Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Creştinism’

Data trecută spuneam AICI că, de cele mai multe ori, există o legătură de tip cauză-efect între lipsa (ori inconsecvența) unei persoane la întâlnirile bisericii și viața sa individuală spirituală.

Potrivit Noului Testament, nimeni nu poate pretinde că are o relație personală bună cu Isus Hristos (capul Bisericii), dacă nu are o relație bună cu biserica Lui. Sau, altfel spus, spiritualitatea unei persoane se poate vedea și din atitudinea pe care o are aceasta față de biserica locală din care face parte: cineva care prezintă dezinteres față de comunitatea sfinților, e foarte probabil că în viața lui personală prezintă același dezinteres și față de relația sa cu Dumnezeu.

În urmă cu ceva timp, tatăl soției mele, afirma, în contextul unei discuții despre adunarea credincioșilor, faptul că „minimul de creștinism” înseamnă prezența la întâlnirile bisericii. Cred că aceste cuvinte sunt adevărate, în sensul în care, oricărui om cu o dreaptă judecată i-ar fi foarte greu să afirme despre cineva că este un creștin (un copil al lui Dumnezeu), dacă acesta nu frecventează deloc biserica ori dacă o frecventează foarte rar. (Prin aceasta nu vreau să spun că toți cei ce participă la întâlnirile comunității sunt cu certitudine creștini autentici ori buni creștini, ci că aceia care nu prezintă niciun interes, nicio dorință și nicio tragere de inimă spre întâlnirile bisericii – fie că vorbim de o biserică oficială sau una informală, e foarte probabil să nu fie creștini – în sens biblic.)

Cineva spunea că dacă nu ne pasă de biserică e foarte posibil să nu facem de fapt parte din ea.

Că vrem sau că nu vrem, atitudinea noastră față de biserică (comunitatea creștinilor dintr-un anumit loc), spune multe despre noi, respectiv despre relația noastră cu Dumnezeu și despre spiritualitatea noastră.

În fapt, orice om care este mântuit, la momentul convertirii, este adăugat la Biserica lui Isus Hristos. Așadar, în acest sens, putem spune fără vreo ezitare că nu există mântuire în afara bisericii lui Hristos și, totodată, că nu există creștinism în afara bisericii. De altfel, creștinismul, asa cum apare el în scrierile apostolilor, nu poate fi exprimat decât în cadrul bisericii, a unei comunități locale. Orice altă formă de creștinism, care nu presupune existența unei biserici (oricum ar fi aceasta din punct de vedere al organizării interne), de fapt nu este creștinism.

În încheiere, aș vrea să vă lansez două provocări.

Prima este aceea de a ne analiza fiecare atitudinea pe care o avem față de biserica din care facem parte, iar dacă constatăm dezinteres, nepăsare, neimplicare – să ne pocăim. Cea de-a doua, să demascăm profeții falși ai vremurilor noastre, care, sub pretenția unei mai înalte spiritualități, încurajează creștinii la separarea de comunitățile credincioșilor și care disprețuiesc bisericile, disprețuindu-L astfel pe Hristos.

Read Full Post »

Adesea trăim cu iluzia că „niciodată nu e prea târziu!”, motiv pentru care amânăm anumite decizii și lăsăm pentru „mâine” lucruri pe care știm că ar trebui să le facem.

„Din ianuarie mă voi lăsa de fumat”, „de săptămâna viitoare o să mă apuc de învățat pentru BAC”, „din iarnă, când voi fi mai liber, nu voi mai lipsi la programele și strângerile bisericii locale”, „de mâine voi investi mai mult timp în relația cu soția și copilul meu„, „de mâine voi fi consecvent în ce privește rugăciunea și Cuvântul”

Uneori trăim cu impresia că suntem stăpâni pe situațiile din viața noastră și că, în ciuda multelor amânări, cândva, vom izbuti…pentru că nu există prea târziu.

Cu toate acestea, experiența cotidiană (și nu numai) ne spune lămurit că în anumite situații avem de-a face și cu un prea târziu.

Spre exemplu, în urmă cu mai bine de 9 luni, eram invitat împreună cu soția mea, de niște rude apropiate (unchiul și mătușa mea), pentru a le face o vizită și a petrece câteva ore împreună. „Vă așteptăm să mâncăm împreună, să mai discutăm din Scriptură și să mai povestim din viețile noastre”, a fost invitația la care eram hotărâți să răspundem afirmativ.

După săptămâni de amânare, am decis că-l voi suna pe unchiul meu (mi-am pus chiar și un reminder în calendar pentru asta) și că vom stabili o zi când vom veni în vizită.

Însă, înainte să-l apelez, aflu de la mama, că unchiul și mătușa sunt bolnavi – atunci gândeam că au o simplă răceală și că vor fi bine, urmând, când își revin, să le facem vizita. Din păcate, după câteva zile au ajuns în spital, iar după aproximativ două săptămâni, amândoi s-au stins, fără a ști măcar unul despre celalalt.

Ne-am mângâiat unii pe alții în familie cu gândul că au fost copiii lui Dumnezeu și că, prin credința lor în jertfa lui Hristos, au ajuns în prezența Mântuitorului, pe care L-au iubit și L-au slujit.

Cu toate acestea, am regretat așa mult că nu am dat mai devreme acel telefon și că nu am făcut acea vizită la timp, chiar dacă ar fi fost probabil ultima.

Uneori e prea târziu…

La fel a fost și în cazul lui Esau, când, după ce socotise de disprețuit dreptul de întâi-născut, „mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit, pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evrei 12:17)

Uneori e prea târziu…

Nu suntem stăpâni pe viețile noastre și nici pe circumstanțe, oricât de mult ne place să credem că suntem în control.

De aceea, înțelept este să învățăm să facem ceea ce trebuie, fără amânări, indiferent de aspectele implicate : relații, sănătate, școală, profesie, biserică, suflet…

În ce privește sufletul nostru, Dumnezeu Însuși ne îndeamnă, se luăm decizii „astăzi”, după cum este scris :

„Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” (Evrei 3:15)

Read Full Post »

Bunica mea (din partea mamei) a împlinit zilele trecute 80 de ani, atingând pragul celor tari („anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani.” Moise, Psalmul 90).

Bunica se numără printre cele mai importante binecuvântări pe care mi le-a oferit Dumnezeu în acești aproape 30 de existență. Nu pot concepe viața mea de astăzi, cu toate bucuriile și frumusețile ei (dar și cu tristeți și dezamăgiri uneori), fără bunica. Fără prezența ei constantă, cu siguranță, lucrurile nu ar mai fi fost la fel acum.

Pentru că la câteva luni după naștere mama s-a văzut constrânsă a se întoarce la serviciu, bunica a fost mama înlocuitoare. Zilnic, până mama se întorcea de muncă, ea trebuia să aibă grijă atât de mine, cât și de treburile casei: gătea pentru familia ei și pentru noi, îngrijea de casă și grădină, făcea cumpărăturile etc.

Pe lângă toată grija pe care mi-a oferit-o în copilărie, cel mai mare bine pe care mi l-a făcut bunica a fost acela că mi l-a făcut cunoscut pe Mântuitorul. Când eu aveam doar 6 ani, ea s-a întors la Dumnezeu, cunoscând mântuirea prin jerta lui Iisus Hristos. De atunci, viața ei s-a schimbat (radical) și odată cu a ei, și viețile noastre (a mea și a mamei), pentru că am început să mergem împreună cu ea la Biserica Evanghelică, acolo unde am auzit Evanghelia și lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Îi sunt atât de recunoscător pentru că prin ea am ajuns și eu la cunoștința adevărului care stă în iertarea păcatelor. În felul ăsta pot spune ca bunica mi-a influențat nu doar viața de aici, vremelnică, ci și destinul veșnic.

Bunica a pus în noi valorile lui Dumnezeu, prin exemplul personal: s-a dedicat muncii casei pentru noi (ne pregătea tuturor mâncare zilnic), fiind un exemplu de altruism. De altfel, cât timp a putut merge fără dureri serioase de picioare și spate, a fost nelipsită lunea și miercurea de la vizitele făcute de Biserică celor bolnavi. Astăzi regretă doar că nu L-a cunoscut pe Domnul mai devreme, în tinerețe.

Bunica reprezintă, de asemenea, un model al vieții de rugăciune. Nu a fost dimineață, în care, trecând prin camera ei, să nu o văd pe genunchi, rugându-se pentru noi, copii sau nepoți. Pentru cei dragi nemântuiți încă se roagă cu lacrimi. Dacă am un motiv de rugăciune, mă pot baza oricând pe ea. La examene în facultate ori teze în liceu, mereu mă întreba ora la care le voi susține, pentru a mijloci pentru mine. Sunt sigur că Dumnezeu a ținut cont în bunătatea Sa de rugile ei.

Ultima data când a fost destul de serios bolnavă – în urmă cu vreo 3 luni, ne-a spus să nu fim descurajați dacă o vom pierde, pentru că știm unde se va duce: va fi împreună cu Domnul inimii ei, cu Cel ce i-a iertat toată păcatele prin moartea Sa pe cruce. Atunci am simțit că trebuie să-i spun din nou, tare și apăsat, că o iubesc. I-au dat lacrimile, spunându-mi că știe acest lucru și că și ea ne iubește.
Prin milă Lui, s-a făcut bine și ne bucurăm de fiecare zi în plus pe care o putem petrece alături de ea.

Bunica e cu adevărat o mare binecuvântare, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți apropiați ei. E modul în care Dumnezeu mi-a purtat de grijă ani de zile și mi-a spus „te iubesc!” în poate cel mai coplesitor mod cu putință.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ea!

PS: Cu această ocazie vă îndemn să vă prețuiți bunicii (părinții) câtă vreme sunt în viață. Spuneți-le, arătați-le că-i iubiți! Va veni o zi când nu veți mai putea face asta…

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: