Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Creştinism’ Category

Jertfirea lui Isus Hristos pe cruce este, în lumina creştinismului,  cel mai important fapt din istoria universului şi a omenirii. Crucea e locul unde Singurul Dumnezeu adevărat, Sfântul şi Dreptul Dumnezeu, Şi-a descoperit dragostea faţă de omul căzut, sacrificând ce a avut mai scump- pe Singurul Său Fiu, pe Cel în care Îşi găsea toată plăcerea şi care era una cu Sine din veşnicie.

Crucea e povestea tulburătoare în care Dumnezeul Întrupat moare de dragul unor fiinţe depravate care prin păcat I-au întors ostentativ spatele şi şi-au declarat independenţa.

Astfel, Dumnezeu Fiul face pasul „sinucigaş”, luând un trup de om şi coborând în lumea noastră ostilă. A coborât mai jos de iesle. A coborât mai jos decât postura de prunc cu origini dubioase, un posibil copil născut din curvie. A coborât mai jos decât statutul unui fiu al unei familii sărace dintr-un sat anonim al unei ţări neînsemnate politic şi geografic, maracate cu punct pe o hartă planetară. A coborât mai jos decât titlul de samaritean care are drac. Mai jos decât a fi neînţeles şi considerat lunatic chiar de cei din familia sa.  A coborât mai jos decât a fi prietenul vameşilor şi prostituatelor, văzut ca un mancăcios şi băutor de vin. A coborât mai jos decât a purta o cunună de spini şi a îndura insultele şi loviturile unor oameni ca noi, orbiţi de păcat. A coborât mai jos decât a fi respins de chiar cei pe care îi crease cu atâta dragoste. A coborât până la cruce. A coborât pâna în iad- în iadul care a însemnat despărţirea de Tatăl, de Cel cu care era una din eternitate.

Crucea e locul unde ne întelegem condiţia, locul unde se reflectă cel mai limpede adevărul despre noi şi despre hăul întunecat al decăderii noastre.

De asemenea, crucea e locul unde se descoperă caracterul lui Dumnezeu. Locul unde înţelegem dreptatea şi dragostea Lui. Dreptatea care a lovit necruţător în Cel ce S-a Încărcat cu păcatele milenare ale umanităţii. Dreptatea lui Dumnezeu care L-a zdrobit, L-a şters de pe pământul celor vii, socotindu-L vinovat pentru orice fărădelege săvârşită sub soare. Şi dragostea lui Dumnezeu care a ales să-Şi jertfească Fiul, cruţându-ne pe noi. Dragostea prin care Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine Însuşi, salvându-Şi creaţia.

Nu cred a fi ceva mai important în creştinism ca jertfa lui Hristos. Nu văd altă sursă de unde ar putea să izvorască nici măcar o fărâmă de har în afara acestei lucrări perfecte şi complete. Nu văd o altă cale de a ne naşte din nou, decât trecând pe la cruce. Nu văd în viaţa creştină o altă sursă de viaţă şi o altă motivaţie mai puternică a trai în sfinţenie decât crucea. Trebuie să ne aducem trupurile noastre ca o jerftă vie, motivaţi de îndurarea lui Dumnezeu revelată în Hristos. Dacă Hristos şi jerfta Lui descoperită prin lumina Duhului Sfânt nu ne motivează la ieşirea din pasivitate, atunci nimic altceva nu ne-ar putea motiva vreodată.

Avem nevoie de predici antrenante, motivatoare şi emoţionante despre ce ar trebui să facem noi ca şi creştini, sau necreştinii pentru a se converti, dar cred că cea mai motivatoare realitate este revelarea crucii lui Hristos. Dacă asta ne lasă inima rece, nicio altă predică nu cred a ne putea mişca.

Nu mai vreau un creştinism unde crucea să fie un lucru secundar, adiacent, un adevăr de care ne putem despărţi când devenim mai maturi spiritual, de care ne putem lipsi pentru că avem alte lucruri mai importante care să ne preocupe. Cred că predicarea lui Hristos şi a crucii trebuie să fie centrul creştinismului, altminteri vorbim în speţă despre orice altceva, dar numai creştinism nu poate fi numit. Cred că persoana lui Cristos şi lucrarea Sa reprezintă singura temelie pe care putem clădi ceva durabil în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Cred că Pavel nu a avut vederea prea strâmtă şi nu a exagerat când a afirmat că nu vrut să ştie altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Cred că afirmarea centrailtăţii crucii în propovăduirile sale nu a fost un moft ori un blocaj psihologic.

Cred că toate celelate- învăţături, îndemnuri, mustrări, proorocii, semne şi minuni chiar, îşi au importanţa lor, însă toate trebuie să aibă drept temelie lucrarea lui Hristos.

Cred că crucea- unde Cristos S-a răstingnit- e semnul creştinismului.

Acum când mi-a fost dat să văd o scânteie numai din frumuseţea Cristosului crucificat îmi vine „să spun ca şi când aş urla” că acolo trebuie să ne întoarcem pentru a Îl regăsi pe Dumnezeu şi a ne afla pe noi înşine: la CRUCE!

Read Full Post »

„Ai milă și iartă-mi păcatul!”, strigă cu ochii în lacrimi vinovatul David… Iar Dumnezeu plin de-ndurare răspunde:  „Nu vei muri. Ești iertat.”

„Mântuiește-ne, Doamne, de crunta robie!”, strigă-n suspine nălțate spre cer evreii-n Egipt… Iar Dumnezeu le răspunde trimițându-l pe Moise să conducă exodul.

„Izbăvește-ne de povara vrășmașilor noștri!”, strigă Israel adesea spre Yahweh… Iar El, binevoitor, ridică-n popor câte-un jude-erou.

„Doamne, mai lasă-ndurare!”, plânge în hohote și strigă Ezechia… Iar Domnu’-l aude și-i adaugă ani la viață.

„Dă-ne iertare, o, Doamnne, căci n-am împlinit tot ce scrie în Lege!”, se roagă Iosia sfâșiindu-și haina… Iar Domnul cel bun amână  pedepsa.

„Scapă-mă!”, strigă neascultătorul de Iona, din burta chitului, din inima mării… Iar Domnu-i răspunde, și peștele îl lasă la țărm.

„Dumnezeule! Dumnezeule!”, strigă pe cruce Iisus, El-  Omul perfect, Cel deopotrivă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut… Și-n cer e tăcere adâncă. Și Dumnezeu nu răspunde… ca azi să-ți răspundă și ție, și mie, când strigăm din inimi spre El.

(„Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă… În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai. Strigau către Tine, şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine, şi nu rămâneau de ruşine. Dar eu sunt vierme, nu om…”Psalm 22: 2, 4-6.)

Read Full Post »

Ca să mă țin de cuvânt, pentru luna septembrie vă recomand o nouă carte, și anume Dumnezeu este Evanghelia, de John Piper. Mărturisesc că aceasta este una dintre cele mai bune cărți creștine, dacă nu cea mai bună, din cele citite până acum; totodată această carte mi-a schimbat perspectiva asupra Evangheliei biblice, făcându-mă să înțeleg centralitatea lui Hristos în Vestea Bună.

DUMNEZEU ESTE EVANGHELIA: Meditaţii asupra dragostei lui Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine.

Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina în întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. – 2 Corinteni 4:6

Cartea aceasta este un strigăt ieşit din inima lui John Piper. El pledează în favoarea faptului că Dumnezeu Însuşi, revelat în moartea şi învierea lui Cristos, este darul suprem şi cel mai măreţ al Evangheliei.

Niciuna dintre faptele lui Cristos menţionate în evanghelii şi niciuna din binecuvântările pe care noi le primim prin Evanghelie nu poate fi o veste bună dacă nu reprezintă un mijloc prin care am văzut şi ne-am desfătat cu gloria lui Cristos. Iertarea este o veste bună pentru că deschide calea spre o părtăşie plină de bucurie cu Dumnezeu. Justificarea este o veste bună pentru că ne asigură intrare liberă la bucuriile pe care le găsim în prezenţa lui Dumnezeu. Viaţa eternă este o veste bună pentru că devine o bucurie veşnică împreună cu Cristos.

Darurile lui Dumnezeu sunt o binecuvântare doar în măsura în care ne conduc la Dumnezeu. Iată ce este dragostea lui Dumnezeu: angajamentul Lui de a face tot ce este necesar (cel mai dureros fiind moartea Fiului Său) pentru a ne înnobila cu ceea ce ne dă profunzime şi o împlinire trainică – adică cu El Însuşi.

Cartea poate fi comandată AICI.

Vă doresc o toamnă cu binecuvântări din belșug!

Read Full Post »

Revin după o perioadă lungă de repaus, punându-vă în scris frământările mele din ultima vreme, cu privire la dragostea lui Dumnezeu.

Am auzit, adesea, o mulțime de predicatori spunându-le oamenilor că Dumnezeu îi iubește, ceea ce este un fapt, indiscutabil, adevărat.  Problema constă în aceea că ascultătorul, mândru din fire, în cele mai multe cazuri, consideră dragostea lui Dumnezeu ca fiind ceva absolut normal, obișnuit, corect. „Desigur că Dumnezeu mă iubește, doar sunt un bărbat bun (o femeie cumsecade, un tânăr detreabă)”, își spune omul, văzându-se, prin lentilele proprii, vrednic să fie iubit.

Astfel, dragostea lui Dumnezeu, precizată dar neexplicată, în ochii necreștinului apare deseori ca un lucru extrem de banal, ce nu merită prea multă atenție din partea lui, ori care, în cel mai bun caz, stârnește interes doar pentru că ridică omului stima de sine, după ideea: „dacă până și Dumnezeu mă iubește, înseamnă că e ceva de capul meu.”

Însă, adevărul e că dragostea lui Dumnezeu pentru noi oamenii este extrem de nedreaptă (injustă, inechitabilă), în sensul că nu își găsește niciun temei în noi înșine. Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, atrăgători, drăguți, simpatici, cumsecade, morali ori în vreun alt fel vrednici de iubit. Nedreptatea constă în aceea că nu avem în noi nimic care să-L facă pe Dumnezeu să ne iubească, nimic care să-L facă să privească cu plăcere spre noi, nimic care să-L atragă.

Dimpotrivă, Biblia ne spune că noi, prin păcatele noastre (minciună, invidie, curvie, răutate, egoism etc.), am devenit dușmani ai lui Dumnezeu, trecând de cealaltă parte a baricadei, în tabăra rebelilor; pe fruntea noastră nu scrie nicidecum că suntem oameni vrednici de iubit de către Dumnezeu, ci răzvrătiți ce merităm cu prisosință din partea Sa ură, respingere și mânie.

Privind în față adevărul cutremurător despre noi, dragostea lui Dumnezeu pare cel mai nedrept, nefiresc și pe deplin nemeritat lucru din univers. Dumnezeu ne iubește, nu pentru ce suntem noi, ci în ciuda a ceea ce suntem noi. Orice picătură din iubirea Sa ce cade peste viețile noastre e numai un favor. Dumnezeu nu ne datorează nimic.

Gândul ăsta ar trebui să ne smerească, iar în același timp să ne umple de recunoștință la adresa lui Dumnezeu, care ne iubește injust, adică fără temei în noi înșine. Și pe de altă parte, ca propovăduitori ai Evangheliei, consider că ar trebui să ne facă responsabili a le explica oamenilor natura dragostei lui Dumnezeu, astfel încât să nu fi redusă la dimensiuni banale și pentru a nu spori mândria ascultătorilor.

Notă: Pentru a fi limpede pentru toți, în cele de mai sus termenul „nedreptate” nu se referă la încălcarea dreptății divine, ci doar la faptul că, privind spre noi, dragostea lui Dumnezeu e în modul cel mai profund nemeritată, inechitabilă, incorectă.

Read Full Post »

Cuvintele de față s-au grămădit în mintea mea în urma descoperirii, în cartea lui Larry Crabb (Biserica adevărată), a unor versete biblice aparținând profetului Amos.

Iată textul cu pricina: 4. Căci așa vorbește Domnul către casa lui Israel: „Căutați-Mă, și veți trăi!

5. Nu căutați Betelul, nu vă duceți la Ghilgal și nu treceți la Beer-Șeba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, și Betelul va fi nimicit.

6. Căutați pe Domnul, și veti trai! …” Amos 5: 4-6

Se pare că poporul Israel din timpul profetului Amos, în ciuda constantei sale frecvențe la importantele centre religioase naționale (Betel, Beer-Șeba, Ghilgal), traversa o perioadă de profundă criză spirituală. Problema scoasă la iveală de către profet consta în faptul că oamenii vizitau locașurile de închinare ale vremii, fără gândul unei închinări veritabile în fața Dumnezeului Adevărat; participarea lor la activitățile religioase nu avea drept motivație căutarea lui Dumnezeu și a voii Lui, ci forma prin sine însăși un scop independent; religia era practicată de dragul religiei; Dumnezeu era uitat.

Într-o astfel de vreme, când tot ceea ce conta pentru evrei era mersul la Betel, Ghilgal și Beer-Șeba, mesajul lui Amos, venit din partea lui Dumnezeu, suna astfel: „Opriți-vă! Încetați să mai mergeți la Betel, Ghilgal ori Beer-Șeba! Prezența voastră în aceste locuri de închinare a devenit zadarnică, întrucât ați uitat adevăratul scop pentru care ar trebui să fiți acolo. Motivațiile voastre sunt greșite. Căuați pe Domnul și veți trăi!”

Privind înspre mine, cât și la creștinii din jurul meu (pentru a nu generaliza, mă refer la cei cunoscuți), întâlnirile noastre bisericești (formale sau informale) dovedesc adesea că ne asemănăm izbitor de mult cu poporul Israel din vremea profetului Amos, prin faptul că pierdem din vedere scopul esențial al adunării noastre laolaltă- căutarea lui Dumnezeu, și urmărim lucruri adiacente.

Așa se face că, în întâlnirile noastre, am ajuns să căutăm a ne simți bine, uitând de problemele noastre cotidiene, a socializa cu prietenii, a cânta imnuri înălțătoare din punct de vedere emoțional, a înălța rugăciuni frenetice, a asculta predici motivante sau chiar a ne liniști conștiința prin bifarea unei noi prezențe la programul duminical, întrucât ne-am simți vinovați rămânând acasă. Desigur, multe din aceste lucruri sunt bune… în măsura în care sunt subordonate adevăratului scop pentru care Dumnezeu s-ar aștepta să ne întânim: căutarea Sa.

Fiindcă am pierdut motivația reală ce trebuia să marcheze întâlnirile noastre, se întâmplă să plecăm, duminică de duminică de la programele bisericii, cu satisfacția că ne-am îndeplinit menirea și că am petrecut un timp bun, dar la fel de îndepărtați cu inima și viața de Dumnezeul Adevărat.

De aceea, mesajul profetului Amos este cât se poate de actual, amintindu-ne că Dumnezeu nu e mulțumit de mersul nostru rutinat la biserică, de căutarea noastră de programe frumoase cu predici bune și cântece sublime, de tânjirea după serile de tineret provocatoare de emoții intense, când din toate acestea lipsește cu desăvârșire căutarea după Dumnezeu, singurul lucru generator de viață sprituală adevărată (Zoe).

Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza pentru care bisericile noastre (unele dintre ele) par/sunt lipsite de viață. Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza unor vieți individuale lipsite de vlagă, putere și biruință în lumea spirituală. (E evident că, în lipsa unei căutări adevărate a Izvorului de Viață, vom suferi de absența vieții.)

În încheiere, consider că eu și cu tine ar trebui ca în fiecare întâlnire bisericească (formală sau informală) să răspundem cu onestitate la întrebarea: ce caut eu aici? Iar răspunsul să fie în modul cel mai sincer și real cu putință: dincolo de toate lucrurile bune, Îl caut pe Dumnezeu!

Read Full Post »

La sfârșitul lunii lui cuptor vă recomand o nouă carte: Biserica adevărată. Există? Pot să o găsesc?

Unde pot găsi o biserică pe care să vreau s-o frecventez?
Aceasta e întrebarea care frământă inima şi mintea unuia dintre scriitorii şi dascălii evanghelici contemporani de frunte. Dr. Larry Crabb crede cu înflăcărare în Isus Cristos şi în Cuvântul lui Dumnezeu. A făcut parte decenii întregi din biserică, dar, în ultimii ani, a remarcat o tendinţă îngrijorătare nu doar în sine însuşi, ci şi printre liderii şi membrii de rând ai bisericii, indiferent de generaţia din care aceştia fac parte.
Oare de ce eu şi alţii – care decenii întregi au mers cu credincioşie şi în mod constant la biserică – ne pierdem interesul pentru frecventarea bisericii, ca să nu mai vorbim de implicare?

Cu o surprinzătoare smerenie şi francheţe, Dr. Crabb îşi prezintă preocuparea tot mai stăruitoare pentru această problemă, care îi frământă pe membrii bisericilor din ziua de azi, şi viziunea despre biserică ce a rezultat pe urma acestui efort de investigare.

O adunare devine biserică atunci când oamenii se întâlnesc pentru un singur scop suprem, nu ca să se bucure de viaţă, nu ca îi ajute pe alţii să se bucure de viaţă, nu ca să îi convingă pe alţii să găsească viaţa în Isus, ci să semene tot mai mult cu Isus în motivaţiile, gândurile şi poftele lor – toate pentru plăcerea Tatălui.

Onestă, practică şi revigorantă, cartea Biserica adevărată reprezintă o minunată dovadă că Duhul Sfânt lucrează, conducând un scriitor către o înţelegere profundă care poate avea impact asupra unei întregi generaţii.

„Cartea lui Larry Crabb, Biserica adevărată, este însuflețită de o pasionantă claritate referitor ce ar putea fi – ce trebuie să fie – poporul lui Isus Cristos pe pământ. Dincolo de practici sufocante şi de proiecte fercheşe, el ne conduce spre aspra confluență dintre dragoste şi sinceritate, unde putem locui unii cu alţii în prezenţa Sfintei Treimi. Acela este teribilul loc al sfinţeniei şi al puterii. Îndrăznim să mergem acolo? Îndrăznim să nu mergem?” Dallas Willard

Read Full Post »

M-am gândit în urmă cu ceva vreme la abordarea Domnului Iisus față de bogatul care a alergat la Sine pentru a afla secretul moștenirii vieții veșnice. Răspunsul ultim al Mântuitorului pare pe cât de categoric și provocator, pe atât de ironic.

„Un singur lucru îți lipsește…”, spunea Iisus. Când cineva face o astfel de afirmație, te-ai aștepta ca singurul lucru lipsă despre care vorbește să fie unul de importanță minoră, în comparație cu ceea ce omul-interlocutor posedă. Ar părea că spune: „Ai 249 de dolari. Îți mai lipsește unul singur ca să-ți cumperi bicicleta mult dorită.” Până la urmă, ce este un singur dolar în comparație cu cei 249? Un fleac! Îți lipsește doar unul.

„Un singur lucru îți lipsește…” Bănuiesc că, auzind prima parte a răspunsului, omul din fața lui Iisus s-a simțit încurajat. „Un singur lucru!? Grozav! Sunt atât de aproape! Am tortul, am pus și lumânarile, îmi lipsește doar focul.”

Care să fie singurul lucru, Doamne, se întreba nerăbdător omul, așteptându-se la un fleac.

Și Iisus continuă. „Un singur lucru îți lipsește… vinde tot, dă săracilor, și urmează-Mă!” Gândesc că omului i s-a prăvălit tot ceru-n cap. Grozav fleac! Puțin lucru lipsă: să vinzi tot ce-ai strâns o viață!

Se pare că un singur lucru îi lipsea, dar nu genul de lucru de valoare insignifiantă, la care ar fi renunțat fără să clipească, ci o lepădare de ceea ce iubea el cel mai mult. Se pare că Iisus i-a spus ceva de genul: „Ai lumânările și focul. Un singur lucru îți lipsește: tortul.” Sau: „Ai potcoavele. Cal îți mai trebuie!” Ce ironie!

De altfel, se pare că Dumnezeu nu ne cere fleacuri, lucruri care nu ne costă nimic. Pe astea I le-am da cu mare drag. Însă El dorește să renunțăm la iubirile noastre care se ridică mai presus decât iubirea de El. Dumnezeu vrea să vindem tot ce avem noi mai scump în viață, orice ni-i mai drag ca El: poate iubirea de noi înșine, confortul, reputația, dependețele, timpul irosit în fața ecranului ori anumite relații.

Știu că nu sună deloc bine, însă aceasta-i provocarea creștinismului: „Lasă (vinde) tot ce ai și urmează-Mă!”

Și stiu că nu pare deloc convingător, decât după ce înțelegem că El a fost Cel dintâi care a lăsat totul… pentru mântuirea noastră!

 

 

Read Full Post »

În urmă cu câteva zile, citind capitolul 10 al Evangheliei după Marcu, mi s-a făcut lumină asupra unui pasaj pe care până atunci l-am privit cu ochi înceţoşaţi. Este vorba despre următorul fragment:

Copilaşii

13 I-au adus nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau.

14 Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei.

15 Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea!

16 Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.

Subiectul textului prezintă o importanţă majoră, întrucât Iisus condiţionează în mod absolut intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu de atitudinea omului de a fi asemenea unui prunc. Astfel, în mod natural, fragmentul naşte în mintea şi inima cititorilor următoarea întrebare: oare la ce s-a referit Mântuitorul când a spus că trebuie să fim precum copilaşii?

Să fi făcut referire la puritatea copilaşilor? Să fi fost oare o invitaţie la a deveni inocenţi pentru a putea fi apţi pentru Împărăţie? Există motive serioase să nu cred acest lucru.

Un prim motiv ar fi acela că, din experienţa acumulată în prezenţa celor mici, pot afirma că aceştia nu sunt absolut inocenţi şi că, în ciuda vârstei lor fragede, prezintă o înclinaţie naturală spre rău. Am întâlnit copilaşi care, în pofida educaţiei alese primită în familie, dau dovadă de răutate, neascultare şi egoism. Am cunoscut, de asemenea, extrem de mulţi copii care mint. Îmi amintesc în acest sens o scenă în care un băieţel de 4 ani, având o piatră în mână, îşi ameninţa bunica. Îmi amintesc de copilăria mea cu înjurături şi bătăi cu ceilalţi copii.

Copiii nu-s aşa de inocenţi pe cât am crede noi.

Un alt motiv constă în faptul că, în multe alte locuri, Scriptura ne învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu nu o vor primi oamenii perfecţi şi absolut puri (pentru că nu există astfel de oameni; toţi au păcătuit), ci păcătoşii care se pocăiesc şi cred în Iisus. Aşadar, invitaţia Domnului de a deveni asemenea pruncilor nu este o invitaţie la puritate. Ar fi prea târziu.

Consider că extrem de important pentru descifrarea textului este versetul 15, respectiv expresia a primi (Împărăţia lui Dumnezeu) ca un copilaş.

Copilaşii ştiu să primească. Ei ştiu să întindă mâna (un sinonim contextual pentru a primi este a întinde mâna). Copilaşii nu încearcă să dobândească prin eforturi proprii lucrurile bune ale părinţilor. Ei primesc grija şi dragostea familiei materializate în hrană, îmbrăcăminte şi educaţie, fără a căuta să plătească pentru ele. Prin comparaţie, oamenii mari îşi câştigă existenţa singuri, prin muncă, prin efort (antonimul contextual pentru a primi este a câştiga prin efort, a plăti).

Copilaşii nu au ce oferi. Ei întind către părinţi mâinile goale. Nu au monedă de schimb. Sunt incapabili să achite contravaloarea bunurilor primite.

Consider că Iisus a avut în vedere cu precădere acest aspect când a afirmat că „oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea!”

Oricine va încerca să câştige Împărăţia lui Dumnzeu prin eforturi personale, nu va intra în ea. Oricine va căuta, asemenea unui adult, să muncească din greu pentru a dobândi Împărăţia, nu va intra în ea. Oricine se va crede în stare, puternic, apt ori capabil să achite prin fapte bune contravaloarea Împărăţiei, nu va intra în ea. Oricine va considera că are suficiente resurse încât să plătească lui Dumnezeu preţul Împărăţiei, nu va intra în ea.

Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu se câştigă şi nu se dobândeşte.

Împărăţia lui Dumnezeu doar se primeşte! Iar pentru asta e nevoie, asemenea copilaşilor, să întindem către Dumnezeu mâinile goale. Să ne recunoaştem neputinţa, sărăcia şi incapacitatea de a putea vreodată să achităm costurile Împărăţiei. Pentru că Împărăţia a costat un preţ incomensurabil: viaţa lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Read Full Post »

Mulţi creştini şi-au format o imagine eronată despre omul smerit. El este identificat adesea cu un om la locul lui. Un om care nu spune niciodată nimic ce ar putea să deranjeze pe cei din jurul său. Astfel, omul smerit nu intră în discuţii contradictorii, oricare ar fi miza, sub pretextul că acestea nu zidesc.

Omul smerit, în cultura populară, dă dreptate oricui, înţelege pe oricine şi cedează chiar şi atunci când nu e cazul. Spune „da”, de dragul păcii, pentru a nu tulbura apele, pentru a nu strica relaţiile şi pentru a nu aduce dezbinare. Nu judecă lucrurile şi situaţiile, întrucât, spune el, noi nu suntem chemaţi să judecăm.

Omul smerit e excesiv de amabil. Nu pune întrebări deranjante. Are grijă să spună doar lucruri care nu tulbură pe nimeni. E întotdeauna neutru în probleme (în special în problemele bisericii), încercând să împace pe toată lumea.

Omul smerit e lipsit de entuziasm, blazat, sobru.

Privind la Domnul Iisus, întruchiparea perfectă a Omului smerit, observăm un alt fel de smerenie, care nu seamănă cu imaginea conturată anterior.

Iisus spunea întotdeauna adevărul, chiar dacă acesta, în unele cazuri, deranja la culme auditoriul. Iisus nu era un om care să-şi vadă de ale Sale, ba chiar, ctitind evangheliile, ai spune că uneori se băga unde nu-i fierbea oala. Un exemplu evident în acest sens este acţiunea de răsturnare a meselor schimbătorilor de bani din templu.

Iisus nu a evitat disputele de dragul păcii („Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ!). A fost provocator („nu vreţi şi voi să vă duceţi?”). A pus întrebări incomode („Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau dela oameni?”). Nu a coborât standardele pentru a fi popular ori pentru a-i mulţumi pe ceilalţi.

Iisus a iubit mult, dar în acelaşi timp a pretins mult („du-te de vinde tot ce ai… apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă”). Nu a fost excesiv de amabil, mieros (a mustrat aspru pe farisei şi cărturari). A judecat lucruri şi situaţii.

Iisus nu a fost omul moale, lipsit de entuziasm, blazat („Căci râvna Casei Tale mă mănâncă!”).

Privind spre El, trebuie să începem a pricepe că smerenia nu înseamnă timiditate, moliciune, frică de opinia publică, pace artificială, infinită îngăduinţă, coborârea strandardelor, lipsă de vlagă, ignoranţă ori pasivitate.

Cred că ar trebui să redefinim smerenia prin raportare la Iisus Christos!

Aşa să ne ajute Domnul!

Read Full Post »

Spuneam aici că viața, fie chiar cu Dumnezeu, trăită însă pentru noi înșine, este o viață ratată. Am fost creați (și re-creați) să trăim pentru El, de dragul Lui și spre slava Lui!

Problema cea mai mare, constatată prin experiență proprie, este că în mod instinctiv ne iubim viața și vrem să o păstrăm.

În pasajul din Marcu 8:31-38 (citiți aici), evanghelistul relatează cum Domnul Iisus le descoperă ucenicilor, în premieră, faptul că El va trebui să treacă pe drumul suferinței și disprețului și, în final, să Își dea viața, înviind a treia zi. Petru, uluit de acest posibil scenariu, Îl trage deoparte pe Iisus, mustrându-L, după cum remarcă Matei, cu următoarele cuvinte: „Să Te ferească, Dumnezeu, Doamne!” (Matei 16:23). Reacția Domnului față de spusele lui Petru este una cât se poate de radicală: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”

Ce eroare gravă în ochii Domnului a comis Petru de L-a determinat pe Iisus să rostească astfel de vorbe usturătoare?

Petru, prin cuvintele sale, nu a cerut lui Iisus nimic altceva decât să-Și scape viața, să Se protejeze, să Se gândească, mai întâi de toate, la Sine. Iar acest lucru pentru Domnul era inacceptabil. El venise pornit să-Și dea viața, să renunțe la propria Persoană de dragul altora, împlinind voia Tatălui, să se piardă pe Sine, salvându-i pe alții.

Domnul Iisus Îl avertizează pe ucenicul său că un astfel de mod de gândire, axat pe salvarea propriei vieții, este unul firesc, deloc în conformitate cu plan lui Dumnezeu.

Textul relevă două perspective contradictorii asupra vieții.

Prima dintre ele, cea obișnuită naturii umane, este aceea de a trăi viața pentru noi înșine, de a ține strâns cu mâinile de ea, de a evita cu orice preț suferința, zdrobirea și crucea, de a ne salva pe noi înșine. E perspectiva potrivit căreia viața este a noastră și pentru noi și, deci, putem face ceea ce dorim cu ea. E acel modus vivendi axat pe fericirea proprie, neținând cont de Dumnezeu decât în măsura în care Acesta contribuie la bunăstarea noastră.

Cealaltă perspectivă, contrară tendințelor noastre naturale, și descoperită prin Duhul Sfânt, este aceea de a trăi viața pentru Dumnezeu, de a-i da drumul din propriile mâini, de a nu căuta salvarea eului și evitarea crucii. Ea înseamnă conștientizarea faptului că noi suntem aici pentru El și pentru a împlini planurile Sale. Înseamnă a alege ascultarea de El, chiar și atunci când aceasta pare în defavoarea noastră și conduce la suferință.

Dragi prieteni, pe zi ce trece îmi devine tot mai clar faptul că Dumnezeu dorește ca noi (cei care ne numim creștini) să gândim dumnezeiește, asemenea Domnului Iisus, și în fiecare zi să renunțăm la noi înșine, la viața noastră, la pretențiile, visurile și precauțiile noastre și să trăim pentru El, de dragul Lui și pentru visurile Lui. Asta înseamnă zdrobire, cruce, moarte.

Alternativa este mult mai simplă și constă în a trăi în continuare (cu Dumnezeu) pentru noi înșine, pentru propriile plăceri și interese, căutând cu orice preț să ne salvăm viața.

Însă, paradoxal, această alternativă conduce inevitabil spre o viață pierdută…

Iată cum se încheie textul: „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va scăpa.”

Avem de ales: fie trăim pentru noi, ratându-ne viața, fie trăim pentru Domnul, împlinindu-ne menirea.

Cred ca acesta este terenul unei bătălii fundamentale în creștinism.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »

%d blogeri au apreciat: