Povestea mea nu e doar a mea, e cu siguranță, în punctele ei esențiale, povestea tuturor acelora care într-o zi au capitulat în fața dragostei lui Dumnezeu și L-au acceptat pe Iisus Hristos ca salvator în viețile lor.
Povestea mea a început în urma cu aproximativ 30 de ani, pe 16 iulie 1990, ziua când am respirat pentru prima dată aerul planetei noastre uimitoare.
Născut într-o familie obișnuită din Târgoviște, cu un tată ce lucra pe atunci în cadrul armatei și cu mama muncind într-una dintre fabricile orașului, am fost educat cu sarguință în ce privește bunul simț și respectul încă din fragedă copilărie. Pe atunci părinții mei, cât și bunicii, erau creștini ortodocși, atât de buni creștini încât mergeau de cel mult doua ori pe an la biserică, ca majoritatea cunoscuților, fără vreun interes pentru religie sau Dumnezeu.
Pe când aveam însă 6 ani, s-a întâmplat ca bunica să ajungă, prin fratele ei, într-o biserică mică evanghelică, unde se predica faptul că oamenii sunt păcătoși și au nevoie de Hristos pentru a fi salvați de judecata lui Dumnezeu și că prin simpla credință în jertfa lui Iisus, omul poate fi mântuit (salvat). Bunica a fost pătrunsă de aceste adevăruri și la scurt timp a hotărât să accepte oferta lui Dumnezeu pentru „mântuirea fiecăruia care crede.”
Acela a fost momentul când mântuirea a intrat în casa noastră, iar eu am început să merg la biserică împreună cu mama și bunica. Uneori am mers cu drag, pentru că îmi placea liniștea și pacea pe care o regăseam în biserică; alteori doar pentru că nu aveam de ales.
Astfel am intrat în contact și eu cu învățătura creștină despre Dumnezeu, păcat, iad și rai, salvare și iertare și despre judecata lui Dumnezeu.
Copil fiind, deși cunoșteam morala creștină, iar mama se străduia să mă educe în spiritul lui Hristos, am deprins destul de repede limbajul vulgar și înjurăturile colegilor de joacă. Astfel îmi amintesc că în adolescență rare erau zilele când să nu-mi fi scăpat câteva înjurături ori drăcuieli, semn că educația și morala nu erau de-ajuns să țină în frâu firea mea păcătoasă.
Cu timpul, anturajul din cartier m-a împins și spre alte păcate, cum ar fi bătăile cu colegii de joacă – de unde și porecla Alin boxieru’. Nu pot uita cu câtă înverșunare ripostam oridecateori unul dintre băieții de pe stradă mă numeau pocăit , simțindu-mă jignit de un asemenea apelativ. Mi se părea pe vremea aceea atacul suprem la propria-mi mândrie și rareori se întâmpla să nu răspund cu pumnii la o asemenea replică.
Dintre marile mele pasiuni din copilărie, fotbalul a fost pe primul loc, însă când, la îndemnul antrenorului, a fost vorba să mă mut la școală cu profil sportiv, mama s-a opus, spunând că va trebui să mă țin de carte, în detrimentul sportului. Acum consider că alegerea ei pentru mine a fost inspirată, pentru că, din acea generație puțini au trecut examenele școlare și niciunul dintre ei nu a ajuns fotbalist profesionist.
Crescând, ca orice adolescent, simțeam nevoia de semnificație, și o căutam adesea în aturaj: la școală eram printre primii, la fotbal mă descurcam destul de bine, mi-am făcut chiar o prietenă destul de devreme, iar între prietenii din cartier făceam ceea ce se cerea pentru a fi acceptat. Cu toate acestea, inima mea era goală și sufletul meu nu se sătura cu nimic din toate acestea.
Pe lângă tot acest gol imens care nu putea fi umplut cu nimic, începuse să mă macine teama- teama de moarte sau mai degrabă de ceea ce mă aștepta după moarte. La biserică se spunea mereu că potrivit Bibliei, după moarte urmează judecata lui Dumnezeu și pedeapsa veșnică pentru toți cei care refuză să L accepte în viața lor pe Isus Hristos ca Mântuitor personal. Întrebările de genul daca azi vei muri, unde vei ajunge? aveau un puternic impact asupra minții mele.
Înțelegeam că fără Hristos și jertfa Lui sunt pierdut și ca viața fără El nu are sens, iar inima mea nu va fi fericită decât lângă El, dar totuși nu îndrăzneam să vin la El, ca un fiu risipitor.
Până într-o zi frumoasă de aprilie, din anul 2004, când aflându-mă la bunici la țară am fost copleșit de dragostea lui Dumnezeu și de chemarea Sa la mântuire. Atunci mi-am mărturisit în rugăciune păcatele și L-am rugat pe Iisus să intre în inima mea și să-mi dea o viață nouă. I-am spus atunci că vreau să fiu al Lui pentru totdeauna și să trăiesc în ascultare de El și de Cuvântul Său, prin puterea și cu ajutorul Lui.
A fost cea mai importantă zi din viața mea și cea mai importantă „realizare”, deși între timp am reușit să finalizez studiile superioare atât în drept, cât și în teologie și să lucrez făcând ceea ce îmi place.
A fost momentul în care viata mea s-a schimbat: nu mai putea păcătui fără să nu mă simt vinovat, fără să-mi pese că Îl supăr pe Dumnezeu.
Începând cu acea zi nu am mai înjurat, fără niciun efort în acest sens; pur și simplu din inima mea nu mai ieșeau acele cuvinte care altădată îmi erau așa de familiare.
De asemenea, am simțit nevoia să le spun prietenilor și colegilor că îl urmez pe Iisus și că nu mai pot face ceea ce altădată eram dispus să fac. Îmi amintesc și acum reacția unui băiat din cartier, ateu înverșunat, care mi-a spus că am făcut cel mai mare păcat prin faptul că L-am urmat pe Hristos. (Hmmm, un ateu să vorbească despre păcat!? ciudate reacții mai poate stârni o convertire!).
Gândindu-mă la harul pe care L-am căpătat, acela de a fi un copil al lui Dumnezeu, pot spune că și dacă ar fi fost să trăiesc doar 14 ani, tot aș fi fost cu mult mai câștigat decât orice om care ar fi trăit 1000 de ani, fără să-L cunoască pe Dumnezeu.
În scurt timp de la convertire mi-am făcut noi prieteni, prieteni din biserică, care Îl cautau pe Dumnezeu și care urmau calea Lui. Ei au fost un real sprijin pentru mine în relația cu Dumnezeu și în creșterea mea spirituală, fapt pentru care Îi sunt recunoscător Tatălui.
Nu aș vrea înțeleagă cineva că din ziua întoarcerii mele la Dumnezeu am fost scăpat de toate păcatele. Cu unele m-am luptat destulă vreme, învingându-le după multe eșecuri și încercări ce păreau a fi în van. Cu altele încă mă mai lupt, rugându-mă în fiecare zi ca Dumnezeu să mi schimbe caracterul tot mai mult, în asemănare cu El.
În toți acești ani au fost și multe înfrângeri, înfrângeri care nu au făcut altceva decât să mi confirme faptul că nimic bun nu locuiește în firea mea și că sunt dependent în toate de harul Său! Am învățat din eșecuri că toată încrederea mea trebuie să se lege de El și că viața de credință se trăiește exclusiv prin puterea Sa, nu prin eforturile mele.
Privind în urmă nu am niciun regret cu privire la faptul că am devenit creștin, copil al Său, pocăit. Cum as putea să regret vreodată că Dumnezeu s-a îndurat și de mine și mi-a deschis ochii să-mi văd păcatele și să primesc prin credința în jertfa Lui iertarea păcatelor!?
Aceasta e povestea mea… povestea mea, (a ta) și a altora, care au cunoscut harul lui Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos și a căror viață a căpătat sens în lumina eternității. În punctele ei esențiale, TREBUIE să fie și povestea ta!
Kristallherz 
Lasă un răspuns