Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘credinta’

Dacă în urmă cu ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic, data trecută, AICI, am început să povestesc despre îndreptățirea (justificarea) prin credință, arătând că dreptul Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea păcatele noastre (calcările legilor Lui perfecte) și nu poate să ne ierte pur și simplu.

Dacă toți suntem vinovați înaintea dreptății Lui, pentru că toți am păcătuit și suntem lipsiți de gloria lui Dumnezeu (Romani 3:23), iar plata păcatului este moartea (Romani 6:23), adica despărțirea veșnică de Dumnezeu, cum putem fi salvați, iertați de păcatele noastre și acceptați de Dumnezeu și, în același timp, El să rămână drept?

Putem să ne îndreptațim singuri, prin faptele noastre bune? De asemenea, am arătat data trecută că nu putem să ne îndreptațim singuri înaintea Lui, prin faptele noastre bune, la fel cum un criminal nu poate să scape de pedeapsa judecătorului pentru simplul fapt că, înainte de crima sa, a fost un om bun.

Dat fiind situația noastră cumplită (vinovați ce nu se pot reabilita în fața Dreptului Judecător), Dumnezeu, în dragostea și bunătatea Lui, fără vreo obligație în acest sens, a găsit pentru noi o soluție.

Cineva trebuia să plătească pentru toate calcările noastre de lege, iar Dumnezeu a ales ca Fiul Său, Isus Hristos, să suporte această pedeapsă, în locul nostru, pe cruce.

Deși Acesta a trăit o viață perfectă (singura viață perfectă ce a fost vreodată trăită), El a primit pedeapsa din partea dreptății lui Dumnezeu Tatăl, luând asupra Sa pe cruce nelegiuirile noastre. Pe cruce, Dumnezeu Însuși a lovit fără milă în Fiul Său, ca și cum Acesta ar fi fost un josnic nelegiuit.

Jertfa lui Isus Hristos este modalitatea prin care Dumnezeu poate ierta un păcătos, călător al legilor Lui și îl poate privi ca fiind drept.

Cum e posibil acest lucru?

Prin credință. Numai prin credință.

Păcătosul care vine înaintea lui Dumnezeu, recunoscând că este vinovat și că nu se poate îndreptăți singur, trebuie să creadă că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a plătit înaintea Tatălui, pe cruce, prețul pentru păcatele sale.

Credința aceasta, atât de simplă, este mâna întinsă spre Dumnezeu, pentru a primi din partea Lui, iertarea de păcate, în baza a ceea ce Isus Hristos a făcut pe cruce. Credința aceasta este asumarea, cu întreaga ființă, a faptului că Isus a suferit în locul nostru pedeapsa nelegiuirilor noastre.

Cum putem fi socotiți drepți înaintea lui Dumnezeu? Într-un singur fel: crezând din inimă în jertfa lui Isus, acceptând soluția lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoși.

Dacă citești aceste rânduri și te gândești că Dumnezeu ar avea vreun alt motiv, independent de jertfa lui Isus Hristos, pentru care să privească la tine și să te considere drept (neprihănit) – cum ar fi faptul că mergi la biserică, că nu faci anumite păcate, că slujești sau că faci bine celor din jur etc, atunci este momentul să-ți reconsideri credința…

Există o singură cale prin care putem fi vreodată îndreptățiți în fața sfințeniei lui Dumnezeu, și aceasta nu are legătură cu noi înșine, ci cu persoana lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cine se încrede în El nu va fi dat de rușine. (1 Petru 2:6).

Ești tu socotit neprihanit (drept) de către Dumnezeu? Crezi tu că Dumnezeu, uitându-se la tine în momentul de față, poate spune despre tine că ești neprihănit (drept)? Dacă da, ca este motivul pentru care crezi că ești îndreptățit înaintea sfințeniei Lui? Dacă nu, ce crezi că ar trebui să (mai) faci pentru ca Dumnezeu să poată spune despre tine că ești neprihănit (drept)?

Dar acum s-a arătat o neprihănire (dreptate)  pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii: și anume neprihănirea (dreptatea) dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți (drepți), fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. (Romani 3:21-24)

Slavă lui Dumnezeu pentru că El a găsit soluția pentru noi păcătoșii! Slavă Lui pentru că prin credința în Fiul Său suntem socotiți drepți, suntem justificați! Iar dacă El ne socotește drepți, cine ne mai poate condamna!?

Read Full Post »

Acum ceva timp arătam AICI, în puține cuvinte, ce ar trebui să înțelegem atunci când vorbim despre credință în sens biblic. Afirmam atunci că, în ciuda faptului că toți oamenii au un fel de credință (adică anumite convingeri cu privire la divinitate și la lucrurile spirituale), nu toți au credința potrivită sau, mai corect spus, nu toți își leagă credința de ce trebuie sau de cine trebuie.

O temă de maximă importanță în Scriptură și foarte dragă inimii mele este mântuirea (îndreptățirea/justificarea) prin credință. Ea este unul dintre subiectele preferate al scriitorilor Noului Testament, punctul central al Reformei religioase și temelia vieții creștinilor.

Consider că orice s-ar putea clădi în viața creștină (orice fel de trăire sfântă, orice binefacere și faptă bună, orice lucrare și slujbă) trebuie să aibă drept temelie îndreptățirea (justificarea) prin credință, prin har. Încă nu am văzut vreun om care să trăiască o viață spre slava lui Dumnezeu, dar care să nu fi avut la bază o înțelegere temeinică a mântuirii prin credință. În schimb, am văzut pe mulți care, neavând o temelie solidă pentru mântuirea lor, se chinuie să trăiască o viață sfântă, dar nu reușesc. Pentru că justificarea prin credință este forța motrice pentru o viață sfântă. Dacă nu există această temelie, orice se construiește de-asupra va fi strâmb.

După ce apostolul Pavel abordează tema păcatului în primele două capitole din Epistola către Romani, arătând că fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu de încălcarea legilor Lui perfecte, la mijlocul capitolului 3 (Romani 3:21-30), acesta arăta soluția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Pasajul din Romani 3 ne pune înaintea unei mari dileme, și anume, cum poate Sfântul Dumnezeu să ierte pe păcătoșii răzvrătiți și în același timp să rămână drept? Cum se împacă dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu iertarea și dragostea Lui?

Ceea ce trebuie să înțelegem mai înainte de toate este faptul că Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu poate ierta pur și simplu păcatul. Dacă ar face asta, ar fi nedrept. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să treacă cu vederea faptul că legile Lui sunt încălcate de oameni. Caracterul Lui nu-i permite să facă acest lucru.

Imaginați-vă că ajungeți în fața judecătorului, în calitate de victimă, împreună cu cel care v-a tâlhărit, iar când va fi să se dea sentința, judecătorul va spune: „eu sunt un om foarte bun și plin de dragoste pentru toți oamenii; îmi place să iert pe cei ce greșesc, așa că cel care te-a tâlhărit poate pleca liniștit acasă, fără vreo pedeapsă.” Sunt convins că într-o astfel de situație fiecare dintre voi ar striga: „Dar nu este drept! El trebuie pedepsit pentru că a încălcat legea!

Desigur, lucrul acesta este puțin probabil a fi realitate. Pentru că judecătorul trebuie să fie drept și trebuie să facă dreptate. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși, Cel care a fost ofensat de încălcările noastre de lege și de păcatele noastre, va trebui, conform caracterului Său, să ne pedepsească după dreptate („fiindcă plata păcatului este moartea…” Romani 6:23).

Deci, dacă potrivit dreptății Lui trebuie să fim pedepsiți, cum ar putea El să ne ierte, și totuși să rămână drept, în același timp? Cum ar putea El să ne privească și să spună că suntem drepți și sfinți când noi în realitate am păcătuit de mii de ori împotriva Lui? Sau ce am putea să facem noi ca să ne îndreptațim înaintea Lui și să nu mai fim priviți de El ca fiind călcători de lege?

Am arătat că dacă Dumnezeu ne-ar ierta pur și simplu ar însemna că El ar fi nedrept. Căci „cel ce iartă pe vinovat și cel ce osândește pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.” (Proverbe 17:15)

Să încercăm să ne îndreptațim singuri? Este o nebunie. E ca și cum cel care a tâlhărit sau un criminal ar încerca să-l înduplece pe judecător, spunându-i să-i treacă cu vederea călcarea de lege, pentru că el a făcut la viața lui mult bine oamenilor, înainte să greșească. Și totuși mulți cred că se pot îndreptăți singuri înaintea lui Dumnezeu, astfel încât El să le treacă cu vederea păcatele trecute, dacă se vor face mai buni… E un fel de troc : „Tu mă ierți, iar eu în schimbul iertării promit că nu mai fac…”

Dumnezeu nu poate ierta pur și simplu. Ar fi nedrept. Plata păcatului este moartea, atât moartea fizică (a trupului), cât și moartea veșnică (despărțirea sufletului de Dumnezeu pentru eternitate). Suntem vinovați și trebuie să plătim conform dreptății Lui.

Și, totuși, cum poate Dumnezeu să ierte și să rămână drept? Cum putem fi noi păcătoșii socotiți drepți (justificați)? Cum poate Dumnezeu să privească spre noi și să nu mai fim văzuți ca fiind călcători de lege?

Răspunsul îl găsiți în următorul articol.

Read Full Post »

Dacă siguranța mântuirii mele actuale se bazează pe jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos, de asemenea, siguranța că voi rămâne în această mântuire până la sfârșit, își are originea tot în persoana lui Hristos, respectiv în credincioșia Lui.

Au trecut mai bine de 17 ani de când Dumnezeu, în îndurarea Sa, mi-a ieșit în cale cu Evanghelia și mi-a luminat mintea astfel încât să-mi văd nevoia disperată după mântuirea Lui și să o accept prin simpla credință în moartea Fiului Său. Îmi amintesc și acum, cu bucurie, când am spus în inima mea: „Am nevoie de Tine! Vreau mântuirea Ta! Vreau să-mi ierți păcatele și să-mi dai o viață nouă!”

Nu a fost nimic spectaculos în rugăciunea aceea- nici lacrimi, nici emoții puternice, nimic care să prevestescă ce avea să urmeze. Poate că, după exigențele unora, și chiar și după ale mele ceva mai târziu, Dumnezeu ar fi avut nevoie de mai mult de la mine ca să mă nască din nou. Și, totuși, în pofida firave mele conștientizări, sunt convins că acela a fost momentul în care El m-a adus la viață dintre cei morți și m-a făcut să respir pentru prima data aerul unei vieți noi Dumnezeu a fost credincios și m-a primit cu bucuria unui Tată, căci este scris: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37)

Spuneam că de atunci au trecut mai bine de 17 ani… 17 ani cu biruințe și eliberare de multe păcate, dar și cu multe eșecuri, căderi și momente de neascultare… 17 ani în care, dacă nu ar fi fost credincioșia Lui, sunt absolut convins că nu aș fi rămas pe calea credinței. Uitându-mă în urmă, ceea ce m-a ținut nu a fost nici tăria credinței mele (pentru că am avut momente cu serioase îndoieli) și nici voința mea puternică (care de multe ori s-a dovedit a fi falimentară), ci numai credincioșia lui Dumnezeu.

În dreptul meu, ca și în dreptul rămășiței lui Israel, se pot citi, fără teama unei exegeze eronate, cuvintele: „Căci Eu sunt Domnul. Eu nu mă schimb. De aceea voi, copiii lui Iacov, nu ați pierit.” Maleahi 3:6

Dacă nu ar fi fost credincioșia Lui, m-aș fi pierdut cu siguranță în toți acești ani, dărâmat de eșecuri și dezamăgit de mine însumi.

Gândindu-mă la toți acești ani, nu aș putea să nu recunosc că nu eu am fost acela care m-am ținut strâns de El printr-o încordare a voinței, ci mai degrabă, El a fost Acela care m-a ținut, în harul Său, după cum stă scris: „v-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc.” (Isaia 46:4). Da, eu am fost purtat pe brațele Lui! Altă explicație nu am, după 17 ani…

Și sunt încredințat că Acela care a început această bună lucrare în mine, o va duce la bun sfârșit. (Filipeni 1:6)

Așa cum am credință că acum sunt mântuit – prin ceea ce făcut El pentru mine, tot în acest fel, am credință că voi rămâne în mântuirea Lui până la sfârșit – prin ceea ce va face El pentru mine. Sunt îndreptațit din Cuvânt să cred astfel.

Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin, iar duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără cusur, la venirea Domnului nostru Isus Hristos! Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta. 1 Tesaloniceni 5: 23, 24.

După 17 ani, mi-e simplu să zic cine a fost Cel credincios: Dumnezeu! Eu? Doar prin harul Lui și ca urmare a credincioșiei Lui care m-a ținut! Și ce bine că a promis că mă va mai ține!

În viața noastră de credință, de la început până la sfârșit, este vorba despre El și despre credincioșia Lui. A Lui să fie toată gloria!

Read Full Post »

A trecut fix o lună de la prima operație… nici nu știu când.

În urmă cu 30 de zile, așteptam cu oarecare emoție intervenția doctorului pentru decompresia capului femural. Din câteva spunea, operația nu era complicată și nu existau riscuri semnificative: câteva găuri transversale în partea superioară a femurului pentru a elibera circulația sanguină la nivelul articulației… Doar că ceea ce a urmat a fost altfel decât ne așteptam, motiv pentru care în următoarea zi am fost nevoit să suport încă o operație, de data asta mult mai complicată și cu riscuri mai mari.

Uitându-mă în urmă, realizez că de n-ar fi fost Domnul ajutorul meu, sufletul meu s-ar fi cufundat cu siguranță în nefericire și neliniște.

Îmi amintesc că după citirea rezultatului RMN, medicul reumatolog și-a acoperit fața cu palmele, rostind apăsat cuvintele: „îmi pare rău, îmi pare foarte rău, aș fi vrut să nu fie așa grav…”. De altfel, la Ortopedie, doctorul care urma să-mi propună de urgență operația, a avut o reacție asemănătoare : „la vârsta dvs, diagnosticul nu este doar grav, este chiar dramatic! Vom încerca să intervenim cât mai repede, însă cu siguranță veți avea nevoie de proteză la șold peste ani.”

Deși ideea că e posibil să nu mai joc vreodată fotbal, ba chiar să nu mai pot alerga sau face efort susținut m-a întristat, am fost mângâiat nespus în toată această perioadă de gândul că sănătatea mea este în mâna lui Dumnezeu și că planurile Lui sunt perfecte, indiferent de ce îmi spun ochii, simțurile, rațiunea ori inima.

Dacă nu ar fi existat o altă realitate, mai importantă decât cea văzută, deznădejdea mi-ar fi acoperit inima.

Chiar dacă lucrurile par grave ori dramatice din perspectiva oamenilor, chiar dacă durerea în plan fizic a fost și continuă să fie reală, sufletul mi-a fost și îmi este constant alimentat cu adevărul că voia lui Dumnezeu este întotdeauna bună, plăcută și desăvârșită, chiar și atunci când realitatea cotidiană pare să o contrazică.

Dacă totul s-ar rezuma la lumea materială, cu siguranță aș avea motive întemeiate să fiu trist. Chiar și așa, motivele mele ar putea lesne să fie clătinate dacă m-aș gândi pentru câteva momente la faptul că nu puține persoane sunt în situații mult mai complicate: copii care au trecut prin zeci de operații complicate, petrecându-și copilăria în spitale, oameni cu boli incurabile care își trăiesc ultimele zile, bărbați și femei care mor din lipsă de hrană, persoane care își sfârșesc viața în dureri și singurătate, nefiind nimeni care să le deschidă ușa ori să le spună o vorbă bună. Văzând toate acestea, nu pot decât să-mi plec inima în fața Celui ce le rânduiește pe toate și să-I fiu recunoscător pentru ceea ce sunt și ceea ce am. Cu siguranță, putea fi mai rău.

Pe lângă acestea, faptul că există o altă realitate, dincolo de cea văzută, îmi îmbracă inima în pace, știind că „întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.” ( 2 Corinteni 4:17)

Adevărul că sunt copilul lui Dumnezeu și că toate lucrurile lucrează pentru binele meu (etern, nu imediat), îmi bucură inima, știind că „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8:18)

A trecut o lună, o lună de când sunt tot mai mult ancorat într-o altă realitate, o realitate care mă ajută să discern evenimentele curente în raport cu valoarea lor eternă.

Realitatea aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu. Ancorați în această realitate, ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut, oamenii din vechime au cucerit cetăți, au căpătat fii, au dobândit promisiuni (Evrei 11). Ancorați în ea, ucenicii au putut suferi dispreț, prigoană și chiar moarte, convinși că viața nu se rezumă la lumea materială.

În momente ca acestea, mă rog ca Domnul să mă ajute să fiu tot mai bine înrădăcinat în realitatea Cuvântului Său, realitatea ultimă, după cum este scris : „cerurile și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24:35)

Read Full Post »

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Read Full Post »

Aud adesea obiectându-se cu privire la doctrinele harului ori la ceea ce se numește calvinism că cei ce susțin această doctrină încurajează involuntar credincioșii la trăire în păcat, întrucât vorbesc despre o mântuire care nu se pierde.

Acuzele de felul acesta nu au nici cea mai mică justificare, întrucât doctrina calvinistă nu presupune că cei mântuiți pot trăi oricum, fiindcă au asigurată mântuirea, ci ea ne spune că toți cei mântuiți, sfințiți prin jertfa lui Hristos, vor persevera în sfințenie.

Perseverența sfinților este unul dintre pilonii doctrinelor harului și ea presupune că cei aleși, făcuți copii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, nu vor abandona procesul sfințirii și nu se vor depărta de la Hristos- Mântuirea lor.

Așadar, oridecâteori cineva spune că doctrinele harului ar putea conduce la păcat, nu face decât să dea dovadă de o mare ignoranță.

Niciun calvinist sincer și serios, și de asemenea niciun copil al lui Dumnezeu nu ar îndrăzni să afirme că cineva poate, după ce a primit mânuirea, să trăiască oricum… Un astfel de om, cu siguranță nu a cunoscut niciodată evanghelia și nu a fost regenerat de Duhul Sfânt.

Read Full Post »

Daca pentru necredinciosi, obiectivul Satanei este acela de a le orbi mintea „ca sa nu vada stralucind lumina evangheliei slavei lui Hristos” (2 Corinteni 4:3), respectiv sa nu costientizeze starea lor de pacat si mantuirea prin credinta in jertfa lui Isus, fata de cei credinciosi, cel rau lupta din rasputeri sa le intoarca privirile de la Cel ce este Mantuitorul si Domnul lor.

Uneori, asa cum s-a intamplat ani la rand in cazul meu, ispita vine imbracata in cele mai sfinte straie cu putinta, diavolul incercand sa ne intoarca privirile spre noi, sub pretextul ca nu suntem suficient de sfinti, de buni si de placuti inaintea lui Dumnezeu. Folosindu-se de realitatea launtrica a vietilor noastre imperfecte si chiar de dorinta noastra de sfintenie, dusmanul sufletelor noastre seamana in noi indoieli, teama si descurajare, facandu-ne sa ne preocupam cu noi, mai mult decat cu Mantuitorul nostru.

Din pacate, asa incepe chinul pentru multi. Asa a inceput si pentru mine. Si a durat ani pana ce am fost vindecat. Au fost ani de truda, durere si cu o permanenta frustrare data de faptul ca niciodata nu ma ridicam la standardul cerut de Dumnezeu; momentele de bucurie erau de scurta durata, mereu umbrite de faptul ca in mine se gaseau la fiecare pas lucruri pe care sa le condamn; nu mai aveam prea multe motive sa fiu fericit, din moment ce privirile mele erau indreptate numai spre mine, iar in mine nu vedeam nimic bun.

Ispita aceasta nu e deloc noua. Crestinii din toate timpurile au fost ademeniti, sub diverse forme de „spiritualitate”, sa se preocupe cu ei insisi si sa nu mai priveasca la Hristos- Manutirea lor. Diavolul este multumit atunci cand, coplesiti de realitatea dureroasa a sinelui nostru, uitam de adevarul ca suntem acceptati inaintea lui Dumnezeu, doar prin har, prin jertfa perfecta si suficienta a lui Hristos si cautam sa fim acceptati prin propriile fapte. Prinsi in aceasta cursa, eforturile noastre de a ne sfinti nu vor fi de dragul Aceluia care ne-a mantuit, ci pentru a ne putea considera mantuiti si pentru a ne da sentimentul ca suntem in siguranta.

Aceia dintre noi, care au fost fermecati de ispita celui rau de a ne spriji pe propria neprihanire, vor spune, de regula : „da, suntem mantuiti prin jertfa lui Isus Hristos, dar…”. Si aici pot urma multe „dar-uri”, care conditioneaza salvarea: pazirea poruncilor, gradul de curatie interioara, nivelul de dedicare etc. . Partea trista e ca ceea ce urmeaza dupa conjunctia adversativa, de regula, este o conditie care niciodata nu poate fi implinita in mod perfect, iar acest lucru spulbera orice siguranta cu privire la mantuire.

Aceasta era capcana in care cazusera crestinii din Galatia, fapt pentru care apostolul Pavel ii caracteriza drept „nepriceputi” („O, galateni nechibzuiti! Cine v-a fermecat pe voi, inaintea ochilor carora a fost zugravit Isus Hristos ca rastignit?” Galateni 3:1).

Suntem nepriceputi de fiecare data cand ne punem speranta in orice altceva in afara de persoana lui Hristos in vederea mantuirii! Suntem de-a dreptul fara minte atunci cand, jertfei lui Isus adaugam alte conditii si motive pentru care ar trebui sa fim acceptati de catre Sfantul Dumnezeu! Suntem neintelepti atunci cand primim iertarea pacatelor prin simpla credinta in moartea si invierea Lui, dar mai apoi ne judecam cu Dumnezeu in functie de faptele noastre, gandindu-ne ca vom putea ramane in picioare altfel decat prin har! Si, ah, de cata nechibzuinta am dat si eu dovada in trecut, cand privirea mea era atintita doar catre mine si cand Satana imi soptea ca nu sunt suficient de sfant pentru cer, facandu-ma sa ma tem pentru mantuirea mea! Si cu ce ardoare incercam sa-mi dovedesc contrariul, sfarsind intotdeauna zdrobit de propria-mi imperfectiune!

NU avem alt razim decat Hristos! NU exista alta Stanca care sa reziste in eternitate decat Hristos! NU avem cu ce completa la mantuirea noastra! Chiar si dupa ani de credinta (sau zeci de ani in cazul altora) NU vom gasi in noi nimic demn care sa ne recomande inaintea LUI, in afara de lucrarea ispasitoare a Fiului Sau iubit si de mila harului Sau care ni s-a descoperit la cruce! NU avem alta temelie pentru acceptarea noastra decat persoana Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos!

Restul (pazirea poruncilor, sfintirea interioara, dedicarea pentru slujire)… le facem pentru ca El ne-a oferit in dar o mantuire completa; le facem de dragul Lui si pentru slava Lui! („Daca ma iubiti, veti pazi poruncile mele.” Ioan 14:15).

Sa nu ne lasam fermecati de glasurile de sirene ce ne ademenesc sa ne intoarcem de la Hristosul rastignit, suficient, pentru a ne indrepta spre o neprihanire a faptelor, care nu ofera nicio garantie! Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Read Full Post »

Astăzi, mai mult ca oricând, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte- să cunosc și să cresc alături de oameni care au îmbătrânit (sau chiar s-au stins din viață) lângă Isus Hristos! Astfel de persoane sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, o comoară pentru generația mea; de aceea, consider că a scrie despre credința lor e o datorie și, în același timp, o onoare.

Picăturile care au umplut paharul bucuriei cunoașterii unor asemenea creștini mi-au fost turnate în suflet zilele trecute, când, împreună cu familia mea și cu alte două surori de credință, am vizitat o doamnă bătrână, credincioasă, pe care o numim cu drag Sora Cornelia.

Sora Cornelia, la vârsta de 81 de ani, îmbolnăvită și slăbită, trecută prin suferințe, are o credință tot mai puternică, antagonică fragilității fizice. Cu puțin timp în urmă a fost grav bolnavă și a crezut că va pleca Acasă, dar acum, simțindu-se mai bine, ne spune, asemenea apostolului Pavel, că pentru dânsa ar fi fost cu mult mai bine să treacă dincolo, dar că acceptă cu bucurie voia lui Dumnezeu de a o ține încă pe pământul celor vii.

Nu citim pe fața ei nicio urmă de scârbă de viață, frustrare, auto-compătimire sau deznădejde, ci doar un dor puternic ce țâșnește din adâncul ființei sale și o face să ne mărturisească: „Aș vrea fierbinte să-L văd pe Domnul, să cad înaintea Lui și să-I sărut picioarele!” În fața unei asemenea dorințe irezistibile după Hristos și a unei astfel de încrederi nezdruncinate în promisiunile Sale, cei mai mulți dintre noi am fost copleșiți și ne-am simțit rușinați.

Sora Cornelia a cântat în tinerețe pentru lume și faimă. Eu însă o cunosc cântând cu foc nespus pentru slava Domnului și mi-au rămas adânc întipărite în memorie întâlnirile din casa dumneaei, când cerul întreg parcă se cobora în versurile-i acompaniate de acordeon. Obișnuiam să spun atunci (și spun și acum, fără intenția de a-mi supăra prietenii predicatori) că o astfel de întâlnire atârna în sufletul meu mai greu decât multe predici maiestuoase.

Am înțeles din această vizită că sora Cornelia nu s-a mulțumit niciodată a trăi un creștinism mediocru, fără vlagă și pasiune pentru Hristos, fapt lesne de desprins din cuvintele dumneaei, prin care ne îndemna: „Rugați-vă pentru nepoții mei! Sunt credincioși și ei, dar nu văd să aibă prea multă dragoste pentru Domnul…

Sora Cornelia face parte din acea categorie de creștini a căror credință, potrivit Scripturii, suntem datori a o urma. Este vorba despre o credință ce se manifestă prin dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, răbdare în încercare, așteptare și iubire a revenirii lui Isus Hristos și încredere în promisiunnile Sale.

Acum, când mă apropii de împlinirea unui sfert de secol de existență, și când mă gândesc tot mai des cum va arăta viața mea peste câteva zeci de ani și ce voi lăsa în urmă pentru generația ce-mi va urma, îmi doresc tot mai tare să urmez credința sorei Cornelia, și a vrednicilor mei înaintași.

Read Full Post »

Mark Twain este cel care a dat credinţei următoarea definiţie: “faith is believing what you know it ain’t so”. Mai pe româneşte, credinţa este ceea ce ţi se cere atunci când ştii că realitatea este exact pe dos.

Din nefericire mi-a fost dat să cunosc structuri bisericeşti în care acest tip de credinţă era promovat. Enoriaşii mormoni, de exemplu, nu au dreptul să puna sub lupă viaţa personală a profeţilor lor, toate detaliile ei picante fiind trecute sub tăcere. Motivul? “Sunt lucruri pe care nu putem să le înţelegem noi, cu mintea noastră omenească”, mi-a transmis un prieten din gruparea sus menţionată când l-am întrebat cum explică minciunile grosolane ale unor lideri de-ai lor, sau când i-am ridicat delicata situaţiune a revelaţiilor contradictorii date de Dumnezeu profeţilor mormoni.

E drept – asemenea lucruri sunt peste putinţa minţii omeneşti de a le pricepe, însă tocmai acest fapt le retează dreptul de a fi crezute. Nişte lideri religioşi care te îndeamna să nu minţi, dar ei mint, nu mai pot fi crezuţi. Şi un Dumnezeu atât de capricios, care se schimbă radical de la o revelaţie la alta, nici el nu poate fi crezut. Tocmai acest tip de credinţă, atacat şi de Mark Twain, nu poate fi nicidecum o virtute, ci dimpotrivă un viciu; este un exerciţiu pervers de imaginaţie, o mutilare a integrităţii intelectuale şi pătare a conştiinţei.

Însă, oare aceasta să fie credinţa promovată de către Scriptură? Dacă este aşa, înseamnă că şi acest Dumnezeu e la fel ca şi noi, având secrete murdare, pe care caută să le muşamalizeze. Să privim însă mai atent la atitudinea Bibliei faţă de adevăr şi realitate.

Când eram mic, am fost fascinat de povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş. Am citit despre faptele vitejeşti şi calităţile morale excepţionale ale liderilor noştri de demult. Însă când am mai crescut, având mai multe informaţii şi din alte surse, mi-am dat seama că realitatea despre ei nu era tocmai cum îmi fusese zugrăvită în lecţiile de istorie din şcoală.

De asemenea, orice carte în care sunt redate rădăcinile unei religii, istoria fondatorilor sau profeţilor ei, în care se prezintă oamenii importanţi care au influenţat lumea, orice carte se întrece pe sine în elogierea acestor personaje. Toate întamplările sunt creionate subliniind puternic unele aspecte, ajungând uneori la vizibile exagerări, în încercarea de a ridica în slăvi acei oameni mari. Iar aspectele mai controversate sunt răstălmăcite, dându-li-se o justificare elogioasă, sau pur şi simplu sunt omise.

Însă Biblia, cartea care consemnează istoria poporului lui Dumnezeu, Israelul, nu face deloc parte din aceste categorii. Departe de a scrie cronici pline de patriotism despre liderii naţiunii, departe de a muşamaliza aspectele scandaloase ale vieţilor conducătorilor morali şi spirituali, Biblia dă dovadă de o neruşinată trecere în revistă a eşecurilor oamenilor pe care i-a folosit Dumnezeu: escrocul de Iacov – patriarh al lui Israel; David – “om după inima lui Dumnezeu” – curveşte şi ucide; poporul ales, Israelul, se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi alege idolatria şi practicile monstruoase şi crude ale popoarelor păgâne – în Valea Ghe-Hinom evreii idolatri îşi aruncau copiii în braţele unei statui de aramă, încinse în foc, jertfindu-i pentru a îmbuna pe Moloh. Crime, sânge, imoralitate, violuri, incesturi, orgii constituie o parte a relatării biblice. Toate aceste aspecte dureroase ale istoriei ar fi trecute cu vederea  cu bucurie de orice istoric patriot. Însă Dumnezeu le include.

Biblia este de o onestitate debordantă. Biblia recunoaşte cinstit falimentele propriilor săi eroi, în afară de Unul Singur, în dreptul căruia nu are ce să recunoască, deoarece nu păcătuise şi nu greşise cu nimic. Însă tocmai acest Unul Singur, Isus Hristos, deşi inocent, sfârşeşte răstignit ca ultimul dintre tâlhari. Dumnezeu, cade pradă mâniei nebune a propriilor Sale creaturi. Această întâmplare ar trebui să facă să ne tremure buzele a indignare şi genunchii să ni se înmoaie de groază – unde este dreptatea? De ce trebuie să sufere inocenţii? De ce Inocentul şi Bunul nostru Mântuitor atârnă sfâşiat pe o cruce? Oare mai există vreun for suprem care să constate această nedreptate şi brutalitate strigătoare la cer?

Da, există! Unde? Tocmai la Cruce. Acolo dreptatea divină a lui Dumnezeu loveşte cu toată puterea în Isus Hristos, din cauza păcatului milenar pe care l-a luat asupra Sa. Isus plăteşte păcatul meu şi al tău. Isus se lasă pedepsit în locul meu pentru ca eu să pot fi socotit neprihanit. Hristos moare pentru a asigura răscumpărarea creaturilor Sale.

Credinţa promovată de Biblie nu este îmbrăţişarea unei realităţi măsluite, nu este nici măcar un salt în necunoscut. Credinţa cerută de Dumnezeu este un salt în braţele unui Dumnezeu cunoscut şi revelat nouă prin Isus Hristos, în braţele unui Dumnezeu demn de încredere. Credinţa nu este doar un exerciţiu magic al minţii, ci este o alipire a întregii fiinţe de un Dumnezeu bun, drept, sfânt şi milos.

Marcu Cristi

Read Full Post »

Dacă data trecută am vorbit AICI despre necredința celor 10 iscoade, întoarse la Moise cu un raport deznădăjduit de sincer cu privire la realitatea din țara spionată, realitate din care elementul esențial- Dumnezeu- era exclus, de data aceasta aș dori să ne concentrăm atenția asupra atitudinii celorlalte două iscoade, aflate față în față cu aceași realitate descurajantă.

Aici găsiţi textul biblic.

Dacă cei 10 spioni au raportat lui Moise că ţara Canaanului este o ţară foarte bună, dar că şansele lor de a o cuceri sunt nule, întărâtând astfel poporul la o nouă răzvrătire, ceilalţi doi spioni trimişi de Moise, Iosua şi Caleb, par a vedea lucrurile cu alţi ochi.

Deşi nu neagă existenţa pericolelor semnalate de celelalte iscoade, aceștia din urmă sunt extrem de încrezători (o încredere oarbă, fanatism ori nebunie curată am spune, dacă ar fi să judecăm lucrurile după evidențe), fapt ușor de remarcat încă din declarația inițială a lui Caleb („Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!”), care îndrăznește a garanta triumful, acolo unde ceilalți au prevăzut o înfrângere fără drept de apel.

Diferența de perspectivă devine tot mai evidentă odată cu discursul ținut de cei doi în fața întregii adunări a Israelului: dacă ceilalți au afirmat că țara pe care au străbătut-o „este o țară care mănâncă pe locuitorii ei „, populată cu uriași, Iosua și Caleb încurajează poporul să nu se teamă de canaaniți, pentru că aceștia din urmă vor fi cei „mâncați de vii”; dacă celelate iscoade au considerat că poporul Israel este lipsit de orice șansă, Iosua și Caleb afirmă că cei care „nu au niciun sprijin” sunt de fapt adversarii lor.

Această diferență de optică se datorează faptului că ei L-au inclus pe Dumnezeu în acest peisaj descurajant și au crezut cu tărie în promisiunile Sale, în pofida evidențelor; ei au privit dincolo de problemele lor, spre Cel ce avea rezolvarea.

Credință, printre altele, înseamnă să privim realitatea ținând cont de Dumnezeu, luându-L în calcul ca element esențial al acesteia. Atunci când privim viața incluzându-L pe Dumnezeu întru ea, perspectiva noastră se schimbă radical și realizăm că nu suntem fără speranță în luptele noastre. De asemenea, credință înseamnă să ne agățăm cu întreaga ființă de promisiunile lui Dumnezeu, chiar și atunci când realitatea pare a fi potrivnică, să punem mâna pe victoria făgăduită de El, când din punct de vedere uman înfrângerea pare inevitabilă.

Până data viitoare (când vom discuta despre consecințele credinței și necredinței), rostesc din nou, în dreptul meu și al acelora care consmit cu acestea: „Doamne, vrem să te credem, ajută necredinței noastre!”

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat: