Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cuvântul lui Dumnezeu’

În urmă cu ceva timp, recitind Epistola Sobormicească a lui Iuda, mi-a atras în mod deosebit atenția primul verset, în care autorul face trimitere la destinatarii epistolei:

Iuda, rob al lui Isus Hristos și fratele lui Iacov, către cei chemați, care sunt iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Isus Hristos…

Conform versetului de mai sus, destinatarii scrierii, ca de altfel fiecare credincios – născut din nou, copil al lui Dumnezeu, beneficiază de următoarele trei însemnate binecuvântări, și anume: binecuvântarea de a fi chemat, a fi iubit și a fi păstrat.

Harul chemării este cu siguranță unul dintre cele mai importante favoruri de care Domnul ne-a făcut parte și fără de care astăzi nu am fi ceea ce suntem – copii ai lui Dumnezeu; faptul că, într-o anumită zi din viața noastră sau într-o anume perioadă, Dumnezeu s-a apropiat de noi prin Evanghelie și ne-a chemat pentru a ne oferi mântuire, este cu siguranță o deosebită binecuvântare.

Dacă am auzit glasul Lui spunându-ne „vino după Mine!” și dacă, în ciuda tuturor obstacolelor din noi și din afara noastră, l-am urmat, înseamnă că ni s-a făcut mare har. Nu toți au parte de o astfel de chemare. Sunt oameni care nu se întâlnesc niciodată în viață cu Evanghelia, cu Logosul, cu glasul Fiului Său, în felul în care ne-am întâlnit noi, copiii Săi. Ce har să fii chemat de Domnul Însuși! Căci cine dintre noi ar fi venit la El din proprie dorință, dintr-o inițiativă personală a firii lui pământești, fără ca mai înainte El să ne cheme și să ne tragă spre Sine, așa cum a fost chemat Lazăr din mormânt la glasul lui Isus!?

Cea de-a doua binecuvântare de care au parte copiii lui Dumnezeu, potrivit textului, este aceea că ei sunt iubiți de către Însuși Dumnezeu. Da, este adevărat că fiecare persoană care va fi trăit vreodată este iubită de Dumnezeu, însă, copiii Săi au parte de harul de a conștientiza această copleșitoare iubire, care s-a arătat față de noi „pe când eram încă păcătoși” (Romani 5:8). Ceea ce mi se pare cu adevărat copleșitor este măsura cu care noi suntem iubiți de către Dumnezeu, și anume, exact așa cum Dumnezeu Tatăl Îl iubește pe Fiul Său (…ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Ioan 17:23). Ce mare har să știm că suntem iubiți de Tatăl, tot la fel cum este iubit și Hristos! Ce privilegiu!

Cea de-a treia binecuvântare de care beneficiază credincioșii, amintită în text, așa cum am menționat anterior, este că aceștia sunt păstrați. Dumnezeu nu doar că a început o lucrare în noi, chemându-ne la viață prin Evanghelie și arătându-Și dragostea Sa față de noi, ci continuă să-și desăvârșească lucrarea, păstrându-ne în harul Său. Ce mare har să știm că, după ce ne-a născut din nou, Dumnezeu nu ne va abandona la mijlocul procesului, ci ne va ține prin puterea Duhului Său aproape de Sine! Există siguranță în aceste cuvinte, respectiv în faptul că Dumnezeu își păstrează copiii! Și sunt atâtea promisiuni în Scriptură cu privire la acest aspect, și anume că Dumnezeu va duce la bun sfârșit ceea ce a început în fiecare dintre noi.

Demn de remarcat este faptul că termenul „păstrat” folosit în primul verset al epistolei, este același termen utilizat și în versetul 6, în care autorul afirmă că Dumnezeu a păstrat pentru ziua judecății pe îngerii căzuți. Așadar, dacă pentru îngerii ce s-au revoltat condamnarea este sigură, tot la fel de sigură ar trebui să fie și finalizarea procesului nostru de mântuire. Dacă ei (îngerii căzuți) nu pot scăpa de judecata lui Dumnezeu, în același mod, nici noi nu am putea să ne pierdem din mâna Lui Dumnezeu, pentru că El Însuși este Acela care ne păstrează, pentru a ne înfățișa fără pată, la venirea lui Isus Hristos.

Să ne bucurăm deci de aceste mari binecuvântări de care Domnul ne-a făcut parte și să fim recunoscători Aceluia care ne-a chemat, ne iubește și ne păstrează!

Publicitate

Read Full Post »

A trecut fix o lună de la prima operație… nici nu știu când.

În urmă cu 30 de zile, așteptam cu oarecare emoție intervenția doctorului pentru decompresia capului femural. Din câteva spunea, operația nu era complicată și nu existau riscuri semnificative: câteva găuri transversale în partea superioară a femurului pentru a elibera circulația sanguină la nivelul articulației… Doar că ceea ce a urmat a fost altfel decât ne așteptam, motiv pentru care în următoarea zi am fost nevoit să suport încă o operație, de data asta mult mai complicată și cu riscuri mai mari.

Uitându-mă în urmă, realizez că de n-ar fi fost Domnul ajutorul meu, sufletul meu s-ar fi cufundat cu siguranță în nefericire și neliniște.

Îmi amintesc că după citirea rezultatului RMN, medicul reumatolog și-a acoperit fața cu palmele, rostind apăsat cuvintele: „îmi pare rău, îmi pare foarte rău, aș fi vrut să nu fie așa grav…”. De altfel, la Ortopedie, doctorul care urma să-mi propună de urgență operația, a avut o reacție asemănătoare : „la vârsta dvs, diagnosticul nu este doar grav, este chiar dramatic! Vom încerca să intervenim cât mai repede, însă cu siguranță veți avea nevoie de proteză la șold peste ani.”

Deși ideea că e posibil să nu mai joc vreodată fotbal, ba chiar să nu mai pot alerga sau face efort susținut m-a întristat, am fost mângâiat nespus în toată această perioadă de gândul că sănătatea mea este în mâna lui Dumnezeu și că planurile Lui sunt perfecte, indiferent de ce îmi spun ochii, simțurile, rațiunea ori inima.

Dacă nu ar fi existat o altă realitate, mai importantă decât cea văzută, deznădejdea mi-ar fi acoperit inima.

Chiar dacă lucrurile par grave ori dramatice din perspectiva oamenilor, chiar dacă durerea în plan fizic a fost și continuă să fie reală, sufletul mi-a fost și îmi este constant alimentat cu adevărul că voia lui Dumnezeu este întotdeauna bună, plăcută și desăvârșită, chiar și atunci când realitatea cotidiană pare să o contrazică.

Dacă totul s-ar rezuma la lumea materială, cu siguranță aș avea motive întemeiate să fiu trist. Chiar și așa, motivele mele ar putea lesne să fie clătinate dacă m-aș gândi pentru câteva momente la faptul că nu puține persoane sunt în situații mult mai complicate: copii care au trecut prin zeci de operații complicate, petrecându-și copilăria în spitale, oameni cu boli incurabile care își trăiesc ultimele zile, bărbați și femei care mor din lipsă de hrană, persoane care își sfârșesc viața în dureri și singurătate, nefiind nimeni care să le deschidă ușa ori să le spună o vorbă bună. Văzând toate acestea, nu pot decât să-mi plec inima în fața Celui ce le rânduiește pe toate și să-I fiu recunoscător pentru ceea ce sunt și ceea ce am. Cu siguranță, putea fi mai rău.

Pe lângă acestea, faptul că există o altă realitate, dincolo de cea văzută, îmi îmbracă inima în pace, știind că „întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.” ( 2 Corinteni 4:17)

Adevărul că sunt copilul lui Dumnezeu și că toate lucrurile lucrează pentru binele meu (etern, nu imediat), îmi bucură inima, știind că „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8:18)

A trecut o lună, o lună de când sunt tot mai mult ancorat într-o altă realitate, o realitate care mă ajută să discern evenimentele curente în raport cu valoarea lor eternă.

Realitatea aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu. Ancorați în această realitate, ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut, oamenii din vechime au cucerit cetăți, au căpătat fii, au dobândit promisiuni (Evrei 11). Ancorați în ea, ucenicii au putut suferi dispreț, prigoană și chiar moarte, convinși că viața nu se rezumă la lumea materială.

În momente ca acestea, mă rog ca Domnul să mă ajute să fiu tot mai bine înrădăcinat în realitatea Cuvântului Său, realitatea ultimă, după cum este scris : „cerurile și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24:35)

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: