Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘adunare’

Data trecută spuneam AICI că, de cele mai multe ori, există o legătură de tip cauză-efect între lipsa (ori inconsecvența) unei persoane la întâlnirile bisericii și viața sa individuală spirituală.

Potrivit Noului Testament, nimeni nu poate pretinde că are o relație personală bună cu Isus Hristos (capul Bisericii), dacă nu are o relație bună cu biserica Lui. Sau, altfel spus, spiritualitatea unei persoane se poate vedea și din atitudinea pe care o are aceasta față de biserica locală din care face parte: cineva care prezintă dezinteres față de comunitatea sfinților, e foarte probabil că în viața lui personală prezintă același dezinteres și față de relația sa cu Dumnezeu.

În urmă cu ceva timp, tatăl soției mele, afirma, în contextul unei discuții despre adunarea credincioșilor, faptul că „minimul de creștinism” înseamnă prezența la întâlnirile bisericii. Cred că aceste cuvinte sunt adevărate, în sensul în care, oricărui om cu o dreaptă judecată i-ar fi foarte greu să afirme despre cineva că este un creștin (un copil al lui Dumnezeu), dacă acesta nu frecventează deloc biserica ori dacă o frecventează foarte rar. (Prin aceasta nu vreau să spun că toți cei ce participă la întâlnirile comunității sunt cu certitudine creștini autentici ori buni creștini, ci că aceia care nu prezintă niciun interes, nicio dorință și nicio tragere de inimă spre întâlnirile bisericii – fie că vorbim de o biserică oficială sau una informală, e foarte probabil să nu fie creștini – în sens biblic.)

Cineva spunea că dacă nu ne pasă de biserică e foarte posibil să nu facem de fapt parte din ea.

Că vrem sau că nu vrem, atitudinea noastră față de biserică (comunitatea creștinilor dintr-un anumit loc), spune multe despre noi, respectiv despre relația noastră cu Dumnezeu și despre spiritualitatea noastră.

În fapt, orice om care este mântuit, la momentul convertirii, este adăugat la Biserica lui Isus Hristos. Așadar, în acest sens, putem spune fără vreo ezitare că nu există mântuire în afara bisericii lui Hristos și, totodată, că nu există creștinism în afara bisericii. De altfel, creștinismul, asa cum apare el în scrierile apostolilor, nu poate fi exprimat decât în cadrul bisericii, a unei comunități locale. Orice altă formă de creștinism, care nu presupune existența unei biserici (oricum ar fi aceasta din punct de vedere al organizării interne), de fapt nu este creștinism.

În încheiere, aș vrea să vă lansez două provocări.

Prima este aceea de a ne analiza fiecare atitudinea pe care o avem față de biserica din care facem parte, iar dacă constatăm dezinteres, nepăsare, neimplicare – să ne pocăim. Cea de-a doua, să demascăm profeții falși ai vremurilor noastre, care, sub pretenția unei mai înalte spiritualități, încurajează creștinii la separarea de comunitățile credincioșilor și care disprețuiesc bisericile, disprețuindu-L astfel pe Hristos.

Read Full Post »

Importanța bisericii (cu sensul de comunitate locală formată din oameni născuți din nou, care practică în mod autentic credința creștină) este relevată fără echivoc în scrierile Noului Testament; atât epistolele – care ele însele sunt scrieri adresate unor biserici, cât și cartea Faptele apostolilor- unde se menționează faptul că întâii creștini „stăruiau în legătura frățească” (Fapte 2:42) și se întâlneau în fiecare zi, consemnează următoarea realitate: comunitatea credincioșilor, tradusă prin „biserică” ori „adunare”, prezenta o valoare importantă pentru credincioșii vremii.

Pe lângă Noul Testament (prin epistole și Fapte), stau martore multe texte ale Vechiului Testament, care, deși nu făceau referire la biserică, subliniau importanța închinării comunitare, la Cortul Întâlnirii, și mai apoi la Templu. De asemenea, Evangheliile, respectiv epistolele pauline, ne relatează faptul că Însuși Isus Hristos, iar mai apoi apostolul Pavel, au frecventat „bisericile” vremii (sinagogile), fără urmă de dispreț.

Cu toate aceste texte ce abundă în Scripturi, trăim vremuri în care pare că biserica nu mai este prețuită prea mult de către „sfinții ei”, iar credința pare să-și fi uzat pentru mulți sensul comunitar, fapt pentru care auzim adesea: „mă rog în camaruța mea, nu e nevoie să vin la biserică!”, „eu trăiesc acasă cu Dumnezeu!”, „am credința în inima mea, nu e nevoie să o arăt adunării!”. Pe lângă această categorie de oameni (sinceri, dar naivi) descrisă prin cuvintele de mai sus, mai există o altă categorie de creștini ce frecventează rareori bisericile și care este caracterizată prin expresiile: „sunt atâția ipocriți în biserici, că nu mai are rost să vin!”, „mai bine acasă, decât să-l văd pe x cum se dă drept sfânt!”, „bisericile nu mai sunt ce au fost cândva! Astăzi cele mai multe sunt praf!” etc.

Deși motivele pot fi multiple, unele dintre ele chiar justificate, aș vrea în scurte cuvinte să împărtășesc cu voi, din experiența mea nu foarte vastă, care ar fi pericolele ce decurg din lipsa frecventării unei biserici și care ar putea fi cauzele reale, profunde ale acestui fapt.

Înstrăinarea de biserică, în primul rând, favorizează trăirea în întuneric și păcat. Desigur, putem veni la biserică regulat, mascându-ne păcatele sub hainele unei religiozități exterioare, însă lipsa comunității, creează invariabil un teren propice pentru păcatele interioare. Mă pot ușor obișnui cu înfrângerile din viața personală, când nu-i nimeni lângă mine care să mă corecteze, îndrume, ajute ori sfătuiască. De altfel, aici e valabilă și reciproca: când viața mea spirituală e la pământ, când permit păcatului să și facă cuib în sufletul meu, inevitabil scade pasiunea pentru părtășie, frați și biserică, evitând contactul cu ei, pentru a nu mă vulnerabiliza.

Din proprie experiență pot spune că perioadele în care relația mea cu Dumnezeu a fost la pământ, au adus cu ele lipsa chefului de a fi în prezența sfinților, în biserică.

De aceea cred că, în cele mai multe cazuri, lipsa participării la adunările credincioșilor, trădează problemele de ordin interior din viața noastră, fiind un semn al absenței sănătății spirituale.

Trist e că în momentele acelea, dacă nu deschidem ochii larg pentru a ne vedea păcatele, putem găsi o mulțime de scuze: lipsa timpului, faptul că alții sunt ipocriți, calitatea slabă a programului ori faptul că cineva ne-a rănit.

Una dintre lucrările diavolului va fi mereu aceea de a încerca să ne țină departe de credincioși, mai ales în situațiile în care ne luptăm cu păcate și suntem biruiți. Însăși firea noastră păcătoasă se luptă din răsputeri să evite lumina părtășiei și confruntarea dureroasă cu adevărul, dorind să nu ne expunem deloc celorlalți.

Deși spuneam că pot fi diverse pericolele la care ne expunem când nu suntem consecvenți părtășiei fraților, aș vrea pentru moment să medităm la pericolul expus anterior, cât și la cauza prezentată și să ne întrebăm cu sinceritate: ce păcat anume ne ține departe de biserică și ne fură dorința de a fi în prezența copiilor lui Dumnezeu? Ce idol din viața noastră ne împiedică să participăm la închinarea comunitară, în biserica lui Hristos? Care este motivul real, din spatele scuzelor, pentru care nu ne găsim plăcerea, sa fim alături de ceilalți credincioși?

Dacă ai citit rândurile acestea și ești printre cei care nu au tragere de inimă în a merge la biserică, aș vrea să conștientizezi pericolul: depărtarea de comunitate este un factor ce favorizează trăirea în păcat și întuneric, căderile și eșecurile. De altfel, păcatul din viața ta s-ar putea mai apoi să fie cel care te ține departe de biserică, refuzând durerea expunerii la adevăr și vulnerabilizarea.

Despre alte pericole și cauze, în curând, în următoarele articole.

Multe binecuvântari!

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat: