Pentru tatal meu

Nici prin gand nu imi trecea ca voi scrie despre asta. Nu mi-am pregatit acest post. Nu am habar cum va arata. Stiu doar ca l-am inceput. Cu gandul la tatal meu.

Ieri a fost ziua lui, ar fi implinit 41 de ani. Din 2001 nu mai este printre noi, insa il port cu mine mereu. Nu il pot uita si nici nu vreau. Am o poza alb-negru, cu el la varsta de 18 ani, pe care o tin dupa mine pe oriunde. Ii seman extraordinar de mult. La tara, uneori, oamenii ma striga Nicu(ca pe el). Sunt mandru de asta.

Cineva, imediat dupa accident, mi-a spus ca tatal meu e de neinlocuit. Asa a si fost. Si pentru mine si pentru mama.

Ma simt onorat ca-i port numele si ca pot scrie despre el.

Poza incolora de la casatoria lui cu mama imi aduce aminte de o poezie din ale domnului Adrian Paunescu.

Parinti in alb-negru

Fotografia lor alb-negru
Ca moştenire mi-a rămas,
Ca şi-n arhivă, o scrisoare,
Şi-n bandă, un fragment de glas.

Şi am aflat o veste bună,
Că-n lumea noastră, orice-ar fi,
Există proceduri moderne
De refăcut fotografii.

Şi pozele-şi găsesc deodată
Culorile ce le-au avut,
Recursul nostru tehnologic
Acţionează în trecut.

Aş vrea să-mi colorez părinţii,
Blocaţi în limitele reci,
Să nu rămână, prin uitare,
În alb şi negru pentru veci.

Îi duc la doctorul de poze,
Ca să le facă un consult,
Să vadă el dacă rezistă
Acestui înviaj ocult.

Şi, când începe colorarea
Eu lăcrimez şi mă închin
Şi-i smulg pe mama şi pe tata
Din cromatismu-acestui chin.

Şi poza lor din tinereţe
O rog, privind-o-n amănunt,
Să se întoarcă-n sine însăşi,
Cu ei mai bine morţi, cum sunt.

Şi, Doamne, cât erau de tineri,
Puternic – el, frumoasă – ea,
Se bălăceau în bucurie
Şi nu ştiau ce va urma.

„Zâmbiţi”, li s-a cerut probabil,
Şi ce distins e cuplul lor,
El – ofiţer, ea – elegantă,
Spre-a fi zdrobit, ulterior.

Războaie, puşcării, coşmaruri,
Destin de două ori nedrept,
O viaţă-ntreagă, alb şi negru,
S-o colorez n-am nici un drept.

Ca de o electrocutare,
De cromatism fugind mereu,
Trăiesc blocat, în alb şi negru,
Şi, vai, din poza lor alb-negru
Eu simt c-am fost născut şi eu.

Iubiti-va parintii! Respectati-i! Fiti langa ei cat mai sunt!

Alinn V. 28.11.2010

Publicitate

Read Full Post »

Noi ne batem joc…

Nu am nicio introducere.

Suntem un popor care ne batem joc de tot ce exista. Constat cu amaraciune ca asta a devenit principala noastra ocupatie, bineinteles dupa clasicele manele. Ne e asa de lesne sa ne batem joc… si nu vrem sa facem exceptie in niciun domeniu.

Copiii isi bat joc de parinti. Nu mai stiu sa fie recunoscatori si au uitat ce inseamna respectul. Nici nu-i intereseaza. Nu au de gand sa faca nimic pentru cei ce le-au dat viata. Vor doar banii lor. Nu sunt obisnuiti sa spuna multumesc si cred ca totul li se cuvine. Unii, ca rasplata pentru munca ce o depun in fiecare zi pentru ei, ii mai si injura.

Generatia noastra tanara isi bate joc de scoala. Astazi e la moda sa fii prost, dar nu fara scoala- prost cu diploma. E in trend sa nu citesti alte carti in afara de cele de joc. Nota 5 e cea mai mare ambitie a degeneratiei noastre. Daca cumva ia vreunul 10 e catalogat ca fraier. Cu cat treci mai rar pe la scoala, cu cat stii mai aproape de nimic si cu cat dai mai mult dovada de tupeu in fata profesorilor, cu atat esti mai apreciat de colegi. Scoala a ajuns bataie de joc.

Ne batem joc de tara noastra si de pamantul pe care ni l-a dat Bunul Dumnezeu. Nu iubim natura. Avem talentul de a ruina totul. Ingropam orasele si satele sub gunoaie. Ne place sa traim in mizeria si duhoarea asta. Ne-am obisnuit in cocina noastra moderna parfumata cu Hugo Boss.

Ne batem joc de orice fel de legi si reguli sociale, morale si de bun simt. Nu respectam nimic. Trecem mereu ostentativ pe rosu. In Romania bunele maniere nu mai exista.

Ne batem joc de semeni. Nu mai stim sa respectam pe cei de langa noi. Suntem prea orgoliosi, mandrii si egoisti. Nu ne pasa de nimeni. Iubirea se cumpara azi. Am pierdut bunatatea si spiritul de toleranta. Ne suparam prea usor si ne trece prea greu.  Ne dam in cap unii altora- uneori si la propriu. Nu ne mai intelegem cu nimeni. Incercam sa razbim singuri calcand peste cadavre.

Am ajuns pe culmile dezumanizarii astfel incat ne batem joc de noi insine, de viata noastra, de sufletul nostru. Am pierdut pana si minimul de respect fata de propriile persoane. Ne permitem orice fel de compromis. Eul nostru e in descompunere.

Iar realitatea cea mai dramatica – ne batem joc de Dumnezeu…

Nu am nici incheiere.

Alinn V. 13.09.2010

Read Full Post »