Iisus prietenul nostru

Framantarea cu privire la subiectul despre care voi incepe a scrie a fost declansata in sufletul meu, in urma cu cateva saptamani, de versurile unei melodii crestine ce mi-au zgariat timpanul si intaratat duhul: Iisus esti prietenul meu. 

Dupa ce a suferit numeroase transformari ontoligice in decursul ultimelor veacuri, Iisus a devenit prietenul nostru. L-am aranjat sa fie de teapa noastra. L-am dezbaracat din nou de slava, punandu-i sapca si blugi. E tovarasul nostru. Suntem egali in drepturi. Ne putem trage de sireturi cu El fara teama. Nu exista raport de subordonare intre noi. Ne simtim confortabil in prezenta Sa.

Iisus este prietenul nostru.

Nu are nevoie de inchinare pentru ca e amicul nostru. Nu ne poate porunci pentru ca nu asa se cade intre prieteni. Nu are pretentii cu privire la felul in care ne traim viata. Nu se supara cand nu urmam sfaturile Lui. Suntem prieteni pe viata intr-un legamant fara responsabilitati.

Iisus este prietenul nostru.

Ne-am imprietenit la catarama cu Cel prin care toate lucrurile s-au facut si pe care cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde. Suntem amici cu Cel fata de care Ioan botezatorul se simtea nevrednic numai sa-I deslege cureaua incaltamintelor. Suntem prieteni cu acelasi Iisus in fata caruia Saul din Tars s-a prabusit in tarana si inaintea caruia orice genunchi al celor din ceruri si de pe pamant se va pleca.

Ne-am intovarasit cu Dumnezeul intrupat fata de care sfintii apostoli se considerau robi. L-am  metamorfozat pana nu a mai ramas din El nimic care sa ne inspire reverenta, teama sau umilinta.

Iisus este prietenul nostru.

L-am detronat pe Iisus Domnul pentru ca vrem sa fim noi insine stapani peste viata noastra. L-am jefuit de autoritate pentru ca vrem sa traim dupa propriile reguli. L-am coborat in mediocritatea noastra pentru ca nu vrem sa ne silim a ne ridica la pretentiile Lui. L-am substiuit cu o copie ieftina ce seamana mai mult cu colegul nostru de banca decat cu Fiul lui Dumnezeu pentru ca nu vrem sa ne mai temem de El.

Ne-am faurit cu migala un nou Iisus- unul dupa chipul si asemanarea noastra, adaptat perfect la viata noastra indoielnica.

Iisus este prietenul nostru.

Dar ma intreb: care Iisus?

Alinn V. 08.05.2012

Intre Dumnezeu si religie

Cu prilejul intrarii in saptamana patimilor pornesc la drum cu inima si mintea pe urmele Mantuitorului  incercand sa deslusesc tainele ultimelor Sale zile ca pamantean. In urmatoarele cuvinte ma voi stradui sa va scriu ceea ce Domnul mi-a descoperit prin indurarea Sa in timp ce gandeam la lucrurile petrecute intr-o zi de marti in urma cu aproximativ doua milenii.

Iisus Hristos se confrunta cu fariseii… O confruntare neobisnuita: intre un Fiu de tamplar si elita religioasa din Israel. O cofruntare intre Viata din Dumnezeu pe care o emana Iisus si viata religioasa extravaganta pe care o traiau fariseii. O confruntare intre continut, esenta- in persoana Mantuitorului si traditie, forma fara fond- in persoana fariseilor. Intre Cel ce rostea cuvinte pline de putere (caci El ii invata ca unul care avea putere- Matei 7:29) si cei ce aveau vorbe goale. Intre Cel preocupat de oameni si cei preocupati de reguli. Intre inchinarea cu entuziasm (cuvant derivat din expresia greceasca en theos care inseamna in Dumnezeu) si inchinarea mecanica si monotona.

O confruntare intre Dumnezeu si religie.

Cititi Matei 23.

In acest pasaj se vede ca in mod ciudat Iisus nu a fost deloc impresionat de excesul de viata religioasa al fariseilor, ci dimpotriva pare  lehametuit de preocuparile lor . Cuvintele aspre ale Mantuitorului adresate rabinilor vor fi fost o uimire pentru intregul auditoriu deoarece fariseii reprezentau standardul de moralitate absoluta pentru orice evreu: inaltau rugaciuni lungi, cunosteau sfintele scripturi, mergeau regulat la templu ori in sinagoga, dadeau zeciuala cu minutiozitate iesita din comun (pana la marar si chimen), faceau milostenii, realizau activitati de misionariat si ucenicizare.

Cu toate acestea aveau o problema fundamentala care le afecta in mod dramatic intregul sistem de credinte: le lipsea dragostea pentru Dumnezeu, Yahweh! Implineau mecanic si fara en-tuziasm normele unei religii din care Dumnezeu fusese demult exclus. Traiau corect, dar fara sens pentru ca Sensul fusese dat uitarii. Viata lor extrem de morala suna a gol pentru ca le lipsea Viata. Erau subjugati regulilor si formelor traind sub impulsul datoriei. Se ocupau cu cele sfinte, dar nu si cu Cel Sfant. Citeau cuvantul adevarului dar nu cunosteau Adevarul. Cautau aprecierile oamenilor cu pretul ignorantei aprecierilor venite din cer. Numarau cu sfintenie semintele de chimen uitand insa dreptatea, mila si credinciosia.

Erau oameni cazuti in ritual vaslind frenetic la o barca aflata demult pe uscat. Nu conta pentru ei ca se departau tot mai mult de mare. Singura lor datorie sfanta era vaslitul.

Ce tragic! Aveau o religie buna, corecta, impecabila…dar moarta! Inutila! Incapabila sa-i scape de pedeapsa gheenei!

Si cati azi din cei ce ne numim crestini nu ne asemanam lor?

Cati nu traim o religie fara Dumnezeu…

As vrea sa va spun ca ori de cate ori venim la biserica tarati de obisnuita, fara gand de a ne intalni cu Dumnezeu, ori de cate ori ne rugam manati de spiritul datoriei ca si cand am fi obligati sa purtam o povara nedorita, ori de cate ori cantam la cor laude de pe varful buzelor fara pic de entuziasm, ori de cate ori citim din Biblie fara dorinta de a-l cunoaste pe Domnul, ci doar ca sa rasuflam usurati ca am bifat inca o cerinta crestina, ori de cate ori ne chinuim fata purtand masti de oameni buni pentru a smulge cateva aprecieri de la ceilalti… suntem farisei!

Cand rugaciunea, Cuvantul, cantarea, mersul in biserica, milostenia, postul, ucenicia, zeciuala nu sunt pentru Domnul ori nu ne apropie de El, atunci suntem farisei. Avem o religie moarta. Suntem chimvale zanganitoare. Tobe sparte.

Cand implinim mecanic norme crestine suntem farisei.

Cand pierdem Sensul, Viata, Lumina…suntem farisei.

Cand crestinismul nostru e fara Christos suntem farisei.

…si vaslim frenetic in gol la barca noastra intepenita in nisip departe de ape. Vaslim pentru ca trebuie, pentru ca e bine ori pentru ca asa ne-au spus ai nostrii pe cand erau ei marinari adevarati. Si nimeni nu se intreba ce rost are sa mai vaslim daca suntem departe de ape si nu ne apropiem deloc de dansele…

Cum nimeni nu se intreaba ce rost are toata religia daca ea nu te apropie de Dumnezeu si nu te scapa de pedeapsa gheenei…

De fapt, eu cred ca sunt multi care isi vad barca vietii lor intepenita in nisip, dar asemenea fariseilor, sunt prea mandri sa recunoasca. Tin prea mult la imaginea lor ca sa se smereasca cerand ajutor si sa o ia de la capat, de data asta pe mare…

Alinn V. 13.04.2012

Calea cea larga

Stergandu-mi stiloul de praful indelungatei vremi de repaus, m-am gandit sa-mi astern din nou gandurile pe foaia blogului meu pentru suflet, mai hotarat ca niciodata sa nu mai dau ragaz paianjenilor sa isi teasa panze in acest spatiu. Cu toate acestea nu imi voi transforma blogul intr-o tejghea ieftina, dupa gustul multimii, cu ganduri despre politica, vip-uri, masini, pisici, borduri, frizuri ori figuri. Aici se vor gasi cuvinte pentru suflet, pentru aceia care isi amintesc ca au unul. Pentru ceilalti… am rugamintea sa ramana in patratica lor.

Exista indubitabil in universul uman o cale a celor multi. O filosofie de viata populara. Un fel de a fi, imbratisat de o majoritate covarsitoare. O perspectiva asupra existentei agreata de mase. Un standard al firescului relativ la gramada de oameni care il adopta. O busola al carei ac indica intotdeauna punctul cardinal spre care se indreapta multimea. Un adevar prestabilit de comunitate.

Exista o cale larga.

Pe aceasta cale larga mergem mecanic, pierzandu-ne printre milioane de oameni, fara a sti unde ne va duce. Traim cu banuiala ca drumul nostru va avea o destinatie fericita din moment ce multi il batatoresc sub pasii lor grabiti. Ne formam convingerea ca adevarul existential trebuie sa fie intotdeauna de partea majoritatii.

In lumina zilei se vede tot mai clar ca ne ghidam viata dupa regulile generale trasate de vointa celor multi. Huietul multimii exercita asupra mintilor noastre o presiune infernala  in fata careia ne simtim obligati sa cedam. Ne incadram in tiparele lumii de dragul popularitatii. Ne supunem fara judecata ideilor gloatei prezumand ca binele trebuie sa fie de partea ei.

Ne insusim fara rezerve credinta si valorile populare. Ne domolim glasul constiintei care ne acuza, cu gandul ca pacatele ne sunt scuzabile din moment ce toti le fac. Anomaliile din viata noastra le trecem drept normalitate prin raportarea la numarul linistitor de mare al celor ce sufera azi de ele. Ne-am implantat adanc in spirit crezul ca nimic nu-i ciudat in a trai cu dezinteres fata de Dumnezeu si cele sfinte, a avea relatii intime cu prietena ori prietenul inante de casatorie, a scoate cuvinte murdare si chiar draci din gura, a fi mandri ori infumurati, a ne injosi frecvent aproapele, a minti ori de cate ori suntem in incurcatura, a fi crestini numai de Pasti si de Craciun. Rasuflam usurati cu un iz de aroganta, incurajati fiind de cifrele si statisticile care evident sunt de partea noastra: suntem ok- la fel de ok ca milioane de oameni din aceasta tara crestina! Suntem pe calea cea buna! 

Drag prieten care gandesti astfel, as vrea sa iti spun ca aceasta cale larga pe care tu mergi incurajat de multimile de oameni care o strabat duce spre pierzarea sufletului tau. Drumul acesta batatorit de milioane de pasi are de fapt ca destinatie Iadul. Filosofia acestei lumi nu e nicidecum adevarul absolut, ci minciuna unei societati orbite si depravate. Standardul popular al firescului nu e decat o stacheta demult cazuta.

Biblia imi confirma cuvintele spunand: Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7:13)

Drag prieten dintre cei multi, afla ca esti in eroare. Alergi in cursa vietii pe o pista gresita.

Deschide ochii! Tu nu esti un crestin! Tu faci parte din acea majoritate covarsitoare de pe calea cea larga.

Primul pas spre solutie: recunoaste ca ai o mare problema!

Despre calea cea ingusta va voi scrie in curand.

Alinn V. 03.04.2012

De ce ar trebui sa credem in Biblie? (2)

Acest post este continuarea de AICI.

Raspunsurile multor crestini la intrebarea de ce credeti in Biblie? par sa fie tautologice (circulare), iesind astfel din sfera logicii reale, a rationalului. (De ce credeti in Biblie? -Pentru ca e adevarata! -De ce spuneti ca e adevarata? -Pentru ca eu cred in ea. – De ce?…si asa ajungem de unde am plecat.) Observati cercul in care se invarte mintea lor!?

As vrea sa iesim putin din aceasta hora nesfarsita si fara de sens si sa analizam cateva argumente care vin in sprijinul veridicitatii Bibliei.

Am ajuns la Noul Testament.

La fel ca in problema referitoare la VT, omenii zilelor noastre inalta sincere suspiciuni asupra scrierilor Noului Testament, intrebandu-se daca, ceea ce numim noi astazi NT este, in adevar, o transpunere fidela a originalului, nealterata in timp.

Raspunsul la aceasta intrebare l-au adus descoperirile arheologice ale secolului 20 care au confirmat acuratetea documentelor Noului Testament. Descoperirea papirusurilor timpurii (manuscrisele John Ryland- 130 d.Hr., Papirusul Chester Beatty- 155 d.Hr. si Papirusul Bodmer 2- 200 d.Hr.) au umplut golul in timp dintre perioada in care a trait Isus si data scrierii manuscriselor tarzii, confirmand autenticitatea celei de-a doua parti a Bibliei.

Intrucat scrierea ultimelor carti ale Bibliei dateaza din jurul anului 80, devine cert faptul ca “acesta perioada de 50 de ani (de la 80 pana la 130- data celor mai vechi manuscrise) este mult prea scurta pentru a permite aparitia oricarei coruptii apreciabile a continutului esential si chiar a cuvintelor specifice din spusele lui Iisus.” (William F. Albright- De la epoca de piatra la crestinism)

Deci, oameni buni, puteti avea incredere in autenticitatea NT.

Descoperirea acestor manuscrise, datate in secolul 2, infirma si ideea invocata de unele minti prea-luminate, prin care se insinua ca aceste scrieri si-ar fi avut sursa in miturile si legendele care s-au dezvoltat in acest interval de timp, scurs de la moartea lui Iisus si pana la scrierea acestor inregistrari. Aceasta ipoteza devine neplauzibila prin simplul fapt ca acest interval de timp este prea scurt ca sa poata da nastere unui mit sau unei legende cu privire la Iisus.

Deci, oameni buni, nu va aruncati praf in ochii mintii crezand ca relatarile Noului Testament sunt rodul unor legende!

“Testul bibliografic (o examinare a transmiterii textuale pe baza caruia ne-au provenit documentele in cauza, stabilind cat de vrednice de incredere sunt copiile pe care le avem, in functie de numarul lor si de intervalul de timp scurs de la scrierea originalului si pana la scrierea celei mai vechi copii existente) scoate in evidenta bogatia extraordinara de manuscrise ale Noului Testament- aproximativ 20.000.” (Josh McDowell)

Autoritatea NT in materie de manuscrise este uluitoare in comparatie cu materialul textual care sta la baza altor scrieri antice remarcabile: Iliada lui Homer- 643 manuscrise, istoria lui Cezar privind Razboiul Galic- 10 manuscrise, datate la 1000 de ani dupa moartea acestuia, Istoria lui Tucidide- 8 manuscrise datate la 1300 de ani dupa scrierea originalului, scrierile lui Aristotel- 5 manuscrise datate cu 1400 de ani mai tarziu.

Deci, oameni buni, cata vreme acceptati scrierile clasicilor antici ca fiind vrednice de incredere, ar trebui sa va impacati cu ideea credibilitatii Noului Testament.

Relatarile istorice ale NT ne conving de veridicitatea faptelor scrise, ele fiind in concordanta cu cele mai bune scrieri istorice ale acelor vremuri. Sir William Ramsay, cercetand istoria Asiei Mici si comparand-o cu datele istorice cuprinse in Faptele Apostolilor, a ajuns la concluzia ca “Luca este un istoric de prim rang… Acest autor ar trebui sa fie asezat in rand cu cei mai mari dintre istorici.” Tot in acest sens, istoricul clasic A.N.Sherwin-White a lasat scris urmatoarele cuvinte: ” In ce priveste cartea Faptele Apostolilor, confirmarea istoricitatii ei este de-a dreptul uimitoare. (…) Orice incercare de a respinge istoricitatea acestei carti, chiar si in materie  de detalii, trebuie sa fie privita ca absurda. Chiar si istoricii Romei au considerat-o ca fiind adevarata, bazandu-se pe datele ei.”

Deci, oameni buni, cuvintele Noului Testament nu sunt basme, sunt realitati istorice!

Daca Biblia e adevarata, atunci urmatoarele idei continute in ea trebuie sa fie adevarate: noi suntem pacatosi vrednici de moarte aflati in imposibilitatea de a ne salva singuri; Iisus Hristos a murit pe cruce, iar a treia zi a inviat, pentru iertarea pacatelor noastre si salvarea de la pedeapsa vesnica; crestinismul nu presupune a fi adeptul unei religii, ci a avea o relatie cu Iisus Hristos; acceptarea itelectuala a adevarurilor Bibliei, fara o schimbare a vietii, nu ne duce nicaieri; iertarea se capata prin credinta in jertfa mantuitoare a lui Iisus si pocainta (parere de rau si parasire) de pacate, dupa care va trebui sa-L urmam zilnic pe Iisus Domnul; refuzul de a crede si a-L urma are consecinte vesnice: iadul.

Privind la cele scrise de mine pana acum cu privire la Biblie, imi dau seama ca asta este tot ceea ce am putut face pentru voi ca sa va conving de autenticitatea, credibilitatea si autoritatea ei. V-am aruncat mingea la fileu. Acum ramane alegerea voastra ce veti face cu ea. Va puteti apropia cu onestitate, incredere si interes de Biblie, cautand si implinind voia lui Dumnezeu ori o puteti ignora, lasand sa se adune tot mai mult praf pe copertile ei si traindu-va viata fara a tine cont de cuvintele scrise in ea.

Alinn V. 08.03.2012

Intrebari catre Iisus (1)

Citind Biblia, in special Noul Testament, am adunat, cu timpul, in sertarul mintii, cateva intrebari ciudate, adresate in general cu sinceritate, alteori insa cu viclesug, de catre oamenii vremii, lui Iisus Hristos. Empatizand cu persoanele nedumerite din diferitele situatii surprinse in Scriptura, intrebarile par netagaduit de justificate, necesare si de bun-simt. Iesind insa din pielea intrebatorilor, din peisajul ingust, cat si din zbuciumul actiunii, si asezandu-ne deoparte, in liniste, vom observa ca intrebarile devin eronate si chiar lipsite de sens, prin faptul ca noi suntem in afara si cunoastem intreaga poveste, privim intregul tablou.

In cele ce urmeaza, vom incerca impreuna sa ne atintim privirile inimii si mintii asupra unei astfel de intrebari ciudate, sa-i aflam raspunsul si sa tragem invataturi cu aplicabilitate la viata noastra.

Sa incepem!

Pentru a intelege mai bine despre ce anume este vorba, cititi pasajul din Luca 24:13-31!

Doi dintre ucenicii lui Iisus mergeau agale pe drumul prafuit (dintre Ierusalim si Emaus), cu privirile in pamant, cu sperantele spulberate si cu o dureroasa resemnare in suflete, vorbind cu suspinuri despre pierderea Invatatorului lor, omorat prin crucificare cu trei zile in urma. Crezusera zadarnic ca el e Mesia. Visul lor era acum invelit in panze funerare si pus intr-un mormant rece, acoperit cu o piatra uriasa imposibil de mutat. Sau cel putin asa credeau ei.

Insa Iisus, care inviase din morti dupa cum le spusese mai dinainte ca are sa se intample (dar cine dintre ei vor fi crezut),  li se alatura pe drum fara ca acestia sa-L recunoasca, si auzind discutia lor, intervine atat de natural in conversatie, cerand detalii despre subiect ca un veritabil necunoscator.

Atunci, in mintea si pe buzele unuia dintre cei doi ucenici, se naste una din intrebarile cele mai ciudate adresate vreodata lui Iisus, dar totusi atat de legitima avand in vedere circumstantele in care a fost rostita:  ” Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea? “

Tu esti singurul strain aici?

Ce intrebare cumplit de nepotrivita: sa-L intrebi daca e singurul strain de toate cele intamplate, chiar pe Acela ce fusese protagonistul lor! Sa-L consideri strain de ura intunecata a multimii oarbe, chiar pe Cel asupra caruia a cazuse toata ca lava mistuitoare a unui vulcan! Sa-L crezi strain de umilinta, batjocura, dispretul si loviturile pline de cruzime ale oamenilor, chiar pe Cel ce le simtise din plin in intreaga Sa fiinta! Sa-L iei drept strain de condamnarea nedreapta la moarte, chiar pe Cel ce fusese osandit; strain de crucea grea carata pe drumul Calvarului chiar pe Acela ce-o purtase si cazuse sub povara ei; strain de rastignire, pe Cel ce fusese pironit pe lemnul crucii; strain de moarte, pe ce trecuse prin ea!

Nu! Iisus nu a fost un strain, un necunoscator, un sustras, un pe din-afara! El era Personajul principal in povestea de mantuire a lumii! Era Singurul aflat inlauntrul tabloului! Singurul cu adevarat cunoscator al durerii crucii! Singurul ne-venetic! 

Iisus era ultima persoana din lume caruia sa i se spuna strain!

Faptul ca nu L-au recunoscut ne face insa a fi ingaduitori cu intrebarea lor ciudata. Au o scuza: au fost in eroare.

Dar noi, de cate ori nu gandim la fel despre Iisus? De cate ori nu Ii reprosam ca ar fi strain de problemele noastre, de durerile si tragediile noastre? Ca e in lumea Lui si ca nici nu se uita spre noi? Ca nu are habar prin ce trecem in viata asta si cu ce ne confruntam? Ca nu pricepe cat de greu ne este uneori? Si totusi cat de neintemeiate sunt cuvintele noastre! Cum ar putea sa fie strain de ce traim si simtim noi, tocmai Cel ce ne-a creat si ne tine in viata? 

Sau de cate ori nu Il facem cu voia un strain? Il  facem strain de lumea noastra ingusta, strain de viata noastra, de bucuriile noastre trecatoare! Il instrainam de noi! Il tinem la distanta! Il lasam pe din-afara!

Sau, mai degraba, de cate ori noi nu ne instrainam de El?

Nu uitati: El nu e strain de noi niciodata. Noi insa putem fi straini de El. 

Alin V. 26.02.2012

Un Dumnezeu obosit

Cuvintele ce vor urma mi-au cazut pe inima si minte, la sfarsitul anului trecut, in timp ce lecturam Cartea Sfanta. Le-am gasit atunci ca o avertizare plina de iubire din partea lui Dumnezeu pentru un muritor obisnuit ca mine, cu un suflet impaienjenit. Am inteles ca trebuie sa-mi indoi genunchii tari, sa-mi plec fruntea in tarana si sa-mi reconsider viata…pentru ca altfel nu se poate. Despre aceste lucruri am simtit sa predic in urma cu cateva zile la biserica si tot despre ele va voi spune acum si voua, cu speranta ca nu imi voi toci in zadar varful stiloului. 

Cam atat cu introducerea.

Oboseala…

Reprezinta acea stare de extenuare, istovire, epuizare fizica sau psihica indisolubil legata de fiinta umana. E naturalul si extrem de obisnuitul nostru ”nu mai pot”.

Cu alte cuvinte obosim pentru ca… suntem oameni.

Dar va puteti imagina un Dumnezeu obosit?

Iata ce spune Biblia: “Voi obosiţi pe Domnul … şi mai întrebaţi: Cu ce L-am obosit?” (Maleahi 2:17)

si  “Ascultaţi totuşi, casa lui David! Nu vă ajunge oare să obosiţi răbdarea oamenilor, de mai obosiţi şi pe a Dumnezeului meu?” (Isaia7:13)

Un Dumnezeu obosit, epuizat, cu rabdarea  pe sfarsite… dar cine oare sa-L fi obosit? Cumva egiptenii care se inchinau lui Ammon, Ra sau Anubis? Asirienii prin cruzimea lor inimaginabila (jupuiau pielea prizonierilor de razboi)? Babilonienii cu imparatul lor arogant Belsatar? Nestiutorii de Dumnezeu? Nicidecum!

Dumnezeu era obosit de ai Sai! De poporul Sau (Casa lui David)! De cei pe care ii purtase pe bratele Sale de-alungul istoriei, cei ce aveau Legea si cunostinta de El, Templul sfant si jertfele, chivotul legamantului si profetii! Chiar ei L-au obosit pe Dumnezeu!

Inteleg acum ca Dumnezeu pare sa fie istovit, dar nu atat de mult de atei ori pagani, cat de cei ce se numesc crestini, de biserica Sa,  de copiii Sai, de cunoscatorii de Cuvant. Neascultarea noastra repetata Il oboseste pe Domnul!

Dar cu ce L-am obosit, vom intreba noi? 

Cu pacatele noastre, oameni buni! Dumnezeu s-a saturat sa ne tot spuna: nu mai folosi jumatati de adevaruri, nu mai ridica vocea la parintii tai, nu mai tranti usa de fiecare data cand nu ti se face pe plac, fii multumitor cu ceea ce ai, nu rade de cel sarac, fii darnic, nu cauta sa iesi in evidenta cu orice pret, nu-i uri pe cei ce nu gandesc ca tine, iarta pe cei ce ti-au gresit,  nu mai barfi, fa-ti timp sa Ma cauti, pocaieste-te… A obosit si Dumnezeu!

A batut apa in piua cu noi. Si-a racit gura de pomana, incercand in fel si chip: ne-a vorbit prin preoti si pastori, ne-a facut cu mana Sa strapunsa din cer, ne-a cantat din fluier- de jale si de bucurie, ne-a dat paine si apa, soare si ploaie, ne-a zdruncinat pamantul, ne-a inundat, ne-a inzapezit, ne-a destabilizat economic, ne-a soptit, ne-a tipat ca din gura de sarpe… Si noi… noi ne-am inchis ochii sa nu vedem. Ne-am pus mainile la urechi sa nu auzim. Ne-am impietrit inimile sa nu ne intoarcem la El. Am trait la fel.

E obosit, saracul Dumnezeu! Ce-ar putea sa ne mai faca? Are rabdarea intinsa la maxim. Cat oare va mai suporta?

Solutia e una individuala:

Nu-L mai obosi! Pocaieste-te! 

Renunta la caile tale rele si intoarce-te la El!

De nu vei face asta, sa stii ca  intr-o buna zi, Dumnezeu, prea-obosit fiind, te va lasa in pace…sa te indrepti linistit spre Iad.

Va rog, fiti intelepti, oameni buni! Nu-L mai obositi pe Dumnezeu!

Alinn V. 28.01.2012

Despre feisbuc sau goana dupa vant

Traim in era multimilor- cand oamenii de pretutindeni sunt tot mai convinsi ca adevarul apartine majoritatii si ca ceea ce fac cei multi ar trebui sa faca oricine. Prin blogul meu, am incercat sa ies din randul multimii, nu pentru ca as fi eu mai grozav, ci pentru ca am realizat ca lumea asta a deraiat de la traiectoria ei stabilita de Creator. E lucru periculos sa lupti impotriva curentului -pestele care lupta impotriva lui moare electocutat- dar prefer sa fiu curentat si nepopular, decat sa merg pe un drum aglomerat care duce spre abis.

Despre facebook m-am hotarat sa scriu in urma unor discutii mai putin amicale cu anumite persoane, care m-au pus pe ganduri, reprosandu-mi ca o persoana care militeaza pentru o schimbare in viata oamenilor nu ar trebui sa-si iroseasca timpul acolo. Ca unul care a mancat pe fuga in ultimile luni si a avut putine momente de repaus, trebuie sa spun ca feisbucul ar fi ultima mea  modalitate de a-mi petrece timpul. Si ca sa nu existe niciun dubiu asupra acestui fapt, mi-am golit profilul de albumele cu poze, pastrand doar una prin care sa pot fi recunoscut drept Alin Vasile. Sigura motivatie pentru care nu l-am dezactivat complet a fost dorinta de a-mi publica acest blog catre un numar mai larg de cititori, cu speranta ca cineva va putea fi ajutat prin cuvintele gasite aici.

Sa trecem la subiect!

Feisbucul e o atractie maladiva pentru generatia mea, deoarece a depasit cu mult necesitatea unei simple comunicari.

E locul unde oamenii cauta sa-si astampere nevoia de semnificatie si dorinta legitima a sufletului lor dupa apreciere. E terenul pe care se dau lupte crancene pentru cateva laude, aplauze si like-uri.

E teatrul pe care se joaca cel mai bine piesa vanitatii umane, a cautarii slavei desarte, pentru ca publicul e larg. E modalitatea cea mai simpla prin care sa te arati grozav in fata multora.

E aglomeratia in care crezi ca nu te simti singur pentru ca ai 1000 de prieteni. Ar trebui sa fii multumit daca 5 dintre ei te-ar vizita in cazul in care ai fi in spital.

E mijlocul modern care distruge intimitatea. Ne expunem fotografiile de familie, amintirile, iubirile si patimile- lucruri pe care nu ar trebui sa le stie oricine. Ne place sa-i informam pe ceilalti cand plecam la ski la Predeal, la ce ora dormim sambata si cand am mancat ultima data ciuperci umplute. Confidentialitate? Nicidecum! Vietuim in comun.

E cunoastere virtuala. Feisbuc ne prezinta o lume in care calitatile oamenilor sunt amplificate, iar defectele sunt ascunse. Ela are 90-60-90, ochii verzi si parul castaniu in pozele ei frumoase, editate cu photoshop. Isi potriveste bine cuvintele, stie 3 limbi strine, are simtul umorului si pare fata de casa, sau cel putin asa ne spune feisbucul. In realitate… nu ti-ai dori sa o intalnesti. Pentru ca discrepanta e mare intre persoana de pe sticla si cea de dincolo de ea.

E iluzia comunicarii. Insiram multe cuvinte, dar avem putine idei. Vorbim, dar nu ascultam. Cuvantam, dar nu comunicam.

Goana dupa feisbuc e goana dupa vant…

Alinn V. 14.01.2012