Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Aud adesea obiectându-se cu privire la doctrinele harului ori la ceea ce se numește calvinism că cei ce susțin această doctrină încurajează involuntar credincioșii la trăire în păcat, întrucât vorbesc despre o mântuire care nu se pierde.

Acuzele de felul acesta nu au nici cea mai mică justificare, întrucât doctrina calvinistă nu presupune că cei mântuiți pot trăi oricum, fiindcă au asigurată mântuirea, ci ea ne spune că toți cei mântuiți, sfințiți prin jertfa lui Hristos, vor persevera în sfințenie.

Perseverența sfinților este unul dintre pilonii doctrinelor harului și ea presupune că cei aleși, făcuți copii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, nu vor abandona procesul sfințirii și nu se vor depărta de la Hristos- Mântuirea lor.

Așadar, oridecâteori cineva spune că doctrinele harului ar putea conduce la păcat, nu face decât să dea dovadă de o mare ignoranță.

Niciun calvinist sincer și serios, și de asemenea niciun copil al lui Dumnezeu nu ar îndrăzni să afirme că cineva poate, după ce a primit mânuirea, să trăiască oricum… Un astfel de om, cu siguranță nu a cunoscut niciodată evanghelia și nu a fost regenerat de Duhul Sfânt.

Read Full Post »

Doar HAR

Uitandu-ma in urma, la lucrarile milei lui Dumnezeu savarsite in viata mea, inima mea plina de recunostinta (la fel ca a altor pacatosi salvati de Hristos) este nevoita sa marturiseasca din nou: „nu as fi fost niciodata, nici aici si nici in vreo viata viitoare, gasit vrednic de Tine, pentru a fi mantuit, daca nu ar fi fost doar prin har!”.

Privind la milardele de oameni morti in pacat, mi-e tot mai limpede ca nu as fi putut avea viata spirituala si nu as fi putut vedea niciodata stralucind lumina evangheliei, decat in urma lucrarii harului Sau, pentru ca nu am fost cu nimic mai bun, mai sfant sau mai placut lui Dumnezeu, in comparatie cu alti pacatosi, in momentul in care El m-a chemat.

Nu stiu cum sunt altii, dar eu… cand ma gandesc la faptul ca sunt mantuit, nu pot vedea in mantuirea mea nimic altceva decat har, un har ce mi-a fost dat inainte de vesnicii, dupa cum afirma Scripturile : „EL ne-a mantuit si ne-a dat o chemare sfanta, nu pentru faptele noastre, ci dupa hotararea Lui si dupa harul care ne-a fost dat in Hristos Isus, inainte de vesnicii. (2 Timotei 1:9)

A fost har in dreptul meu. A fost har de la inceput, ba chiar inainte de orice inceput.

A fost har inainte de prima mea suflare, cand El a hotarat ca eu sa ma nasc intr-o tara unde Cuvantul se poate vesti si intr-o familie care avea sa ma aduca in fata evangheliei pe cand avem doar 6 ani, dupa convertirea bunicii mele. Puteam, la fel de bine, sa ma fi nascut intr-un trib din Oceania, iar parintii mei sa ma fi invatat sa ma-nchin in fata unui dumnezeu cioplit in lemn, fara sa aud vreodata vestea buna a iertarii de pacate prin jertfa lui Hristos.

A fost har in faptul ca am fost dus inca din copilarie intr-o biserica evanghelica unde am putut auzi de sute de ori chemarea dragostei lui Dumnezeu, pana in ziua cand inima mi-a fost cucerita. A fost har ca am crezut, caci pe langa cate urechi nu au trecut atunci (ca si acum) cuvintele Lui, fara a aduce nastere din nou. A fost har in convingerea mea cu privire la pacat, caci astazi nu pot sa-mi imaginez ca as fi fost vreodata convins de intunericul din inima mea, fara lucrarea si lumina Duhului Sfant.

A fost har ca am trecut din moarte la viata (caci ce efort al firmii mele pacatoase mi-ar fi putut aduce viata spirituala!?), a fost har cand, orb fiind fata de cele sfinte, am capatat vedere (caci ce orb s-ar putea singur vindeca!?) si sunt convins ca a fost har cand, din fiu al intunericului, am fost mutat in imparatia Fiului dragostei Lui si am primit infierea.

A fost doar har. Niciun iz de merit. Niciun efort. Nicio fapta buna. Doar har.

De aceea, inima mea rezoneaza intru totul cu urmatoarele cuvinte:

„Câteodată, când văd câte un caracter dintre cele mai rele pe stradă, eu simt că inima mea trebuie să explodeze în lacrimi de recunoștință deoarece Dumnezeu niciodată nu m-a lăsat să acționez ca și acești oameni! Mă gândesc că dacă Dumnezeu nu m-ar fi atins cu harul Său, ce mare păcătos aș fi ajuns! Dacă Dumnezeu nu m-ar fi restrâns, aș fi atins cele mai înalte trepte ale păcatului, aș fi plonjat în adâncimile răului și nu m-aș fi oprit de la vreun viciu sau vreo nebunie. Simt că dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur, eu aș fi devenit un adevărat rege al păcătoșilor. Eu nu înțeleg motivul pentru care sunt mântuit cu excepția faptului că așa a vrut El. Dacă ar fi să mă uit cu sinceritate în urmă, nu pot să văd nici un fel de motiv în mine însumi care m-ar îndreptăți să fiu părtaș harului Divin. Dacă nu sunt în acest moment fără Hristos, este numai deoarece Isus Hristos și-a făcut voia Lui în mine și cu mine, și voia Lui a fost ca eu să fiu cu El acolo unde este El și să împărțim slava Lui. Eu nu pot să pun coroana decât pe capul Aceluia a cărui har puternic m-a salvat atunci când mă îndreptam înspre prăpastie. Dar, sunt sigur, acum sunt sigur, în ce mă privește, că “Numai El este mântuirea mea”. El a fost acela care a întors inima mea pe dos și m-a adus, îngenunchiat, înaintea Lui”. C.H. Spurgeon, O apologie pentru invataturile harului

Read Full Post »

Daca pentru necredinciosi, obiectivul Satanei este acela de a le orbi mintea „ca sa nu vada stralucind lumina evangheliei slavei lui Hristos” (2 Corinteni 4:3), respectiv sa nu costientizeze starea lor de pacat si mantuirea prin credinta in jertfa lui Isus, fata de cei credinciosi, cel rau lupta din rasputeri sa le intoarca privirile de la Cel ce este Mantuitorul si Domnul lor.

Uneori, asa cum s-a intamplat ani la rand in cazul meu, ispita vine imbracata in cele mai sfinte straie cu putinta, diavolul incercand sa ne intoarca privirile spre noi, sub pretextul ca nu suntem suficient de sfinti, de buni si de placuti inaintea lui Dumnezeu. Folosindu-se de realitatea launtrica a vietilor noastre imperfecte si chiar de dorinta noastra de sfintenie, dusmanul sufletelor noastre seamana in noi indoieli, teama si descurajare, facandu-ne sa ne preocupam cu noi, mai mult decat cu Mantuitorul nostru.

Din pacate, asa incepe chinul pentru multi. Asa a inceput si pentru mine. Si a durat ani pana ce am fost vindecat. Au fost ani de truda, durere si cu o permanenta frustrare data de faptul ca niciodata nu ma ridicam la standardul cerut de Dumnezeu; momentele de bucurie erau de scurta durata, mereu umbrite de faptul ca in mine se gaseau la fiecare pas lucruri pe care sa le condamn; nu mai aveam prea multe motive sa fiu fericit, din moment ce privirile mele erau indreptate numai spre mine, iar in mine nu vedeam nimic bun.

Ispita aceasta nu e deloc noua. Crestinii din toate timpurile au fost ademeniti, sub diverse forme de „spiritualitate”, sa se preocupe cu ei insisi si sa nu mai priveasca la Hristos- Manutirea lor. Diavolul este multumit atunci cand, coplesiti de realitatea dureroasa a sinelui nostru, uitam de adevarul ca suntem acceptati inaintea lui Dumnezeu, doar prin har, prin jertfa perfecta si suficienta a lui Hristos si cautam sa fim acceptati prin propriile fapte. Prinsi in aceasta cursa, eforturile noastre de a ne sfinti nu vor fi de dragul Aceluia care ne-a mantuit, ci pentru a ne putea considera mantuiti si pentru a ne da sentimentul ca suntem in siguranta.

Aceia dintre noi, care au fost fermecati de ispita celui rau de a ne spriji pe propria neprihanire, vor spune, de regula : „da, suntem mantuiti prin jertfa lui Isus Hristos, dar…”. Si aici pot urma multe „dar-uri”, care conditioneaza salvarea: pazirea poruncilor, gradul de curatie interioara, nivelul de dedicare etc. . Partea trista e ca ceea ce urmeaza dupa conjunctia adversativa, de regula, este o conditie care niciodata nu poate fi implinita in mod perfect, iar acest lucru spulbera orice siguranta cu privire la mantuire.

Aceasta era capcana in care cazusera crestinii din Galatia, fapt pentru care apostolul Pavel ii caracteriza drept „nepriceputi” („O, galateni nechibzuiti! Cine v-a fermecat pe voi, inaintea ochilor carora a fost zugravit Isus Hristos ca rastignit?” Galateni 3:1).

Suntem nepriceputi de fiecare data cand ne punem speranta in orice altceva in afara de persoana lui Hristos in vederea mantuirii! Suntem de-a dreptul fara minte atunci cand, jertfei lui Isus adaugam alte conditii si motive pentru care ar trebui sa fim acceptati de catre Sfantul Dumnezeu! Suntem neintelepti atunci cand primim iertarea pacatelor prin simpla credinta in moartea si invierea Lui, dar mai apoi ne judecam cu Dumnezeu in functie de faptele noastre, gandindu-ne ca vom putea ramane in picioare altfel decat prin har! Si, ah, de cata nechibzuinta am dat si eu dovada in trecut, cand privirea mea era atintita doar catre mine si cand Satana imi soptea ca nu sunt suficient de sfant pentru cer, facandu-ma sa ma tem pentru mantuirea mea! Si cu ce ardoare incercam sa-mi dovedesc contrariul, sfarsind intotdeauna zdrobit de propria-mi imperfectiune!

NU avem alt razim decat Hristos! NU exista alta Stanca care sa reziste in eternitate decat Hristos! NU avem cu ce completa la mantuirea noastra! Chiar si dupa ani de credinta (sau zeci de ani in cazul altora) NU vom gasi in noi nimic demn care sa ne recomande inaintea LUI, in afara de lucrarea ispasitoare a Fiului Sau iubit si de mila harului Sau care ni s-a descoperit la cruce! NU avem alta temelie pentru acceptarea noastra decat persoana Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos!

Restul (pazirea poruncilor, sfintirea interioara, dedicarea pentru slujire)… le facem pentru ca El ne-a oferit in dar o mantuire completa; le facem de dragul Lui si pentru slava Lui! („Daca ma iubiti, veti pazi poruncile mele.” Ioan 14:15).

Sa nu ne lasam fermecati de glasurile de sirene ce ne ademenesc sa ne intoarcem de la Hristosul rastignit, suficient, pentru a ne indrepta spre o neprihanire a faptelor, care nu ofera nicio garantie! Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Read Full Post »

Aud uneori spunându-se: „nu putem afirma siguranța mântuirii, pentru că astfel am da frâu liber creștinilor să trăiască cum vor și unii ar păcătui fără probleme, gândindu-se că ei oricum sunt mântuiți.”

O astfel de afirmație este un nonsens. Niciun creștin, adus la viață de Tatăl, născut din nou de Duhul lui Dumnezeu, nu va mai putea să trăiască oricum și nu se va gândi : „A, sunt mânuit pentru totdeauna, ce bine! Pot acum să păcătuiesc cât vreau!”. Cine gândește așa, cu siguranță nu este născut din nou.

Orice copil al lui Dumnezeu va persevera în sfințenie, căutând să asculte de Isus. Pentru că Domnul Dumnezeu s-a angajat că va pune în inima lui teama de El și dragostea de poruncile Lui.

Cine trăiește o viață în păcat, fără vreo dorință de sfințire, nu are nevoie să fie responsabilizat cu privire la cum ar trebui să trăiască, ci are nevoie să fie născut din nou.

Să nu ne fie frică să predicăm, afirmăm siguranța mântuirii! Pentru că niciunul, dar absolut niciunul din cei născuți din nou nu va fi încurajat să păcătuiască, la gândul că este deja sigur de mântuirea lui.

Read Full Post »

Tot mai multe voci din mediul evanghelic (si nu numai) rostesc astazi, intr-un ton apocaliptic, sub diferinte forme, adevarul vestit de secole prin pofetii biblici, si care intr-o zi va fi realitate: Isus revine.

Ideea revenirii lui Isus Hristos starneste, printre crestini, diferite reactii si emotii: bucurie, teama, ingrijorare, liniste, disperare etc, in functie de starea sufleteasca a individului, dar, mai ales, in functie de soteriologia lui (doctrina despre mantuire)- cea crezuta si insusita, nu cea declarata.

Asa se face ca nu putini crestini se regasesc in urmatoarea descriere, tradand astfel in ce ne punem (constient sau nu) increderea in raport cu venirea lui Isus Hristos:

„Am avut o zi aproape perfecta! M-am rugat aproape o ora si jumatate, am studiat Scriptura, la serviciu mi-am facut treaba cu maxima seriozitate si, avand o buna ocazie, chiar L-am marturisit pe Isus colegilor de munca. Dupa toate acestea, am mers cu familia la biserica si m-am bucurat de partasia cu fratii si surorile mele in Hristos. Ajuns acasa, am continuat alaturi de sotia mea, sa ma gandesc la binecuvantarile de care Domnul ne-a facut parte in ultimul an. Oh, daca ar veni Domnul la finalul acestei zile, m-ar gasi in regula si cu siguranta m-as afla pe lista celor ce vor fi rapiti.”

„Ziua de azi a fost un dezastru… Nimic nu a fost cum imi doream! De dimineata m-am trezit mai tarziu decat de obicei, iar rugaciunea am facut-o in mare graba, in timp ce conduceam spre munca. De fapt, la a doua intersectie, dupa ce un sofer neatent mi-a taiat calea, m-am maniat asa tare in inima mea pe el, incat mi-a fost si rusine sa mai continui sa vorbesc cu Domnul. La munca am rabufnit din nou si am raspuns mai putin prietenos si binevoitor colegului meu care imi cerea ajutorul in rezolvarea unei probleme destul de simple (pe care parca nu o pricepe oridecatori i-as explica). Mi-am cerut iertare inainte sa plec, insa toata ziua am fost trist din acest motiv; din cauza asta nici nu am mai considerat oportun sa spun despre Isus Hristos atunci cand s-a ivit ocazia si cei din jur discutau despre relegie. Si ca sa fie totul rau pana la capat, ajuns acasa m-am certat cu sotia, care , cum am venit, mi-a atras atentia sa nu mi mai las incaltamintea pe hol, ci sa o pun in dulap. A urmat o discutie destul de urata…nervi, furie si cuvinte pe care le regret. Am plecat la fotbal suparat pe ea si dezamagit de mine. Acum, in drum spre casa, ma gandesc sa-mi cer iertare… Ahhh, daca ar veni Domnul acum, avand in vedere starea in care ma aflu si dezastrul facut astazi, ma intreb daca m-ar lua si pe mine. Deja ma cuprinde teama si ingrijoarea si spun in inima mea: Doamne, sper ca nu vei veni in seara asta!”

Din pacate, cred ca descrierile de mai sus sunt experientele multora dintre noi, care ne legam mantuirea, intr-o mai mica sau mai mare masura, in mod eronat, de rezultatele noastre spirituale, considerandu-ne acceptati in ochii lui Dumnezeu in functie de reusitele personale. Asa se face ca intr-o zi suntem plini de bucuria mantuirii si gata pentru revenirea Lui, iar in alta zi, ne indoim de mantuirea lui Dumnezeu si ne tremura picioarele cand ne gandim la faptul ca El vine din nou.

Totul e in functie de noi, de performantele noastre, de ascultarea noastra si de cat de bine am reusit sa ne raportam noi la EL. O soteriologie cu omul in centru. O mantuire care se clatina la cel mai mic vant si care, daca suntem onesti, niciodata nu ne da curajul sa spunem: sunt pregatit, sunt al Lui, sunt mantuit! Aceasta este si cauza pentru care atat de multi crestini sinceri astazi nu mai au siguranta mantuirii. Pentru ca mantuirea lor este in mod eronat legata de ei: esti bine azi- esti mantuit!; esti mai putin bine azi- nu mai pot spune ca esti mantuit…; esti rau azi- nu mai esti mantuit!.

Asta este si motivul pentru care de-alungul anilor am auzit aceleasi persoane marturisind cand ca sunt mantuiti, cand ca nu mai stiu daca sunt.

La fel se intampla si cand vine vorba de revenirea lui Isus Hristos. Din pacate, pentru unii, revenirea Domnului e un fel de loterie: daca te prinde intr-o zi buna, ai sanse mari; daca te prinde in zilele tale proaste- Dumnezeu cu mila! ramai de rusine. Nu-i de mirare ca cei mai sinceri dintre noi la intrebarea esti pregatit?, se uita in inima lor, pleaca capul si raspund: nu cred… Pentru ca niciodata nu vom putea sa stabilim in functie de ceea ce este in noi, daca suntem sau nu demni de acceptat in cer si de primit inaintea lui Dumnezeu. Iar cine se considera demn de primit, pe baza a ceea ce gaseste in viata lui, fie nu este onest, fie este orb de-a binelea.

In vremurile astea tulburi, cand venirea lui Isus este mai aproape ca oricand, ar trebui sa ne reconsideram teologia cu privire la mantuire si sa ne intrebam inca o data: in ce imi pun speranta pentru ziua revenirii Domnului? de ce imi leg credinta? De faptele mele bune- care sunt o haina manjita? De ascultarea mea intotdeauna imperfecta? Sau de Hristos – singura mea nadejde? De moartea Sa si invierea Sa- singurul meu garant in fata dreptatii lui Dumnezeu?

„De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji și puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos!”

Ne pregatim, suntem treji, ne sfintim- pentru ca suntem ai Lui, pentru ca ne este drag sa-L ascultam pe cel ce ne-a oferit o mantuire deplina! Nu ca sa fim acceptati! Ci tocmai pentru ca suntem deja acceptati si suntem pe lista de onoare la nunta Mielului.

Amin!

Read Full Post »


In ciuda faptului ca la nivel global cunoastem cel mai ridicat nivel de trai din istoria omenirii, suntem aproape la fel de fragili in fata morti ca in urma cu cateva secole ori milenii. Bunastarea materiala de care ne bucuram nu a reusit nicicum sa indeparteze ingerul mortii, care se abate inevitabil, mai devreme sau mai tarziu, asupra fiecaruia dintre noi.

In ciuda faptului ca tehnologia ne-a facut viata mult mai usoara, iar efortul istovitor a fost inlocuit in mare masura de diverse aparate sofisticate, am ramas la fel de fragili in fata sfarsitului nostru. Confortul secolului nostru ne-a ajutat sa realizam cat mai multe activitati intr-un timp cat mai scurt, dar nu a reusit sa adauge ani vietilor noastre si nici sa opreasca curgerea.

In pofida faptului ca stiinta medicala a avansat exponential in ultimele decenii, ne gasim, cu cateva exceptii, la fel de fragili in fata bolilor care ne cotropesc vietile si care in cele din urma ne trag in pamant. Medicina cu tot arsenalul ei nu poate tine piept mortii, care invinge in ultima instanta chiar si pe cel mai iscusit doctor.

Suntem fragili, oricat ne-am lupta sa schimbam asta.

Mancam sanatos pe cat posibil, facem sport saptamanal, evitam joburile ce ne epuizeaza, calatorim in siguranta, ne prezentam la medic anual pentru analize, nu ne implicam emotional prea mult, evitam excesele, ne calculam fiecare pas… dar, in ciuda eforturilor noastre disperate, viata noastra isi gaseste cumva sfarsitul, oricat de strans ne-am agata de ea.

Suntem fragili si neputinciosi in lupta pentru viata, asa cum afirma si inteleptul Solomon: „omul nu este nu este stăpân pe suflarea lui, ca s-o poată opri, şi n-are nicio putere peste ziua morţii; în lupta aceasta, nu este izbăvire” (Eclesiastul 8:8).

Saptamanile trecute, cand neasteptat au plecat de langa mine doua persoane dragi, am inteles o data in plus ca „nu suntem decat un abur, care se arata putintel si apoi piere” (Iacov 4:14), oricat am fi de grozavi.

Suntem fragili… „ni se duc anii ca un sunet; viata noastra se ridica la saptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci… caci trece iute, si noi zburam” (Psamlul 90: 9,10).

Suntem fragili… ca iarba de pe camp, care „infloreste dimineata si creste, iar seara este taiata si se usuca” (Psalmul 90:6).

Suntem fragili si „cu o moarte suntem toti datori …” (George Cosbuc, Decebal), dar, cu toate acestea, ne incapatanam cu strasnicie sa ne gandim la sfarsitul nostru si la ce va urma dincolo de piatra rece a mormantului. Suntem fragili, fara exceptie, insa cat de putini dintre noi ne intrebam care sa fie rostul vietii noastre scurte, pentru ce ne nastem si de ce murim?

Daca ai citit pana aici, te provoc sa te gandesti la urmatorul lucru: absolut sigur, peste cel mult 100 ani nu vei mai fi in viata; iar daca viata ta, intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, se va sfarsi, intelept ar fi sa te pregatesti pentru acel moment.

In urmatoarele articole, as vrea sa te pot ajuta cu raspunsuri la doua dintre intrebarile cruciale ale vietii, si anume: de ce murim? si care este rostul vietii noastre? .

Read Full Post »

Importanța bisericii (cu sensul de comunitate locală formată din oameni născuți din nou, care practică în mod autentic credința creștină) este relevată fără echivoc în scrierile Noului Testament; atât epistolele – care ele însele sunt scrieri adresate unor biserici, cât și cartea Faptele apostolilor- unde se menționează faptul că întâii creștini „stăruiau în legătura frățească” (Fapte 2:42) și se întâlneau în fiecare zi, consemnează următoarea realitate: comunitatea credincioșilor, tradusă prin „biserică” ori „adunare”, prezenta o valoare importantă pentru credincioșii vremii.

Pe lângă Noul Testament (prin epistole și Fapte), stau martore multe texte ale Vechiului Testament, care, deși nu făceau referire la biserică, subliniau importanța închinării comunitare, la Cortul Întâlnirii, și mai apoi la Templu. De asemenea, Evangheliile, respectiv epistolele pauline, ne relatează faptul că Însuși Isus Hristos, iar mai apoi apostolul Pavel, au frecventat „bisericile” vremii (sinagogile), fără urmă de dispreț.

Cu toate aceste texte ce abundă în Scripturi, trăim vremuri în care pare că biserica nu mai este prețuită prea mult de către „sfinții ei”, iar credința pare să-și fi uzat pentru mulți sensul comunitar, fapt pentru care auzim adesea: „mă rog în camaruța mea, nu e nevoie să vin la biserică!”, „eu trăiesc acasă cu Dumnezeu!”, „am credința în inima mea, nu e nevoie să o arăt adunării!”. Pe lângă această categorie de oameni (sinceri, dar naivi) descrisă prin cuvintele de mai sus, mai există o altă categorie de creștini ce frecventează rareori bisericile și care este caracterizată prin expresiile: „sunt atâția ipocriți în biserici, că nu mai are rost să vin!”, „mai bine acasă, decât să-l văd pe x cum se dă drept sfânt!”, „bisericile nu mai sunt ce au fost cândva! Astăzi cele mai multe sunt praf!” etc.

Deși motivele pot fi multiple, unele dintre ele chiar justificate, aș vrea în scurte cuvinte să împărtășesc cu voi, din experiența mea nu foarte vastă, care ar fi pericolele ce decurg din lipsa frecventării unei biserici și care ar putea fi cauzele reale, profunde ale acestui fapt.

Înstrăinarea de biserică, în primul rând, favorizează trăirea în întuneric și păcat. Desigur, putem veni la biserică regulat, mascându-ne păcatele sub hainele unei religiozități exterioare, însă lipsa comunității, creează invariabil un teren propice pentru păcatele interioare. Mă pot ușor obișnui cu înfrângerile din viața personală, când nu-i nimeni lângă mine care să mă corecteze, îndrume, ajute ori sfătuiască. De altfel, aici e valabilă și reciproca: când viața mea spirituală e la pământ, când permit păcatului să și facă cuib în sufletul meu, inevitabil scade pasiunea pentru părtășie, frați și biserică, evitând contactul cu ei, pentru a nu mă vulnerabiliza.

Din proprie experiență pot spune că perioadele în care relația mea cu Dumnezeu a fost la pământ, au adus cu ele lipsa chefului de a fi în prezența sfinților, în biserică.

De aceea cred că, în cele mai multe cazuri, lipsa participării la adunările credincioșilor, trădează problemele de ordin interior din viața noastră, fiind un semn al absenței sănătății spirituale.

Trist e că în momentele acelea, dacă nu deschidem ochii larg pentru a ne vedea păcatele, putem găsi o mulțime de scuze: lipsa timpului, faptul că alții sunt ipocriți, calitatea slabă a programului ori faptul că cineva ne-a rănit.

Una dintre lucrările diavolului va fi mereu aceea de a încerca să ne țină departe de credincioși, mai ales în situațiile în care ne luptăm cu păcate și suntem biruiți. Însăși firea noastră păcătoasă se luptă din răsputeri să evite lumina părtășiei și confruntarea dureroasă cu adevărul, dorind să nu ne expunem deloc celorlalți.

Deși spuneam că pot fi diverse pericolele la care ne expunem când nu suntem consecvenți părtășiei fraților, aș vrea pentru moment să medităm la pericolul expus anterior, cât și la cauza prezentată și să ne întrebăm cu sinceritate: ce păcat anume ne ține departe de biserică și ne fură dorința de a fi în prezența copiilor lui Dumnezeu? Ce idol din viața noastră ne împiedică să participăm la închinarea comunitară, în biserica lui Hristos? Care este motivul real, din spatele scuzelor, pentru care nu ne găsim plăcerea, sa fim alături de ceilalți credincioși?

Dacă ai citit rândurile acestea și ești printre cei care nu au tragere de inimă în a merge la biserică, aș vrea să conștientizezi pericolul: depărtarea de comunitate este un factor ce favorizează trăirea în păcat și întuneric, căderile și eșecurile. De altfel, păcatul din viața ta s-ar putea mai apoi să fie cel care te ține departe de biserică, refuzând durerea expunerii la adevăr și vulnerabilizarea.

Despre alte pericole și cauze, în curând, în următoarele articole.

Multe binecuvântari!

Read Full Post »

Prima zii de scoala pentru baiatu meu, printu meu. Nu mia placut ca lea dat prea multe carti si caete care sa le care copilu meu de 6 ani zii de zii in gheozdan. E prea greu pentru el. Invatatoarea nu prea e buna ca e cam tanara ce sa invete ea pe baiatu meu care el stie orocum mai multe ca altii copii de varsta lui.

Sistemu de anvatamant e praf. Face materi multe nu mai e ca pe vremea mea. Lea loat la intrare si temperatura la copiii da eo mam certat cu ala ca nare voie la copilu meu sa ia nimeni temperatură.

Al las un an la scoala. Da daca nu merge facem noi cu el acasa home skuling. Sigur e mai bine asa ca are cenvata si el.

Maria, 35 ani, mama lu Maryo din clasa 0.

Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Dumnezeu sa binecuvânteze Romania și pe copiii care în curând probabil vor începe școala!

Read Full Post »

Mai jos, aveți câteva fragmente din predica lui Spurgeon, „Particular Redemption”, rostită în Londra, în anul 1858.

(Ascultând cuvintele sale, acum înțeleg mai bine de ce C. H. Spurgeon a fost supranumit prințul predicatorilor.)

„Un singur pacat poate ruina pentru totdeauna un suflet; si mintea umana nu poate cuprinde infinitatea raului care zace in maruntaiele unui singur pacat.  Exista o vina infinita, care se asterne peste o singura nelegiuire, impotriva maiestatii Cerului.  Astfel incat, daca tu si cu mine am fi pacatuit doar o singura data, nimic altceva decat o ispasire – infinita ca valoare, ar putea vreodata sa spele pacatul acesta si sa faca ispasire pentru el.  Dar spune-mi, a fost o singura data cand eu si tu am pacatuit?

Nu, fratii mei, ci nelegiuirile pe care noi le-am facut sunt mai numeroase decat firele de par de pe capul nostru; si ne-au biruit decisiv.

….

O, voi stele ale cerului!  Pot astronomii masura distanta pana la voi si pot ei spune cat de inalte sunteti?  Dar, oh, vai!  Voi pacate ale omenirii!  Voi intreceti toate masurile!  O, voi cei mai inalti munti!  Camara vanturilor si locul unde ia nastere furtuna!  Omul se poate catara pe inaltimile voastre si poate sta pe zapezile voastre, minunandu-se; dar voi, inaltimi ale pacatului!  Voi turnuri mai inalte decat gandurile noastre; voi adancimi ale nelegiuirii!  Sunteti mai adanci decat ar indrazni imaginatia noastra sa se cufunde.

Ma acuzati ca defaimez natura umana?  Aceasta pentru ca nu o cunoasteti.  Daca Dumnezeu v-ar descoperi voua insiva adancurile inimii voastre, mi-ati fi martori, ca, departe de a exagera cand spun aceasta, cuvintele mele saracacioase au esuat in a descrie disperarea rautatii noastre.  Ah!  Daca am putea privi fiecare din noi inlauntrul inimilor noastre astazi – daca ochii nostri ar putea sa priveasca in interior, pentru a putea vedea rautatea crestata  cu o penita de diamant pe inima noastra de piatra, am spune atunci predicatorului, ca oricum ar portretiza si descrie ticalosia vinovatiei noastre, nu poate cu nici un chip sa exagereze.”

Întreaga predică o regăsiți în linkul de mai jos:

https://youtu.be/kYuHDj6dWno

Read Full Post »

În ultimele săptămâni, mintea și inima mi-au fost adânc frământate de un verset din Scriptură, și anume de o afirmație a Domnului Iisus Hristos, consemnată în Evanghelia după Ioan, în capitplul 4, care, într-o anume împrejurare, le spunea ucenicilor Săi: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrările Lui”. (Ioan 4:34)

Oare ce a intenționat Mântuitorul, prin această afirmație, să comunice ascultătorilor Săi, cât și cititorilor din orice veac?

Fără vreun dubiu, afirmația relevă importanța voii lui Dumnezeu Tatăl în viața lui Isus Hristos. El voia să ne transmită că voia Tatălui prezintă pentru duhul Său o importanță covârșitoare, care depășește orice necesitate fizică.

După cum mâncarea este esențială pentru trupul oricărui om care vrea să trăiască, tot astfel, pentru Hristos esențială era voia lui Dumnezeu. Sufletul Său se hranea cu voia lui Dumnezeu, găsindu-și menirea și satisfacția în împlinirea ei. Pentru El, voia Tatălui era totul, punând mai prejos orice altă necesitate, fie ea chiar de ordin fizic.

Dragul meu cititor creștin, e momentul să ne întrebăm dacă și pentru noi voia lui Dumnezeu reprezintă cu adevărat mâncarea preferată a sufletului nostru. Căutăm oare, mai mult decât orice altceva în lumea asta, împlinirea voii lui Dumnezeu în viețile noastre? Simțim noi că viața noastră s-ar sfârși și că nu ar avea absolut niciun rost dacă am fi în afara voii Lui? Este ea în mod real cel mai de preț lucru pentru sufletele noastre? Facem noi din voia lui Dumnezeu scopul primordial al existenței noastre? Punem voia Sa mai presus de dorințele noastre legate de carieră, bogăție, faimă, confort sau chiar familie?

În cazul în care răspunsul nostru nu este unul afirmativ, e timpul să ne pocăim. Să ne pocăim de faptul că, deși ne numim creștini, avem alte lucruri mai de preț în inimile noastre decât voia lui Dumnezeu; să ne pocăim că, deși spunem că suntem urmași ai lui Hristos, adesea în viețile noastre primeaza voia noastră, trăind pentru noi înșine, pentru plăcerile noastre și pentru planurile noastre efemere;

Este vremea să ne trezim și să facem din voia lui Dumnezeu mâncarea preferată a sufletelor noastre! Fie ca El să toarne în inimile noastre dorință de a împlini voia Sa, o dorință care să întreacă orice altă tânjire a sufletelor noastre!

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »

%d blogeri au apreciat: