Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘credinta’

A trecut fix o lună de la prima operație… nici nu știu când.

În urmă cu 30 de zile, așteptam cu oarecare emoție intervenția doctorului pentru decompresia capului femural. Din câteva spunea, operația nu era complicată și nu existau riscuri semnificative: câteva găuri transversale în partea superioară a femurului pentru a elibera circulația sanguină la nivelul articulației… Doar că ceea ce a urmat a fost altfel decât ne așteptam, motiv pentru care în următoarea zi am fost nevoit să suport încă o operație, de data asta mult mai complicată și cu riscuri mai mari.

Uitându-mă în urmă, realizez că de n-ar fi fost Domnul ajutorul meu, sufletul meu s-ar fi cufundat cu siguranță în nefericire și neliniște.

Îmi amintesc că după citirea rezultatului RMN, medicul reumatolog și-a acoperit fața cu palmele, rostind apăsat cuvintele: „îmi pare rău, îmi pare foarte rău, aș fi vrut să nu fie așa grav…”. De altfel, la Ortopedie, doctorul care urma să-mi propună de urgență operația, a avut o reacție asemănătoare : „la vârsta dvs, diagnosticul nu este doar grav, este chiar dramatic! Vom încerca să intervenim cât mai repede, însă cu siguranță veți avea nevoie de proteză la șold peste ani.”

Deși ideea că e posibil să nu mai joc vreodată fotbal, ba chiar să nu mai pot alerga sau face efort susținut m-a întristat, am fost mângâiat nespus în toată această perioadă de gândul că sănătatea mea este în mâna lui Dumnezeu și că planurile Lui sunt perfecte, indiferent de ce îmi spun ochii, simțurile, rațiunea ori inima.

Dacă nu ar fi existat o altă realitate, mai importantă decât cea văzută, deznădejdea mi-ar fi acoperit inima.

Chiar dacă lucrurile par grave ori dramatice din perspectiva oamenilor, chiar dacă durerea în plan fizic a fost și continuă să fie reală, sufletul mi-a fost și îmi este constant alimentat cu adevărul că voia lui Dumnezeu este întotdeauna bună, plăcută și desăvârșită, chiar și atunci când realitatea cotidiană pare să o contrazică.

Dacă totul s-ar rezuma la lumea materială, cu siguranță aș avea motive întemeiate să fiu trist. Chiar și așa, motivele mele ar putea lesne să fie clătinate dacă m-aș gândi pentru câteva momente la faptul că nu puține persoane sunt în situații mult mai complicate: copii care au trecut prin zeci de operații complicate, petrecându-și copilăria în spitale, oameni cu boli incurabile care își trăiesc ultimele zile, bărbați și femei care mor din lipsă de hrană, persoane care își sfârșesc viața în dureri și singurătate, nefiind nimeni care să le deschidă ușa ori să le spună o vorbă bună. Văzând toate acestea, nu pot decât să-mi plec inima în fața Celui ce le rânduiește pe toate și să-I fiu recunoscător pentru ceea ce sunt și ceea ce am. Cu siguranță, putea fi mai rău.

Pe lângă acestea, faptul că există o altă realitate, dincolo de cea văzută, îmi îmbracă inima în pace, știind că „întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.” ( 2 Corinteni 4:17)

Adevărul că sunt copilul lui Dumnezeu și că toate lucrurile lucrează pentru binele meu (etern, nu imediat), îmi bucură inima, știind că „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8:18)

A trecut o lună, o lună de când sunt tot mai mult ancorat într-o altă realitate, o realitate care mă ajută să discern evenimentele curente în raport cu valoarea lor eternă.

Realitatea aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu. Ancorați în această realitate, ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut, oamenii din vechime au cucerit cetăți, au căpătat fii, au dobândit promisiuni (Evrei 11). Ancorați în ea, ucenicii au putut suferi dispreț, prigoană și chiar moarte, convinși că viața nu se rezumă la lumea materială.

În momente ca acestea, mă rog ca Domnul să mă ajute să fiu tot mai bine înrădăcinat în realitatea Cuvântului Său, realitatea ultimă, după cum este scris : „cerurile și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24:35)

Read Full Post »

Pentru a putea expune tema de astăzi, mă văd nevoit, pentru început, să ofer o explicație sumară a termenului „credință”. Dacă în sens larg, termenul semnifică o anumită convingere cu privire la lucrurile religioase, în sens biblic, credința poate fi definită ca fiind încrederea în Dumnezeu, bazată pe revelația oferită în Sfintele Scripturi.

Astfel, credința, din această perspectivă, înseamnă a te baza pe adevărul descoperit de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Aceasta nu este, așa cum cred mulți, echivalentul cu a accepta faptul că Dumnezeu există, ci presupune mult mai mult; credința înseamnă, printre altele, a-L crede pe El cu privire la faptul că suntem păcătoși, că nu suntem în stare să ne salvăm singuri prin fapte bune, că Isus Hristos a murit pe cruce plătind pentru vina noastră, că trebuie să ne întoarcem de la păcatele noastre către El și să primim din mâna Lui iertare și putere pentru o viață nouă.

De altfel, credința autentică, mântuitoare, ne conduce întotdeauna la Isus Hristos. O credință care nu ne pune în relație cu Fiul lui Dumnezeu nu are absolut nicio valoare. În fapt, credința, în ea însăși, nu are nicio valoare, ceea ce contează fiind obiectul ei.

Așadar, nu contează doar să avem și noi credința noastră, ci mai mult contează în ce, respectiv în cine ne punem credința.

Spre exemplu, poți crede cu mare convingere că, trecând râul pe podul de la marginea satului tău, podul acela este suficient de rezistent să te țină pe tine și pe familia ta. Credința ta nu te va ajuta cu nimic dacă podul respectiv este șubred, iar structura lui de rezistență este afectată. De fapt, nu are importanță tăria credinței tale, ci calitatea obiectului ei.

Dacă ai citit aceste cuvinte și ai convingerea că „ai și tu credința ta”, te rog să te întrebi dacă această credință ți-ai legat-o de cine trebuie, respectiv dacă obiectul ei este unul solid. Doresc să-ți reamintesc că adevărata credință are de-a face cu persoana lui Isus Hristos, El trebuind să fie obiectul ei. Orice altceva este doar un pod șubred, care nu va trece testul în eternitate.

Așadar, duce credința ta la o relație cu Isus Hristos? Este ea ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu? Îți conferă siguranța că ești salvat și vei ajunge în rai, în Împărăţia Lui?

Despre „mântuirea prin credință”, data viitoare.

Read Full Post »

Aud adesea obiectându-se cu privire la doctrinele harului ori la ceea ce se numește calvinism că cei ce susțin această doctrină încurajează involuntar credincioșii la trăire în păcat, întrucât vorbesc despre o mântuire care nu se pierde.

Acuzele de felul acesta nu au nici cea mai mică justificare, întrucât doctrina calvinistă nu presupune că cei mântuiți pot trăi oricum, fiindcă au asigurată mântuirea, ci ea ne spune că toți cei mântuiți, sfințiți prin jertfa lui Hristos, vor persevera în sfințenie.

Perseverența sfinților este unul dintre pilonii doctrinelor harului și ea presupune că cei aleși, făcuți copii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, nu vor abandona procesul sfințirii și nu se vor depărta de la Hristos- Mântuirea lor.

Așadar, oridecâteori cineva spune că doctrinele harului ar putea conduce la păcat, nu face decât să dea dovadă de o mare ignoranță.

Niciun calvinist sincer și serios, și de asemenea niciun copil al lui Dumnezeu nu ar îndrăzni să afirme că cineva poate, după ce a primit mânuirea, să trăiască oricum… Un astfel de om, cu siguranță nu a cunoscut niciodată evanghelia și nu a fost regenerat de Duhul Sfânt.

Read Full Post »

Daca pentru necredinciosi, obiectivul Satanei este acela de a le orbi mintea „ca sa nu vada stralucind lumina evangheliei slavei lui Hristos” (2 Corinteni 4:3), respectiv sa nu costientizeze starea lor de pacat si mantuirea prin credinta in jertfa lui Isus, fata de cei credinciosi, cel rau lupta din rasputeri sa le intoarca privirile de la Cel ce este Mantuitorul si Domnul lor.

Uneori, asa cum s-a intamplat ani la rand in cazul meu, ispita vine imbracata in cele mai sfinte straie cu putinta, diavolul incercand sa ne intoarca privirile spre noi, sub pretextul ca nu suntem suficient de sfinti, de buni si de placuti inaintea lui Dumnezeu. Folosindu-se de realitatea launtrica a vietilor noastre imperfecte si chiar de dorinta noastra de sfintenie, dusmanul sufletelor noastre seamana in noi indoieli, teama si descurajare, facandu-ne sa ne preocupam cu noi, mai mult decat cu Mantuitorul nostru.

Din pacate, asa incepe chinul pentru multi. Asa a inceput si pentru mine. Si a durat ani pana ce am fost vindecat. Au fost ani de truda, durere si cu o permanenta frustrare data de faptul ca niciodata nu ma ridicam la standardul cerut de Dumnezeu; momentele de bucurie erau de scurta durata, mereu umbrite de faptul ca in mine se gaseau la fiecare pas lucruri pe care sa le condamn; nu mai aveam prea multe motive sa fiu fericit, din moment ce privirile mele erau indreptate numai spre mine, iar in mine nu vedeam nimic bun.

Ispita aceasta nu e deloc noua. Crestinii din toate timpurile au fost ademeniti, sub diverse forme de „spiritualitate”, sa se preocupe cu ei insisi si sa nu mai priveasca la Hristos- Manutirea lor. Diavolul este multumit atunci cand, coplesiti de realitatea dureroasa a sinelui nostru, uitam de adevarul ca suntem acceptati inaintea lui Dumnezeu, doar prin har, prin jertfa perfecta si suficienta a lui Hristos si cautam sa fim acceptati prin propriile fapte. Prinsi in aceasta cursa, eforturile noastre de a ne sfinti nu vor fi de dragul Aceluia care ne-a mantuit, ci pentru a ne putea considera mantuiti si pentru a ne da sentimentul ca suntem in siguranta.

Aceia dintre noi, care au fost fermecati de ispita celui rau de a ne spriji pe propria neprihanire, vor spune, de regula : „da, suntem mantuiti prin jertfa lui Isus Hristos, dar…”. Si aici pot urma multe „dar-uri”, care conditioneaza salvarea: pazirea poruncilor, gradul de curatie interioara, nivelul de dedicare etc. . Partea trista e ca ceea ce urmeaza dupa conjunctia adversativa, de regula, este o conditie care niciodata nu poate fi implinita in mod perfect, iar acest lucru spulbera orice siguranta cu privire la mantuire.

Aceasta era capcana in care cazusera crestinii din Galatia, fapt pentru care apostolul Pavel ii caracteriza drept „nepriceputi” („O, galateni nechibzuiti! Cine v-a fermecat pe voi, inaintea ochilor carora a fost zugravit Isus Hristos ca rastignit?” Galateni 3:1).

Suntem nepriceputi de fiecare data cand ne punem speranta in orice altceva in afara de persoana lui Hristos in vederea mantuirii! Suntem de-a dreptul fara minte atunci cand, jertfei lui Isus adaugam alte conditii si motive pentru care ar trebui sa fim acceptati de catre Sfantul Dumnezeu! Suntem neintelepti atunci cand primim iertarea pacatelor prin simpla credinta in moartea si invierea Lui, dar mai apoi ne judecam cu Dumnezeu in functie de faptele noastre, gandindu-ne ca vom putea ramane in picioare altfel decat prin har! Si, ah, de cata nechibzuinta am dat si eu dovada in trecut, cand privirea mea era atintita doar catre mine si cand Satana imi soptea ca nu sunt suficient de sfant pentru cer, facandu-ma sa ma tem pentru mantuirea mea! Si cu ce ardoare incercam sa-mi dovedesc contrariul, sfarsind intotdeauna zdrobit de propria-mi imperfectiune!

NU avem alt razim decat Hristos! NU exista alta Stanca care sa reziste in eternitate decat Hristos! NU avem cu ce completa la mantuirea noastra! Chiar si dupa ani de credinta (sau zeci de ani in cazul altora) NU vom gasi in noi nimic demn care sa ne recomande inaintea LUI, in afara de lucrarea ispasitoare a Fiului Sau iubit si de mila harului Sau care ni s-a descoperit la cruce! NU avem alta temelie pentru acceptarea noastra decat persoana Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos!

Restul (pazirea poruncilor, sfintirea interioara, dedicarea pentru slujire)… le facem pentru ca El ne-a oferit in dar o mantuire completa; le facem de dragul Lui si pentru slava Lui! („Daca ma iubiti, veti pazi poruncile mele.” Ioan 14:15).

Sa nu ne lasam fermecati de glasurile de sirene ce ne ademenesc sa ne intoarcem de la Hristosul rastignit, suficient, pentru a ne indrepta spre o neprihanire a faptelor, care nu ofera nicio garantie! Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Read Full Post »

Astăzi, mai mult ca oricând, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte- să cunosc și să cresc alături de oameni care au îmbătrânit (sau chiar s-au stins din viață) lângă Isus Hristos! Astfel de persoane sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, o comoară pentru generația mea; de aceea, consider că a scrie despre credința lor e o datorie și, în același timp, o onoare.

Picăturile care au umplut paharul bucuriei cunoașterii unor asemenea creștini mi-au fost turnate în suflet zilele trecute, când, împreună cu familia mea și cu alte două surori de credință, am vizitat o doamnă bătrână, credincioasă, pe care o numim cu drag Sora Cornelia.

Sora Cornelia, la vârsta de 81 de ani, îmbolnăvită și slăbită, trecută prin suferințe, are o credință tot mai puternică, antagonică fragilității fizice. Cu puțin timp în urmă a fost grav bolnavă și a crezut că va pleca Acasă, dar acum, simțindu-se mai bine, ne spune, asemenea apostolului Pavel, că pentru dânsa ar fi fost cu mult mai bine să treacă dincolo, dar că acceptă cu bucurie voia lui Dumnezeu de a o ține încă pe pământul celor vii.

Nu citim pe fața ei nicio urmă de scârbă de viață, frustrare, auto-compătimire sau deznădejde, ci doar un dor puternic ce țâșnește din adâncul ființei sale și o face să ne mărturisească: „Aș vrea fierbinte să-L văd pe Domnul, să cad înaintea Lui și să-I sărut picioarele!” În fața unei asemenea dorințe irezistibile după Hristos și a unei astfel de încrederi nezdruncinate în promisiunile Sale, cei mai mulți dintre noi am fost copleșiți și ne-am simțit rușinați.

Sora Cornelia a cântat în tinerețe pentru lume și faimă. Eu însă o cunosc cântând cu foc nespus pentru slava Domnului și mi-au rămas adânc întipărite în memorie întâlnirile din casa dumneaei, când cerul întreg parcă se cobora în versurile-i acompaniate de acordeon. Obișnuiam să spun atunci (și spun și acum, fără intenția de a-mi supăra prietenii predicatori) că o astfel de întâlnire atârna în sufletul meu mai greu decât multe predici maiestuoase.

Am înțeles din această vizită că sora Cornelia nu s-a mulțumit niciodată a trăi un creștinism mediocru, fără vlagă și pasiune pentru Hristos, fapt lesne de desprins din cuvintele dumneaei, prin care ne îndemna: „Rugați-vă pentru nepoții mei! Sunt credincioși și ei, dar nu văd să aibă prea multă dragoste pentru Domnul…

Sora Cornelia face parte din acea categorie de creștini a căror credință, potrivit Scripturii, suntem datori a o urma. Este vorba despre o credință ce se manifestă prin dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, răbdare în încercare, așteptare și iubire a revenirii lui Isus Hristos și încredere în promisiunnile Sale.

Acum, când mă apropii de împlinirea unui sfert de secol de existență, și când mă gândesc tot mai des cum va arăta viața mea peste câteva zeci de ani și ce voi lăsa în urmă pentru generația ce-mi va urma, îmi doresc tot mai tare să urmez credința sorei Cornelia, și a vrednicilor mei înaintași.

Read Full Post »

Mark Twain este cel care a dat credinţei următoarea definiţie: “faith is believing what you know it ain’t so”. Mai pe româneşte, credinţa este ceea ce ţi se cere atunci când ştii că realitatea este exact pe dos.

Din nefericire mi-a fost dat să cunosc structuri bisericeşti în care acest tip de credinţă era promovat. Enoriaşii mormoni, de exemplu, nu au dreptul să puna sub lupă viaţa personală a profeţilor lor, toate detaliile ei picante fiind trecute sub tăcere. Motivul? “Sunt lucruri pe care nu putem să le înţelegem noi, cu mintea noastră omenească”, mi-a transmis un prieten din gruparea sus menţionată când l-am întrebat cum explică minciunile grosolane ale unor lideri de-ai lor, sau când i-am ridicat delicata situaţiune a revelaţiilor contradictorii date de Dumnezeu profeţilor mormoni.

E drept – asemenea lucruri sunt peste putinţa minţii omeneşti de a le pricepe, însă tocmai acest fapt le retează dreptul de a fi crezute. Nişte lideri religioşi care te îndeamna să nu minţi, dar ei mint, nu mai pot fi crezuţi. Şi un Dumnezeu atât de capricios, care se schimbă radical de la o revelaţie la alta, nici el nu poate fi crezut. Tocmai acest tip de credinţă, atacat şi de Mark Twain, nu poate fi nicidecum o virtute, ci dimpotrivă un viciu; este un exerciţiu pervers de imaginaţie, o mutilare a integrităţii intelectuale şi pătare a conştiinţei.

Însă, oare aceasta să fie credinţa promovată de către Scriptură? Dacă este aşa, înseamnă că şi acest Dumnezeu e la fel ca şi noi, având secrete murdare, pe care caută să le muşamalizeze. Să privim însă mai atent la atitudinea Bibliei faţă de adevăr şi realitate.

Când eram mic, am fost fascinat de povestirile istorice ale lui Dumitru Almaş. Am citit despre faptele vitejeşti şi calităţile morale excepţionale ale liderilor noştri de demult. Însă când am mai crescut, având mai multe informaţii şi din alte surse, mi-am dat seama că realitatea despre ei nu era tocmai cum îmi fusese zugrăvită în lecţiile de istorie din şcoală.

De asemenea, orice carte în care sunt redate rădăcinile unei religii, istoria fondatorilor sau profeţilor ei, în care se prezintă oamenii importanţi care au influenţat lumea, orice carte se întrece pe sine în elogierea acestor personaje. Toate întamplările sunt creionate subliniind puternic unele aspecte, ajungând uneori la vizibile exagerări, în încercarea de a ridica în slăvi acei oameni mari. Iar aspectele mai controversate sunt răstălmăcite, dându-li-se o justificare elogioasă, sau pur şi simplu sunt omise.

Însă Biblia, cartea care consemnează istoria poporului lui Dumnezeu, Israelul, nu face deloc parte din aceste categorii. Departe de a scrie cronici pline de patriotism despre liderii naţiunii, departe de a muşamaliza aspectele scandaloase ale vieţilor conducătorilor morali şi spirituali, Biblia dă dovadă de o neruşinată trecere în revistă a eşecurilor oamenilor pe care i-a folosit Dumnezeu: escrocul de Iacov – patriarh al lui Israel; David – “om după inima lui Dumnezeu” – curveşte şi ucide; poporul ales, Israelul, se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi alege idolatria şi practicile monstruoase şi crude ale popoarelor păgâne – în Valea Ghe-Hinom evreii idolatri îşi aruncau copiii în braţele unei statui de aramă, încinse în foc, jertfindu-i pentru a îmbuna pe Moloh. Crime, sânge, imoralitate, violuri, incesturi, orgii constituie o parte a relatării biblice. Toate aceste aspecte dureroase ale istoriei ar fi trecute cu vederea  cu bucurie de orice istoric patriot. Însă Dumnezeu le include.

Biblia este de o onestitate debordantă. Biblia recunoaşte cinstit falimentele propriilor săi eroi, în afară de Unul Singur, în dreptul căruia nu are ce să recunoască, deoarece nu păcătuise şi nu greşise cu nimic. Însă tocmai acest Unul Singur, Isus Hristos, deşi inocent, sfârşeşte răstignit ca ultimul dintre tâlhari. Dumnezeu, cade pradă mâniei nebune a propriilor Sale creaturi. Această întâmplare ar trebui să facă să ne tremure buzele a indignare şi genunchii să ni se înmoaie de groază – unde este dreptatea? De ce trebuie să sufere inocenţii? De ce Inocentul şi Bunul nostru Mântuitor atârnă sfâşiat pe o cruce? Oare mai există vreun for suprem care să constate această nedreptate şi brutalitate strigătoare la cer?

Da, există! Unde? Tocmai la Cruce. Acolo dreptatea divină a lui Dumnezeu loveşte cu toată puterea în Isus Hristos, din cauza păcatului milenar pe care l-a luat asupra Sa. Isus plăteşte păcatul meu şi al tău. Isus se lasă pedepsit în locul meu pentru ca eu să pot fi socotit neprihanit. Hristos moare pentru a asigura răscumpărarea creaturilor Sale.

Credinţa promovată de Biblie nu este îmbrăţişarea unei realităţi măsluite, nu este nici măcar un salt în necunoscut. Credinţa cerută de Dumnezeu este un salt în braţele unui Dumnezeu cunoscut şi revelat nouă prin Isus Hristos, în braţele unui Dumnezeu demn de încredere. Credinţa nu este doar un exerciţiu magic al minţii, ci este o alipire a întregii fiinţe de un Dumnezeu bun, drept, sfânt şi milos.

Marcu Cristi

Read Full Post »

Dacă data trecută am vorbit AICI despre necredința celor 10 iscoade, întoarse la Moise cu un raport deznădăjduit de sincer cu privire la realitatea din țara spionată, realitate din care elementul esențial- Dumnezeu- era exclus, de data aceasta aș dori să ne concentrăm atenția asupra atitudinii celorlalte două iscoade, aflate față în față cu aceași realitate descurajantă.

Aici găsiţi textul biblic.

Dacă cei 10 spioni au raportat lui Moise că ţara Canaanului este o ţară foarte bună, dar că şansele lor de a o cuceri sunt nule, întărâtând astfel poporul la o nouă răzvrătire, ceilalţi doi spioni trimişi de Moise, Iosua şi Caleb, par a vedea lucrurile cu alţi ochi.

Deşi nu neagă existenţa pericolelor semnalate de celelalte iscoade, aceștia din urmă sunt extrem de încrezători (o încredere oarbă, fanatism ori nebunie curată am spune, dacă ar fi să judecăm lucrurile după evidențe), fapt ușor de remarcat încă din declarația inițială a lui Caleb („Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!”), care îndrăznește a garanta triumful, acolo unde ceilalți au prevăzut o înfrângere fără drept de apel.

Diferența de perspectivă devine tot mai evidentă odată cu discursul ținut de cei doi în fața întregii adunări a Israelului: dacă ceilalți au afirmat că țara pe care au străbătut-o „este o țară care mănâncă pe locuitorii ei „, populată cu uriași, Iosua și Caleb încurajează poporul să nu se teamă de canaaniți, pentru că aceștia din urmă vor fi cei „mâncați de vii”; dacă celelate iscoade au considerat că poporul Israel este lipsit de orice șansă, Iosua și Caleb afirmă că cei care „nu au niciun sprijin” sunt de fapt adversarii lor.

Această diferență de optică se datorează faptului că ei L-au inclus pe Dumnezeu în acest peisaj descurajant și au crezut cu tărie în promisiunile Sale, în pofida evidențelor; ei au privit dincolo de problemele lor, spre Cel ce avea rezolvarea.

Credință, printre altele, înseamnă să privim realitatea ținând cont de Dumnezeu, luându-L în calcul ca element esențial al acesteia. Atunci când privim viața incluzându-L pe Dumnezeu întru ea, perspectiva noastră se schimbă radical și realizăm că nu suntem fără speranță în luptele noastre. De asemenea, credință înseamnă să ne agățăm cu întreaga ființă de promisiunile lui Dumnezeu, chiar și atunci când realitatea pare a fi potrivnică, să punem mâna pe victoria făgăduită de El, când din punct de vedere uman înfrângerea pare inevitabilă.

Până data viitoare (când vom discuta despre consecințele credinței și necredinței), rostesc din nou, în dreptul meu și al acelora care consmit cu acestea: „Doamne, vrem să te credem, ajută necredinței noastre!”

Read Full Post »

Cândva vă spuneam că voi trata pe blogul meu principalele teme ale cărţii “În căutarea certitudinii”. Iată că a sosit timpul pentru cea dintâi provocare, adevărul despre adevăr, menită să răspundă la întrebarea contează ce cred?.

Dacă în vremea iluminismului oamenii considerau că pot stabili adevărul prin intermediul raţiunii (gândirii logice), odată cu epoca modernă şi, respectiv, cu dezvoltarea ştiinţei, oamenii au considerat că singura cale spre aflarea adevărului o reprezintă deducţia ştiinţifică. Ceva mai târziu, lumea a realizat faptul că ştiinţa nu poate răspunde la toate întrebările omului, şi în mod special la cele legate de originea existenţei, raţiunii, moralităţii ori cu privire la semnificaţia vieţii.

Dezamăgirea omului, ca urmare a incapacităţii ştiinţei ori raţiunii de a determina adevărul obiectiv cu privire la aceste întrebări, a condus la o atitudine de resemnare care constituie premisa filosofiei postmoderne a zilelor noastre.

Potrivit gândirii postmoderne, adevărul absolut, obiectiv fie nu există, fie, dacă există, nu poate fi determinat. Filosofia postmodernă indică faptul că adevărul este relativ, iar în consecinţă fiecare individ este liber să determine pentru sine ceea ce este adevărat. Aşadar, dacă ceva este adevărat pentru tine, atunci este suficient de adevărat, neavând nimeni dreptul să pună sub semnul întrebării convingerea ta.

Din perspectiva postmodernă, noi suntem cei care creăm adevărul prin ceea ce alegem să credem. Adevărul nu există în afara propriei noastre decizii cu privire la ce este adevărul. Credinţa noastră determină adevărul.

Filosofia postmodernă face ca în zilele noastre accentul să fie pus pe actul credinţei şi nu pe cât de întemeiată pe adevăr este respecitva credinţa. Cu alte cuvinte, important este să cerzi ceva şi să poţi răspunde oricând cu fermitate: am şi eu credinţa mea! Astfel, pentru cel care alege să creadă în Christos şi Biblie, adevărul devine creştinismul, pentru cel care alege să creadă în Mahomed şi Coran, adevărul devine islamul, iar pentru cel care susţine că nu există niciun dumnezeu, adevărul devine ateismul. Toate aceste adevăruri au valoare egală, întrucât în postmodernism adevărul este orice lucru pe care o persoană l-ar alege să creadă în el.

Problema postmodernismului constă în faptul că o lume, în care orice lucru devine adevăr atunci când cineva decide să creadă în lucrul respectiv, echivalează cu o lume fără niciun adevăr. Oamenii pot susţine adevăruri diferite numai dacă nu cred cu adevărat în niciunul; ei nu pot valida toate adevărurile, dacă au noţiunea că există, de fapt, un singur adevăr real. Filosofia postmodernă seacă de orice semnificaţie noţiunea de adevăr, îndreptând-o spre nimic.

Contrar gândirii postmoderne, adevărul reprezintă o realitate obiectivă, aflată în afara propriei noastre persoane, valabilă pentru toţi oamenii, în orice vreme şi în orice loc. Adevărul nu este determinat de ceea ce alegem să credem, ci constituie ceva deja stabilit, la care noi trebuie să răspundem cu credinţă.

Adevărul nu este o realitate adaptabilă la sistemul nostru de convingeri. Adevărul este real şi sigur, indiferent dacă alegem să credem în el sau nu, la fel cum muntele Everest este real şi sigur, indiferent dacă noi alegem să-l escaladăm sau nu.

Credinţa nu crează adevărul. Adevărul există independent de credinţă. Dacă simpla credinţă ar fi în stare să creeze adevărul, atunci două convingeri diferite ar naşte două adevăruri diferite. Astfel, potrivit filosofiei postmoderne, în cazul în care un individ ar crede despre un măr că este bun de mancat, în vreme ce prietenul său ar crede despre acelaşi măr că este plin cu viermi, amândoi ar trebui să aibă dreptate. În realitate, ştim că unul dintre ei se înşeală, iar secţionând mărul vom descoperi adevărul obiectiv. Adevărul despre măr există independent de ceea ce cred cei doi indivizi, iar dacă mărul este bun de mâncat, oricât de puternică ar fi credinţa celui care susţine contrariul, aceasta nu ar schimba nicidecum adevărul.

În viaţa de zi cu zi nimeni nu foloseşte simpla credinţă pentru a determina adevărul. Să ne imaginăm că ar trebui să ne cumpărăm o maşină, iar vânzătorul ne-ar spune plin de entuziasm că automobilul lui se află într-o stare excelentă. Înainte să cumpărăm maşina, în mod normal, am verifica starea ei de funcţionare, chemând un mecanic de încredere, pentru a determina adevărul obiectiv. Ştim cu toţii că dacă noi am crede cu tărie că respectiva maşină se află într-o stare impecabilă, nu ar însemna în mod automat că aşa şi este. Credinţa oricât de puternică ar fi ea, nu determină adevărul.

În problemele cotidiene insistăm ca adevărul să preceadă credinţa noastră, iar convingerile noastre sunt condiţionate de adevărul obiectiv. În schimb, în chestiunile religioase, abandonăm obiectivitatea, concentrându-ne asupra actului credinţei, fără a verifica dacă aceasta este ancorată în adevăr, în ciuda faptului că aceste aspecte sunt cu mult mai importante decât mărunţişurile zilnice şi chiar decât cumpărarea unei maşini.

Dacă o convingere nu poate determina adevărul, atunci nu prezintă mare importnaţă “să ai şi tu credinţa ta” (oricare ar fi ea), ci ce contează cu adevărat e ca aceea credinţă să aibă drept temelie adevărul. O credinţă este absolut inutilă dacă nu există o realitate care să o valideze, asemenea unui receptor telefonic ridicat în zadar, dacă nu există cineva la celălalt capăt al firului. Când credinţa noastră întinde mâna, trebuie să existe o mână care să o apuce.

Dacă filosofia postmodernă ar fi adevărată, şi dacă fiecare individ ar fi liber să determine pentru sine ce este adevărat, atunci orice discuţie despre adevăr, originea existenţei, semnificaţie, raţiune ori moralitate nu ar însemna decât o pierdere de timp, întrucât adevărul despre toate acestea ar fi pentru fiecare în parte ceva diferit.

Dar dacă există un adevăr obiectiv, atunci existenţa acestuia spulberă ideea potrivit căreia ne putem crea propriul adevăr, considerând-o o farsă distrugătoare. Dacă există un adevăr obiectiv, idependent de credinţa noastră, atunci ceea ce credem contează extrem de mult, iar nouă ne revine responsabilitatea de a căuta adevărul.

Fiecare avem credinţă. Dar a sosit timpul să ne întrebăm dacă ceea ce credem este adevărat.

Va urma…

Read Full Post »

Citind, din Evangelia după Marcu, pasajul cuprins între versetele 21 și 43 ale capitolului 5, am înțeles, poate mai clar ca niciodată, importanța credinței.

(Iată textul aici.)

Credința l-a adus pe Iair la picioarele Învățătorului care, mai târziu, îi va fi înviat fetița. Credința a împins-o pe femeia cu scurgere de sânge la gestul atingerii hainei lui Isus ce-i va fi dat vindecarea. Credința că Învățătorul nu va refuza cererea disperată a unui tată zdrobit de suferința fiicei sale. Credința că simpla atingere a hainelor lui Iisus va opri scurgerea de viață. Credința că El are milă, că Îi pasă.

Credința lor L-a împins pe Iisus să facă minuni. Pentru că, întotdeauna, Dumnezeu răsplătește credința. Căci cine se apropie de El trebuie să creadă

Și, apoi, mi-am imaginat că daca Iisus ar fi fost încă pe pământ, aș fi alergat la El cu întrebările și nedumeririle mele, cu nesiguranța și teama din viața mea. M-aș fi atins de El cu disperarea femeii cu scurgerea de sânge. Aș fi căzut la picioarele lui cu agonia lui Iair. Aș fi stat de vorbă cu El. Și aș fi căpătat răspunsuri. Și aș fi căpătat lumină. Și aș fi primit vindecare. La cum Îl cunosc pe Iisus, sunt convins că nu m-ar fi refuzat. Nu mi-ar fi întors nepăsător spatele. Păcat că nu mai e  printre noi…

Și, apoi, ca printr-o străfulgerare, am fost izbit de gândul că El e viu. Că e Același. Că, deși nu e aici, îmi aude întrebarile, îmi vede teama și nesiguranța. Și am inceput să cred că nu mă va refuza, că nu mă va lăsa baltă. Că, dacă nu ar fi făcut-o atunci, nici acum nu ar face-o.

Nu îmi rămâne decât să spun: „Te cred, Doamne! (Ajută necredinței mele!)” Și să aștept îndurările Lui.

Și să vă spun și vouă că trebuie să ne apropiem de El cu credință! Pentru că Iisus nu S-a schimbat. Pentru că El are încă milă de cei ce îndăznim să ne atingem de Sine. Pentru că El are încă răspunsuri la întrebările ce  macină sufletele noastre. Și soluții la problemele ce scurg din noi viața.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: