Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘crestin’

Aud uneori spunându-se: „nu putem afirma siguranța mântuirii, pentru că astfel am da frâu liber creștinilor să trăiască cum vor și unii ar păcătui fără probleme, gândindu-se că ei oricum sunt mântuiți.”

O astfel de afirmație este un nonsens. Niciun creștin, adus la viață de Tatăl, născut din nou de Duhul lui Dumnezeu, nu va mai putea să trăiască oricum și nu se va gândi : „A, sunt mânuit pentru totdeauna, ce bine! Pot acum să păcătuiesc cât vreau!”. Cine gândește așa, cu siguranță nu este născut din nou.

Orice copil al lui Dumnezeu va persevera în sfințenie, căutând să asculte de Isus. Pentru că Domnul Dumnezeu s-a angajat că va pune în inima lui teama de El și dragostea de poruncile Lui.

Cine trăiește o viață în păcat, fără vreo dorință de sfințire, nu are nevoie să fie responsabilizat cu privire la cum ar trebui să trăiască, ci are nevoie să fie născut din nou.

Să nu ne fie frică să predicăm, afirmăm siguranța mântuirii! Pentru că niciunul, dar absolut niciunul din cei născuți din nou nu va fi încurajat să păcătuiască, la gândul că este deja sigur de mântuirea lui.

Read Full Post »

Importanța bisericii (cu sensul de comunitate locală formată din oameni născuți din nou, care practică în mod autentic credința creștină) este relevată fără echivoc în scrierile Noului Testament; atât epistolele – care ele însele sunt scrieri adresate unor biserici, cât și cartea Faptele apostolilor- unde se menționează faptul că întâii creștini „stăruiau în legătura frățească” (Fapte 2:42) și se întâlneau în fiecare zi, consemnează următoarea realitate: comunitatea credincioșilor, tradusă prin „biserică” ori „adunare”, prezenta o valoare importantă pentru credincioșii vremii.

Pe lângă Noul Testament (prin epistole și Fapte), stau martore multe texte ale Vechiului Testament, care, deși nu făceau referire la biserică, subliniau importanța închinării comunitare, la Cortul Întâlnirii, și mai apoi la Templu. De asemenea, Evangheliile, respectiv epistolele pauline, ne relatează faptul că Însuși Isus Hristos, iar mai apoi apostolul Pavel, au frecventat „bisericile” vremii (sinagogile), fără urmă de dispreț.

Cu toate aceste texte ce abundă în Scripturi, trăim vremuri în care pare că biserica nu mai este prețuită prea mult de către „sfinții ei”, iar credința pare să-și fi uzat pentru mulți sensul comunitar, fapt pentru care auzim adesea: „mă rog în camaruța mea, nu e nevoie să vin la biserică!”, „eu trăiesc acasă cu Dumnezeu!”, „am credința în inima mea, nu e nevoie să o arăt adunării!”. Pe lângă această categorie de oameni (sinceri, dar naivi) descrisă prin cuvintele de mai sus, mai există o altă categorie de creștini ce frecventează rareori bisericile și care este caracterizată prin expresiile: „sunt atâția ipocriți în biserici, că nu mai are rost să vin!”, „mai bine acasă, decât să-l văd pe x cum se dă drept sfânt!”, „bisericile nu mai sunt ce au fost cândva! Astăzi cele mai multe sunt praf!” etc.

Deși motivele pot fi multiple, unele dintre ele chiar justificate, aș vrea în scurte cuvinte să împărtășesc cu voi, din experiența mea nu foarte vastă, care ar fi pericolele ce decurg din lipsa frecventării unei biserici și care ar putea fi cauzele reale, profunde ale acestui fapt.

Înstrăinarea de biserică, în primul rând, favorizează trăirea în întuneric și păcat. Desigur, putem veni la biserică regulat, mascându-ne păcatele sub hainele unei religiozități exterioare, însă lipsa comunității, creează invariabil un teren propice pentru păcatele interioare. Mă pot ușor obișnui cu înfrângerile din viața personală, când nu-i nimeni lângă mine care să mă corecteze, îndrume, ajute ori sfătuiască. De altfel, aici e valabilă și reciproca: când viața mea spirituală e la pământ, când permit păcatului să și facă cuib în sufletul meu, inevitabil scade pasiunea pentru părtășie, frați și biserică, evitând contactul cu ei, pentru a nu mă vulnerabiliza.

Din proprie experiență pot spune că perioadele în care relația mea cu Dumnezeu a fost la pământ, au adus cu ele lipsa chefului de a fi în prezența sfinților, în biserică.

De aceea cred că, în cele mai multe cazuri, lipsa participării la adunările credincioșilor, trădează problemele de ordin interior din viața noastră, fiind un semn al absenței sănătății spirituale.

Trist e că în momentele acelea, dacă nu deschidem ochii larg pentru a ne vedea păcatele, putem găsi o mulțime de scuze: lipsa timpului, faptul că alții sunt ipocriți, calitatea slabă a programului ori faptul că cineva ne-a rănit.

Una dintre lucrările diavolului va fi mereu aceea de a încerca să ne țină departe de credincioși, mai ales în situațiile în care ne luptăm cu păcate și suntem biruiți. Însăși firea noastră păcătoasă se luptă din răsputeri să evite lumina părtășiei și confruntarea dureroasă cu adevărul, dorind să nu ne expunem deloc celorlalți.

Deși spuneam că pot fi diverse pericolele la care ne expunem când nu suntem consecvenți părtășiei fraților, aș vrea pentru moment să medităm la pericolul expus anterior, cât și la cauza prezentată și să ne întrebăm cu sinceritate: ce păcat anume ne ține departe de biserică și ne fură dorința de a fi în prezența copiilor lui Dumnezeu? Ce idol din viața noastră ne împiedică să participăm la închinarea comunitară, în biserica lui Hristos? Care este motivul real, din spatele scuzelor, pentru care nu ne găsim plăcerea, sa fim alături de ceilalți credincioși?

Dacă ai citit rândurile acestea și ești printre cei care nu au tragere de inimă în a merge la biserică, aș vrea să conștientizezi pericolul: depărtarea de comunitate este un factor ce favorizează trăirea în păcat și întuneric, căderile și eșecurile. De altfel, păcatul din viața ta s-ar putea mai apoi să fie cel care te ține departe de biserică, refuzând durerea expunerii la adevăr și vulnerabilizarea.

Despre alte pericole și cauze, în curând, în următoarele articole.

Multe binecuvântari!

Read Full Post »

Pentru luna lui mai doresc să vă fac cunoștință cu o nouă carte: Creștinismul redus la esențe.
Recomand această carte tuturor celor care sunt ori pretind a fi creștini, cât și celor care se îndoiesc de validitatea creștinismului!
Prezentăm aici cititorului român una dintre capodoperele literaturii creştine moderne. O strălucită şi profundă prezentare a credinţelor fundamentale ale creştinismului, o carte care produce o delectare pentru intelect şi o tonică înaripare a credinţei. De la data când a fost mai întâi publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în sute de mii de exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu. Printre cei ce s-au convertit prin citirea ei se numără şi Chuck Colson, fost consilier al preşedintelui Nixon. Implicat în scandalul Watergate, Chuck Colson a ajuns la închisoare. Acolo acitit această carte, s-a convertit la creştinism, şi ulterior a devenit una  dintre personalităţile cele mai remarcabile ale vieţii religioase americane.
C.S. Lewis a fost un savant cu o vastă cultură filozofică, ştiinţifică şi literară. El a scris un număr de 58 de cărţi de o uimitoare varietate tematică: poezie, critică literară, filozofie, apologetică creştină, romane ştiinţifico-fantastice, unele pentru adulţi, altele pentru copii, şi cărţi referitoare direct la viaţa spirituală a creştinismului.
1-b14398f1e7
„Aşa a început teologia. Oamenii ştiau deja despre Dumnezeu într-un mod vag. A venit apoi un om care a pretins că este Dumnezeu; nu a fost genul de om pe care-l poţi socoti nebun. El i-a făcut pe oameni să creadă în El. Ei L-au întâlnit din nou după ce au văzut cum a fost omorât. Şi apoi, după ce au format o mică societate sau comunitate, ei L-au descoperit pe Dumnezeu şi înăuntrul lor: călăuzindu-i, făcându-i înstare să facă lucruri pe care nu le puteau face înainte. Şi când au analizat toate acestea, ei au văzut că au ajuns la definiţia creştină a Dumnezeului tri-personal.
(…)
Dacă creştinismul ar fi ceva născocit de noi, este cert că l-am putea face mai uşor. Dar nu este. În ceea ce priveşte simplitatea, noi nu putem concura cu oamenii care inventează religii. Cum am putea să concurăm cu ei? Noi avem de-a face cu un Fapt real. Bineînţeles că oricine poate născoci o religie simplă, dacă nu are fapte reale de care trebuie să ţină seama.”
C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe
Vă doresc un sfârșit de mai binecuvântat!

Read Full Post »

-Ce vă face să credeți că sunteți creștin, domnule?

-Păi, eu merg destul de des la biserică, băiete.

-E un lucru bun, domnule. Însă și musulmanii merg la moschee, evreii la sinagogă, iar hindușii la pagodă.

 

-Ce motive aveți să vă considerați creștin, domnule?

-Sunt un om bun. Nu fac rău celor din jur.

-De apreciat! Însă, oameni buni pot fi și ateii. Cunosc personal câteva cazuri.

 

-Ce vă face să credeți că sunteți creștin, domnule?

-Cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Îl citesc în fiecare dimineață.

-Aveți un obicei bun, domnule. Însă și fariseii din timpul lui Iisus citeau scripturile, ba chiar le cunoșteau mot a mot. Cu toate astea, L-au răstignit pe Iisus.

 

-Ce vă face să vă considerați creștin, domnule?

-Îl iubesc pe Iisus din toată inima mea și Îl urmez în fiecare zi.

-Dacă ce spuneți e adevărat, atunci nu mai încape îndoială că sunteți un creștin. Nimeni nu-L poate urma pe Iisus și nu-L poate iubi cu toată inima, decât dacă este creștin. Ceilalți Îl pot, cel mult, simpatiza.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: