Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘crestini’

Pentru că „o inimă veselă este un bun leac” (Proverbe 17:22), am găsit de cuviinţă să vă transmit următoarele rânduri:

De câţi calvinişti e nevoie ca să schimbi un bec?
De nici unul: dacă e predestinat ca becul să se schimbe, se va schimba singur!

De câţi ortodocşi e nevoie ca să schimbi un bec?
Schimbare? Ce schimbare? Becul a fost pus aici de Sfinţii Apostoli în urmă cu 2000 de ani!

De câţi catolici e nevoie ca să schimbi un bec?
De nici unul, ei folosesc lumânări!

De câţi atei e nevoie ca să schimbi un bec?
Bec? Ce bec? Noi nu credem în becuri!

De câţi penticostali e nevoie ca să schimbi un bec?
Zece. Unul schimbă becul şi nouă se roagă împotriva duhului întunericului!

De câţi membrii MISA e nevoie ca să schimbi un bec?
Zece să stea în cerc, până când unul din ei simte iluminarea interioara.

De câţi psihologi ai nevoie ca să schimbi un bec?
Nici unul. Becul trebuie să vrea să se schimbe singur!!!

De câţi cântăreţi de gospel ai nevoie ca să schimbe un bec?
Cinci. Unul să schimbe becul şi patru să cânte despre cât de bun era cel vechi.

De câţi budisti e nevoie ca să schimbe un bec?
Trei. Unul să-l schimbe, unul să nu-l schimbe, iar unul nici să-l schimbe, nici să nu-l schimbe.

De câte încercări are nevoie un pastor pentru a schimba un bec?
Nu ştim. Toata lumea a adormit în timp ce ne predica despre cum se schimba becul.

De câţi membrii ai corului ai nevoie ca să schimbi un bec?
Zece. Unul să-l schimbe şi nouă să se laude că ei puteau s-o facă mai bine.

De câţi creştini după evanghelie este nevoie ca să schimbi un bec?
Nici unul. Becul cel vechi este foarte frumos, şi nu există nici un motiv să-l schimbăm după standardele lumii!

De câţi baptişti e nevoie ca să schimbi un bec?
În Biblie nu scrie nimic despre becuri!!!

Read Full Post »

Spuneam aici că viața, fie chiar cu Dumnezeu, trăită însă pentru noi înșine, este o viață ratată. Am fost creați (și re-creați) să trăim pentru El, de dragul Lui și spre slava Lui!

Problema cea mai mare, constatată prin experiență proprie, este că în mod instinctiv ne iubim viața și vrem să o păstrăm.

În pasajul din Marcu 8:31-38 (citiți aici), evanghelistul relatează cum Domnul Iisus le descoperă ucenicilor, în premieră, faptul că El va trebui să treacă pe drumul suferinței și disprețului și, în final, să Își dea viața, înviind a treia zi. Petru, uluit de acest posibil scenariu, Îl trage deoparte pe Iisus, mustrându-L, după cum remarcă Matei, cu următoarele cuvinte: „Să Te ferească, Dumnezeu, Doamne!” (Matei 16:23). Reacția Domnului față de spusele lui Petru este una cât se poate de radicală: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”

Ce eroare gravă în ochii Domnului a comis Petru de L-a determinat pe Iisus să rostească astfel de vorbe usturătoare?

Petru, prin cuvintele sale, nu a cerut lui Iisus nimic altceva decât să-Și scape viața, să Se protejeze, să Se gândească, mai întâi de toate, la Sine. Iar acest lucru pentru Domnul era inacceptabil. El venise pornit să-Și dea viața, să renunțe la propria Persoană de dragul altora, împlinind voia Tatălui, să se piardă pe Sine, salvându-i pe alții.

Domnul Iisus Îl avertizează pe ucenicul său că un astfel de mod de gândire, axat pe salvarea propriei vieții, este unul firesc, deloc în conformitate cu plan lui Dumnezeu.

Textul relevă două perspective contradictorii asupra vieții.

Prima dintre ele, cea obișnuită naturii umane, este aceea de a trăi viața pentru noi înșine, de a ține strâns cu mâinile de ea, de a evita cu orice preț suferința, zdrobirea și crucea, de a ne salva pe noi înșine. E perspectiva potrivit căreia viața este a noastră și pentru noi și, deci, putem face ceea ce dorim cu ea. E acel modus vivendi axat pe fericirea proprie, neținând cont de Dumnezeu decât în măsura în care Acesta contribuie la bunăstarea noastră.

Cealaltă perspectivă, contrară tendințelor noastre naturale, și descoperită prin Duhul Sfânt, este aceea de a trăi viața pentru Dumnezeu, de a-i da drumul din propriile mâini, de a nu căuta salvarea eului și evitarea crucii. Ea înseamnă conștientizarea faptului că noi suntem aici pentru El și pentru a împlini planurile Sale. Înseamnă a alege ascultarea de El, chiar și atunci când aceasta pare în defavoarea noastră și conduce la suferință.

Dragi prieteni, pe zi ce trece îmi devine tot mai clar faptul că Dumnezeu dorește ca noi (cei care ne numim creștini) să gândim dumnezeiește, asemenea Domnului Iisus, și în fiecare zi să renunțăm la noi înșine, la viața noastră, la pretențiile, visurile și precauțiile noastre și să trăim pentru El, de dragul Lui și pentru visurile Lui. Asta înseamnă zdrobire, cruce, moarte.

Alternativa este mult mai simplă și constă în a trăi în continuare (cu Dumnezeu) pentru noi înșine, pentru propriile plăceri și interese, căutând cu orice preț să ne salvăm viața.

Însă, paradoxal, această alternativă conduce inevitabil spre o viață pierdută…

Iată cum se încheie textul: „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va scăpa.”

Avem de ales: fie trăim pentru noi, ratându-ne viața, fie trăim pentru Domnul, împlinindu-ne menirea.

Cred ca acesta este terenul unei bătălii fundamentale în creștinism.

Read Full Post »

Framantarea cu privire la subiectul despre care voi incepe a scrie a fost declansata in sufletul meu, in urma cu cateva saptamani, de versurile unei melodii crestine ce mi-au zgariat timpanul si intaratat duhul: Iisus esti prietenul meu. 

Dupa ce a suferit numeroase transformari ontologice in decursul ultimelor veacuri, Iisus a devenit prietenul nostru. L-am aranjat sa fie de teapa noastra. L-am dezbracat din nou de slava, punandu-i sapca si blugi. E tovarasul nostru. Suntem egali in drepturi. Ne putem trage de sireturi cu El fara teama. Nu exista raport de subordonare intre noi. Ne simtim confortabil in prezenta Sa.

Iisus este prietenul nostru.

Nu are nevoie de inchinare pentru ca e amicul nostru. Nu ne poate porunci pentru ca nu asa se cade intre prieteni. Nu are pretentii cu privire la felul in care ne traim viata. Nu se supara cand nu urmam sfaturile Lui. Suntem prieteni pe viata intr-un legamant fara responsabilitati.

Iisus este prietenul nostru.

Ne-am imprietenit la catarama cu Cel prin care toate lucrurile s-au facut si pe care cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde. Suntem amici cu Cel fata de care Ioan botezatorul se simtea nevrednic numai sa-I deslege cureaua incaltamintelor. Suntem prieteni cu acelasi Iisus in fata caruia Saul din Tars s-a prabusit in tarana si inaintea caruia orice genunchi al celor din ceruri si de pe pamant se va pleca.

Ne-am intovarasit cu Dumnezeul intrupat fata de care sfintii apostoli se considerau robi. L-am  metamorfozat pana nu a mai ramas din El nimic care sa ne inspire reverenta, teama sau umilinta.

Iisus este prietenul nostru.

L-am detronat pe Iisus Domnul pentru ca vrem sa fim noi insine stapani peste viata noastra. L-am jefuit de autoritate pentru ca vrem sa traim dupa propriile reguli. L-am coborat in mediocritatea noastra pentru ca nu vrem sa ne silim a ne ridica la pretentiile Lui. L-am substiuit cu o copie ieftina ce seamana mai mult cu colegul nostru de banca decat cu Fiul lui Dumnezeu pentru ca nu vrem sa ne mai temem de El.

Ne-am faurit cu migala un nou Iisus- unul dupa chipul si asemanarea noastra, adaptat perfect la viata noastra indoielnica.

Iisus este prietenul nostru.

Dar ma intreb: care Iisus?

Alinn V. 08.05.2012

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: