Spuneam aici că viața, fie chiar cu Dumnezeu, trăită însă pentru noi înșine, este o viață ratată. Am fost creați (și re-creați) să trăim pentru El, de dragul Lui și spre slava Lui!
Problema cea mai mare, constatată prin experiență proprie, este că în mod instinctiv ne iubim viața și vrem să o păstrăm.
În pasajul din Marcu 8:31-38 (citiți aici), evanghelistul relatează cum Domnul Iisus le descoperă ucenicilor, în premieră, faptul că El va trebui să treacă pe drumul suferinței și disprețului și, în final, să Își dea viața, înviind a treia zi. Petru, uluit de acest posibil scenariu, Îl trage deoparte pe Iisus, mustrându-L, după cum remarcă Matei, cu următoarele cuvinte: „Să Te ferească, Dumnezeu, Doamne!” (Matei 16:23). Reacția Domnului față de spusele lui Petru este una cât se poate de radicală: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”
Ce eroare gravă în ochii Domnului a comis Petru de L-a determinat pe Iisus să rostească astfel de vorbe usturătoare?
Petru, prin cuvintele sale, nu a cerut lui Iisus nimic altceva decât să-Și scape viața, să Se protejeze, să Se gândească, mai întâi de toate, la Sine. Iar acest lucru pentru Domnul era inacceptabil. El venise pornit să-Și dea viața, să renunțe la propria Persoană de dragul altora, împlinind voia Tatălui, să se piardă pe Sine, salvându-i pe alții.
Domnul Iisus Îl avertizează pe ucenicul său că un astfel de mod de gândire, axat pe salvarea propriei vieții, este unul firesc, deloc în conformitate cu plan lui Dumnezeu.
Textul relevă două perspective contradictorii asupra vieții.
Prima dintre ele, cea obișnuită naturii umane, este aceea de a trăi viața pentru noi înșine, de a ține strâns cu mâinile de ea, de a evita cu orice preț suferința, zdrobirea și crucea, de a ne salva pe noi înșine. E perspectiva potrivit căreia viața este a noastră și pentru noi și, deci, putem face ceea ce dorim cu ea. E acel modus vivendi axat pe fericirea proprie, neținând cont de Dumnezeu decât în măsura în care Acesta contribuie la bunăstarea noastră.
Cealaltă perspectivă, contrară tendințelor noastre naturale, și descoperită prin Duhul Sfânt, este aceea de a trăi viața pentru Dumnezeu, de a-i da drumul din propriile mâini, de a nu căuta salvarea eului și evitarea crucii. Ea înseamnă conștientizarea faptului că noi suntem aici pentru El și pentru a împlini planurile Sale. Înseamnă a alege ascultarea de El, chiar și atunci când aceasta pare în defavoarea noastră și conduce la suferință.
Dragi prieteni, pe zi ce trece îmi devine tot mai clar faptul că Dumnezeu dorește ca noi (cei care ne numim creștini) să gândim dumnezeiește, asemenea Domnului Iisus, și în fiecare zi să renunțăm la noi înșine, la viața noastră, la pretențiile, visurile și precauțiile noastre și să trăim pentru El, de dragul Lui și pentru visurile Lui. Asta înseamnă zdrobire, cruce, moarte.
Alternativa este mult mai simplă și constă în a trăi în continuare (cu Dumnezeu) pentru noi înșine, pentru propriile plăceri și interese, căutând cu orice preț să ne salvăm viața.
Însă, paradoxal, această alternativă conduce inevitabil spre o viață pierdută…
Iată cum se încheie textul: „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va scăpa.”
Avem de ales: fie trăim pentru noi, ratându-ne viața, fie trăim pentru Domnul, împlinindu-ne menirea.
Cred ca acesta este terenul unei bătălii fundamentale în creștinism.
Kristallherz 