Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Romani 3’

Acum ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic. Afirmam atunci că, în ciuda faptului că toți oamenii au un fel de credință (adică anumite convingeri cu privire la divinitate și la lucrurile spirituale), nu toți au credința potrivită sau, mai corect spus, nu toți își leagă credința de ce trebuie sau de cine trebuie.

O temă de maximă importanță în Scriptură și foarte dragă inimii mele este mântuirea (îndreptățirea/justificarea) prin credință. Ea este unul dintre subiectele preferate al scriitorilor Noului Testament, punctul central al Reformei religioase și temelia vieții creștinilor.

Consider că orice s-ar putea clădi în viața creștină (orice fel de trăire sfântă, orice binefacere și faptă bună, orice lucrare și slujbă) trebuie să aibă drept temelie îndreptățirea (justificarea) prin credință, prin har. Încă nu am văzut vreun om care să trăiască o viață spre slava lui Dumnezeu, dar care să nu fi avut la bază o înțelegere temeinică a mântuirii prin credință. În schimb, am văzut pe mulți care, neavând o temelie solidă pentru mântuirea lor, se chinuie să trăiască o viață sfântă, dar nu reușesc. Pentru că justificarea prin credință este forța motrice pentru o viață sfântă. Dacă nu există această temelie, orice se construiește de-asupra va fi strâmb.

După ce apostolul Pavel abordează tema păcatului în primele două capitole din Epistola către Romani, arătând că fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu de încălcarea legilor Lui perfecte, la mijlocul capitolului 3 (Romani 3:21-30), acesta arăta soluția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Pasajul din Romani 3 ne pune înaintea unei mari dileme, și anume, cum poate Sfântul Dumnezeu să ierte pe păcătoșii răzvrătiți și în același timp să rămână drept? Cum se împacă dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu iertarea și dragostea Lui?

Ceea ce trebuie să înțelegem mai înainte de toate este faptul că Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu poate ierta pur și simplu păcatul. Dacă ar face asta, ar fi nedrept. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să treacă cu vederea faptul că legile Lui sunt încălcate de oameni. Caracterul Lui nu-i permite să facă acest lucru.

Imaginați-vă că ajungeți în fața judecătorului, în calitate de victimă, împreună cu cel care v-a tâlhărit, iar când va fi să se dea sentința, judecătorul va spune: „eu sunt un om foarte bun și plin de dragoste pentru toți oamenii; îmi place să iert pe cei ce greșesc, așa că cel care te-a tâlhărit poate pleca liniștit acasă, fără vreo pedeapsă.” Sunt convins că într-o astfel de situație fiecare dintre voi ar striga: „Dar nu este drept! El trebuie pedepsit pentru că a încălcat legea!

Desigur, lucrul acesta este puțin probabil a fi realitate. Pentru că judecătorul trebuie să fie drept și trebuie să facă dreptate. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși, Cel care a fost ofensat de încălcările noastre de lege și de păcatele noastre, va trebui, conform caracterului Său, să ne pedepsească după dreptate („fiindcă plata păcatului este moartea…” Romani 6:23).

Deci, dacă potrivit dreptății Lui trebuie să fim pedepsiți, cum ar putea El să ne ierte, și totuși să rămână drept, în același timp? Cum ar putea El să ne privească și să spună că suntem drepți și sfinți când noi în realitate am păcătuit de mii de ori împotriva Lui? Sau ce am putea să facem noi ca să ne îndreptațim înaintea Lui și să nu mai fim priviți de El ca fiind călcători de lege?

Am arătat că dacă Dumnezeu ne-ar ierta pur și simplu ar însemna că El ar fi nedrept. Căci „cel ce iartă pe vinovat și cel ce osândește pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.” (Proverbe 17:15)

Să încercăm să ne îndreptațim singuri? Este o nebunie. E ca și cum cel care a tâlhărit sau un criminal ar încerca să-l înduplece pe judecător, spunându-i să-i treacă cu vederea călcarea de lege, pentru că el a făcut la viața lui mult bine oamenilor, înainte să greșească. Și totuși mulți cred că se pot îndreptăți singuri înaintea lui Dumnezeu, astfel încât El să le treacă cu vederea păcatele trecute, dacă se vor face mai buni… E un fel de troc : „Tu mă ierți, iar eu în schimbul iertării promit că nu mai fac…”

Dumnezeu nu poate ierta pur și simplu. Ar fi nedrept. Plata păcatului este moartea, atât moartea fizică (a trupului), cât și moartea veșnică (despărțirea sufletului de Dumnezeu pentru eternitate). Suntem vinovați și trebuie să plătim conform dreptății Lui.

Și, totuși, cum poate Dumnezeu să ierte și să rămână drept? Cum putem fi noi păcătoșii socotiți drepți (justificați)? Cum poate Dumnezeu să privească spre noi și să nu mai fim văzuți ca fiind călcători de lege?

Răspunsul îl găsiți în următorul articol.

Read Full Post »

În capitolul 3 al Epistolei lui Pavel către Romani, găsim consemnat un adevăr extrem de greu de acceptat și foarte nepopular, cu privire la noi, ființele umane, și anume, că suntem, începând cu Căderea părinților noștri Adam și Eva, ființe decăzute, depravate din punct de vedere moral, incapabile să împlinească în mod desăvârșit cerințele Legii divine.

Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Romani 3: 9-12

Adevărul acesta cutremurător despre noi este începutul Evangheliei, este vestea proastă care precede Vestea Bună a salvării prin credința în Hristos Isus. Vestea proastă este că, în ochii lui Dumnezeu, nu suntem așa de buni cum pretindem a fi. Dimpotrivă, în lumina sfințeniei Sale, suntem fără vreo excepție vinovați, ticăloși, nepricepuți și nevolnici în ce privește relația cu Dumnezeu si legea Lui.

Conform Scripturii, noi am fost ontologic afectați de păcat, așa încât în starea noastră naturală nu-L dorim pe Dumnezeu și nici nu ne găsim plăcerea în ascultarea de poruncile Lui. Deși ne place să păstrăm păreri bune despre noi înșine, adevărul este că suntem așa de „buni”, încât niciunul dintre noi nu vrea și nu este capabil să facă binele, niciunul măcar.

Desigur, dacă ne vom compara cu anumiți indivizi din jurul nostru, s-ar putea să păstrăm despre noi impresia de persoane bune, corecte, amăgindu-ne că nu suntem așa de răi precum sunt alții; însă, comparându-ne cu standardul lui Dumnezeu, cu cerințele legii divine, rămânem cu această întunecată caracterizare: niciunul dintre noi nu este bun, niciunul măcar.

Acestă realitate tristă ar trebui însușită de către fiecare dintre noi în cel mai profund mod cu putință, căci nu există altceva care să ne caracterizeze mai bine decât termeni precum: păcătoși, netrebnici, nepricepuți, nedrepți, răi etc.

Mai mult decât atât, vestea aceasta rea cu privire la noi nu constă în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere al rezultatelor, din cauza faptelor rele pe care le facem uneori, ci în faptul că suntem păcătoși din punct de vedere ontologic, incapabili să facem binele în felul cerut de Dumnezeu, din cauza naturii noastre decăzute. Astfel, noi nu suntem păcătoși pentru că ni se întâmplă să păcătuim, ci păcătuim tocmai din cauza naturii noastre în care este impregnat păcatul.

Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar

Oh, de am crede aceste cuvinte, am da drumul din mână iluziei că suntem oameni buni, râsul nostru s-ar transforma în lacrimi și am striga cu disperare către Dumnezeu după milă și ajutor, pentru a ne salva de noi înșine și pentru a ne regenera!

De ce nu venim la Hristos, de ce nu alergăm la Evanghelie? Pentru că nu credem adevărul despre noi înșine, nu credem că suntem așa de păcătoși încât nu avem nicio scăpare în afara Evangheliei lui Hristos. Dacă nu credem vestea rea despre noi înșine, ce nevoie am avea de vestea bună a evangheliei?

Facă Domnul lumină în inimile noastre așa încât să ne vedem propria ticăloșie, netrebnicie, nedreptate și nepricepere! Căci acesta este începutul unei vieți noi.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: