Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘moarte’

Adesea trăim cu iluzia că „niciodată nu e prea târziu!”, motiv pentru care amânăm anumite decizii și lăsăm pentru „mâine” lucruri pe care știm că ar trebui să le facem.

„Din ianuarie mă voi lăsa de fumat”, „de săptămâna viitoare o să mă apuc de învățat pentru BAC”, „din iarnă, când voi fi mai liber, nu voi mai lipsi la programele și strângerile bisericii locale”, „de mâine voi investi mai mult timp în relația cu soția și copilul meu„, „de mâine voi fi consecvent în ce privește rugăciunea și Cuvântul”

Uneori trăim cu impresia că suntem stăpâni pe situațiile din viața noastră și că, în ciuda multelor amânări, cândva, vom izbuti…pentru că nu există prea târziu.

Cu toate acestea, experiența cotidiană (și nu numai) ne spune lămurit că în anumite situații avem de-a face și cu un prea târziu.

Spre exemplu, în urmă cu mai bine de 9 luni, eram invitat împreună cu soția mea, de niște rude apropiate (unchiul și mătușa mea), pentru a le face o vizită și a petrece câteva ore împreună. „Vă așteptăm să mâncăm împreună, să mai discutăm din Scriptură și să mai povestim din viețile noastre”, a fost invitația la care eram hotărâți să răspundem afirmativ.

După săptămâni de amânare, am decis că-l voi suna pe unchiul meu (mi-am pus chiar și un reminder în calendar pentru asta) și că vom stabili o zi când vom veni în vizită.

Însă, înainte să-l apelez, aflu de la mama, că unchiul și mătușa sunt bolnavi – atunci gândeam că au o simplă răceală și că vor fi bine, urmând, când își revin, să le facem vizita. Din păcate, după câteva zile au ajuns în spital, iar după aproximativ două săptămâni, amândoi s-au stins, fără a ști măcar unul despre celalalt.

Ne-am mângâiat unii pe alții în familie cu gândul că au fost copiii lui Dumnezeu și că, prin credința lor în jertfa lui Hristos, au ajuns în prezența Mântuitorului, pe care L-au iubit și L-au slujit.

Cu toate acestea, am regretat așa mult că nu am dat mai devreme acel telefon și că nu am făcut acea vizită la timp, chiar dacă ar fi fost probabil ultima.

Uneori e prea târziu…

La fel a fost și în cazul lui Esau, când, după ce socotise de disprețuit dreptul de întâi-născut, „mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit, pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evrei 12:17)

Uneori e prea târziu…

Nu suntem stăpâni pe viețile noastre și nici pe circumstanțe, oricât de mult ne place să credem că suntem în control.

De aceea, înțelept este să învățăm să facem ceea ce trebuie, fără amânări, indiferent de aspectele implicate : relații, sănătate, școală, profesie, biserică, suflet…

În ce privește sufletul nostru, Dumnezeu Însuși ne îndeamnă, se luăm decizii „astăzi”, după cum este scris :

„Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” (Evrei 3:15)

Read Full Post »


In ciuda faptului ca la nivel global cunoastem cel mai ridicat nivel de trai din istoria omenirii, suntem aproape la fel de fragili in fata morti ca in urma cu cateva secole ori milenii. Bunastarea materiala de care ne bucuram nu a reusit nicicum sa indeparteze ingerul mortii, care se abate inevitabil, mai devreme sau mai tarziu, asupra fiecaruia dintre noi.

In ciuda faptului ca tehnologia ne-a facut viata mult mai usoara, iar efortul istovitor a fost inlocuit in mare masura de diverse aparate sofisticate, am ramas la fel de fragili in fata sfarsitului nostru. Confortul secolului nostru ne-a ajutat sa realizam cat mai multe activitati intr-un timp cat mai scurt, dar nu a reusit sa adauge ani vietilor noastre si nici sa opreasca curgerea.

In pofida faptului ca stiinta medicala a avansat exponential in ultimele decenii, ne gasim, cu cateva exceptii, la fel de fragili in fata bolilor care ne cotropesc vietile si care in cele din urma ne trag in pamant. Medicina cu tot arsenalul ei nu poate tine piept mortii, care invinge in ultima instanta chiar si pe cel mai iscusit doctor.

Suntem fragili, oricat ne-am lupta sa schimbam asta.

Mancam sanatos pe cat posibil, facem sport saptamanal, evitam joburile ce ne epuizeaza, calatorim in siguranta, ne prezentam la medic anual pentru analize, nu ne implicam emotional prea mult, evitam excesele, ne calculam fiecare pas… dar, in ciuda eforturilor noastre disperate, viata noastra isi gaseste cumva sfarsitul, oricat de strans ne-am agata de ea.

Suntem fragili si neputinciosi in lupta pentru viata, asa cum afirma si inteleptul Solomon: „omul nu este nu este stăpân pe suflarea lui, ca s-o poată opri, şi n-are nicio putere peste ziua morţii; în lupta aceasta, nu este izbăvire” (Eclesiastul 8:8).

Saptamanile trecute, cand neasteptat au plecat de langa mine doua persoane dragi, am inteles o data in plus ca „nu suntem decat un abur, care se arata putintel si apoi piere” (Iacov 4:14), oricat am fi de grozavi.

Suntem fragili… „ni se duc anii ca un sunet; viata noastra se ridica la saptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci… caci trece iute, si noi zburam” (Psamlul 90: 9,10).

Suntem fragili… ca iarba de pe camp, care „infloreste dimineata si creste, iar seara este taiata si se usuca” (Psalmul 90:6).

Suntem fragili si „cu o moarte suntem toti datori …” (George Cosbuc, Decebal), dar, cu toate acestea, ne incapatanam cu strasnicie sa ne gandim la sfarsitul nostru si la ce va urma dincolo de piatra rece a mormantului. Suntem fragili, fara exceptie, insa cat de putini dintre noi ne intrebam care sa fie rostul vietii noastre scurte, pentru ce ne nastem si de ce murim?

Daca ai citit pana aici, te provoc sa te gandesti la urmatorul lucru: absolut sigur, peste cel mult 100 ani nu vei mai fi in viata; iar daca viata ta, intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, se va sfarsi, intelept ar fi sa te pregatesti pentru acel moment.

In urmatoarele articole, as vrea sa te pot ajuta cu raspunsuri la doua dintre intrebarile cruciale ale vietii, si anume: de ce murim? si care este rostul vietii noastre? .

Read Full Post »

Să mori…

 

Să mori e lucru’ cel mai greu-

Să te îngropi pe tine când trăieşti

Cu tot ce ai, cu tot ce eşti,

Ca să învii cu Dumnezeu.

 

Să mori e lucru-atât de dureros-

Să te desprinzi de lume şi păcat,

De tot ce-odată te-a-ncântat,

Ca să te bucuri în Hristos.

 

Să mori e-nfrângere deplină-

Să te opreşti din alergare,

Din goana după slava trecătoare,

Ca să trăieşti spre gloria divină.

 

Să mori e tragedie pentru fire-

Să nu te mai răzbuni nicicând

Pe cel ce te-a lovit prin faptă ori cuvânt,

Ca să răspunzi la ură cu iubire.

 

Să mori înseamnă suferinţă-

Să-ţi calci mandria în picioare,

Dorinţa oarbă de a fi mai mare,

Ca să trăieşti în umilinţă.

 

Să mori e vorbă ce îţi dă fiori-

Să laşi în urm’a banilor iubire,

Slujirea lui Mamon spre-navuţire,

Ca să aduni în cer comori.

………

Să mori, tu nici nu vrei a te gândi,

De viaţa ta eşti mulţumit,

Dar vreau să-ţi spun azi lămurit,

Că-i singura ta şansă de-a trăi!

 

Să mori îţi pare pură nebunie,

Când traiu-ntreg îţi stă în faţă,

Dar, de nu vrei să mori în viaţă,

Tu vei muri o veşnicie!

 

Alin V.

Read Full Post »

Azi bunica mea a împlinit 74 de ani. Ca să înțelegeți povestea, cred că e nevoie să vă spun că, după mama, ea mi-e cea mai dragă persoană pe lume, poate și pentru că, de la nașterea mea, locuim sub același acoperiș.

Întrebând-o cum se simte la această vârstă înaintată, mi-a răspuns privindu-mă cu drag: parcă ieri erai copil, iar eu mai tânără cu 23 de ani… nu ştiu cum a zburat timpul.

Aniversarea ei, pe lângă a fi motiv de mulţumire la adresa lui Dumnezeu care mi-a făcut favorul de a pune lângă mine o astfel de persoană, a fost motiv să înţeleg mai bine că viaţa ni-i scurtă şi că timpul trece iute: ai 20 de ani şi mâine parcă, pe nesimţite, te trezeşti că împlineşti 70. Şi apoi vine moartea. Desgiur, la unii dintre noi, se poate a veni mai devreme.

Lucru cert e că toţi murim. Garantez pentru faptul că, peste 90 de ani (cu extremă îngăduinţă spun 90), niciunul dintre cei ce vom fi citit aceste rânduri nu vom mai fi în viaţă. Şi atunci se naşte în mintea mea o întrebare: asta să fie tot? Ne naştem, copilărim, facem scoală, ne căsătorim, construim o casă, creştem copii, îmbătrânim, murim… şi atât? Să nu fie nimic dincolo de mormânt?

Posibilitatea asta mi s-ar părea cea mai tragică şi, totodată, cea mai lipsită de sens dintre toate câte mi le pot imagina. Dacă ar fi doar atât, viaţa mi-ar părea cel mai trist lucru ce s-ar găsi în univers. Dacă ar fi doar atât aş striga cu disperare: prea puţiiiiiiiiiiin!

Intuiţia îmi spune că trebuie să fie ceva mai mult, că trebuie să existe ceva dincolo (dincolo de mormânt), că nu existăm fără noimă, doar ca, după 20, 30, 50 ori 80 de ani, să murim.

Vă spun că trebuie să existe ceva mai mult! Ba mai mult decât atât, am convingerea că există! Există o veşnicie! Iar intuiţia mea că, dincolo de ultima lopată de ţărână pusă peste mine, urmează ceva într-un anume sens cu mult mai important decât viaţa, nu e altceva decât gândul veşniciei pe care Dumnezeu l-a pus în fiecare om. (Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei… Eclesiastul 3:11)

Prieteni, vă îndemn să vă reconsideraţi viaţa în perspectiva veşniciei! Pentru că intuiţia voastră e adevărată: există ceva după moarte! Ceva ce se numeşte eternitate.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: