, auzi, respiri si daca inca iti bate inima in piept si nu faci parte din cei 150 de mii de oameni de pe intregul pamant care au murit doar azi.

Eu cred cu tarie ca LA ATATA NOROI, TREBUIE SA EXISTE SI CEVA BUN IN VIATA ASTA!

Iti trebuie doar ochi sa privesti dincolo de noroi.

Alinn V. 06.10.2011

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: