Citind Biblia, in special Noul Testament, am adunat, cu timpul, in sertarul mintii, cateva intrebari ciudate, adresate in general cu sinceritate, alteori insa cu viclesug, de catre oamenii vremii, lui Iisus Hristos. Empatizand cu persoanele nedumerite din diferitele situatii surprinse in Scriptura, intrebarile par netagaduit de justificate, necesare si de bun-simt. Iesind insa din pielea intrebatorilor, din peisajul ingust, cat si din zbuciumul actiunii, si asezandu-ne deoparte, in liniste, vom observa ca intrebarile devin eronate si chiar lipsite de sens, prin faptul ca noi suntem in afara si cunoastem intreaga poveste, privim intregul tablou.
In cele ce urmeaza, vom incerca impreuna sa ne atintim privirile inimii si mintii asupra unei astfel de intrebari ciudate, sa-i aflam raspunsul si sa tragem invataturi cu aplicabilitate la viata noastra.
Sa incepem!
Pentru a intelege mai bine despre ce anume este vorba, cititi pasajul din Luca 24:13-31!
Doi dintre ucenicii lui Iisus mergeau agale pe drumul prafuit (dintre Ierusalim si Emaus), cu privirile in pamant, cu sperantele spulberate si cu o dureroasa resemnare in suflete, vorbind cu suspinuri despre pierderea Invatatorului lor, omorat prin crucificare cu trei zile in urma. Crezusera zadarnic ca el e Mesia. Visul lor era acum invelit in panze funerare si pus intr-un mormant rece, acoperit cu o piatra uriasa imposibil de mutat. Sau cel putin asa credeau ei.
Insa Iisus, care inviase din morti dupa cum le spusese mai dinainte ca are sa se intample (dar cine dintre ei vor fi crezut), li se alatura pe drum fara ca acestia sa-L recunoasca, si auzind discutia lor, intervine atat de natural in conversatie, cerand detalii despre subiect ca un veritabil necunoscator.
Atunci, in mintea si pe buzele unuia dintre cei doi ucenici, se naste una din intrebarile cele mai ciudate adresate vreodata lui Iisus, dar totusi atat de legitima avand in vedere circumstantele in care a fost rostita: ” Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea? ”
Tu esti singurul strain aici?
Ce intrebare cumplit de nepotrivita: sa-L intrebi daca e singurul strain de toate cele intamplate, chiar pe Acela ce fusese protagonistul lor! Sa-L consideri strain de ura intunecata a multimii oarbe, chiar pe Cel asupra caruia a cazuse toata ca lava mistuitoare a unui vulcan! Sa-L crezi strain de umilinta, batjocura, dispretul si loviturile pline de cruzime ale oamenilor, chiar pe Cel ce le simtise din plin in intreaga Sa fiinta! Sa-L iei drept strain de condamnarea nedreapta la moarte, chiar pe Cel ce fusese osandit; strain de crucea grea carata pe drumul Calvarului chiar pe Acela ce-o purtase si cazuse sub povara ei; strain de rastignire, pe Cel ce fusese pironit pe lemnul crucii; strain de moarte, pe ce trecuse prin ea!
Nu! Iisus nu a fost un strain, un necunoscator, un sustras, un pe din-afara! El era Personajul principal in povestea de mantuire a lumii! Era Singurul aflat inlauntrul tabloului! Singurul cu adevarat cunoscator al durerii crucii! Singurul ne-venetic!
Iisus era ultima persoana din lume caruia sa i se spuna strain!
Faptul ca nu L-au recunoscut ne face insa a fi ingaduitori cu intrebarea lor ciudata. Au o scuza: au fost in eroare.
Dar noi, de cate ori nu gandim la fel despre Iisus? De cate ori nu Ii reprosam ca ar fi strain de problemele noastre, de durerile si tragediile noastre? Ca e in lumea Lui si ca nici nu se uita spre noi? Ca nu are habar prin ce trecem in viata asta si cu ce ne confruntam? Ca nu pricepe cat de greu ne este uneori? Si totusi cat de neintemeiate sunt cuvintele noastre! Cum ar putea sa fie strain de ce traim si simtim noi, tocmai Cel ce ne-a creat si ne tine in viata?
Sau de cate ori nu Il facem cu voia un strain? Il facem strain de lumea noastra ingusta, strain de viata noastra, de bucuriile noastre trecatoare! Il instrainam de noi! Il tinem la distanta! Il lasam pe din-afara!
Sau, mai degraba, de cate ori noi nu ne instrainam de El?
Nu uitati: El nu e strain de noi niciodata. Noi insa putem fi straini de El.
Alin V. 26.02.2012
Kristallherz 
Nu au fost in eroare, pentru ca in Luca 23:16 scrie: „Dar ochii lor erau împiedicati sã-L cunoascã.” Deci nu puteau sa vada ca era Isus, de acolo afirmatia lor: „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea?”.
Ce interesant, „privind din afara” imi dau si eu seama pentru prima data cat de ciudata e intrebarea. Ei, desigur au o scuza, dar noi avem oare? Cat de nerecunoscatori pot fi oamenii, si vorbesc in dreptul meu acum: Cum pot eu de atatea ori sa-L consider de Dumnezeu „strain” fata de tot ce mi se intampla?
Domnul Isus sa te binecuvanteze pentru acest articol! Aveam mare nevoie de aceasta mustrare.
Domnul sa ne dea harul sa constientizam in orice vreme ca El nu e strain de ceea ce ni se intampla si sa ne dea ajutorul sa nu ne pierdem nici noi de la fata Lui ori sa Il instrainam prin atitudinea noastra!
Fii binecuvantata si tu!
Intrebarile mintii oamenilor, sunt intrebarile noastre, ale tuturor, chiar daca unii dintre noi nu vor sa si le puna la propriu, adica sa le lase sa iasa din minte, caci asta ni se intampla tuturor oamenilor care incepem prin a trai totul cu mintea noastra, si nu cu inima, care intuieste mereu si mereu Adevarul. Domnul nostru Iisus Hristos vine in inima, si prin inima! Inima este cheia spre Imparatia Cerurilor din noi insine. Iar Dumnezeu sta si bate in fiecare secunda la poarta inimii noastre : „Fiule, da-mi inima ta”.
Ideea pe care vreau sa o subliniez aici, este ca daca avem intrebari, chiar ascunse, este bine sa ni le punem, dar sa il rugam pe Dumnezeu sa ni le descopere, sa ni le explice, si El, negresit ni le va explica, la timpul si momentul oportun din viata noastra. Nepunandu-ne intrebari, neridicand nici una catre Dumnezeu, El ne va lasa sa ne izbim de ele oricum, dar de cele mai multe ori fara folos, fiindca intrebarile trebuie sa vina de la noi, asa cum si ne spune: „Bateti si vi se va deschide” „Cereti si vi se va da” ce altceva credeti ca inseamna aceste cuvinte, daca nu intrebarile ascunse in colturile mintii noastre, a tuturor oamenilor? Sa nu fim farisei, acuzandu-i pe oamenii care l-au vazut pe Domnul, pentru intrebarile lor. Ele au fost consemnate tocmai din acest motiv, ca sa ne deschida gustul pentru cercetare, pentru a cere Adevarul. „Gustati si vedeti ca bun este Domnul!” Nu putem gusta fara sa ne intrebam mai inainte daca ceva este bun! Insasi curiozitatea de a vedea ca ceva este bun sau nu, este o intrebare pe care ne-o ridicam inainte de a gusta!
Nu era un repros vis-a-vis de intrebarea lor, ci unul referitor la atitudinea noastra (a mea) prin care credem ca Dumnezeu e strain de ale noastre. Textul era un punct de plecare pentru a ne face o introspectie in aceasta privinta.
Cele mai proaste intrebari sunt acelea nerostite. Lui Dumnezeu ii plac oamenii sinceri, cautatorii (asa cum spuneai), cei care Il provoaca (in sensul bun) sa le dea raspunsuri.
Spui ca lui Dumnezeu ii plac oamenii sinceri, cautatorii. Lui, da, noua, ba. Am sa detaliez un pic, pentru a intelege. Am intrat intr-o buna zi pe un blog. Am vorbit sincer. Mi s-a spus ca nu sunt o cautatoare onesta a adevarului, ca sunt plina de prejudecati si ca ar fi mai bine sa nu ii mai vizitez. Dupa ce am staruit un pic, mi s-a spus ca blogul nu este chat si ca vorbesc alaturea de subiect. In primul rand, este o mitocanie sa-ti primesti oaspetii in felul acesta. In al doilea rand, sunt onesta, fara sa caut cu tot dinadinsul vreun adevar. In al treilea rand, nu am prejudecati, pentru mine diferenta dintre BER si BOR nu este decat de o litera. In al patrulea rand, gazda blogului trebuia sa aiba curiozitatea sa vada ce vrea cu adevarat oaspetele lui, ce are de spus (chiar pe de langa subiect) si cu ce l-ar putea ajuta. In loc de asta, in loc de rabdare crestineasca, ajutorare frateasca si inteligenta omeneasca, m-am pomenit cu atitudinea superioara a unuia care crede ca le-ar sti pe toate iar cei ce-l viziteaza pe blog sunt doar carpaci nestiutori ce vor sa-i faca rau, sa-i submineze autoritatea si competenta, sa-l faca de ras. Biet omulet, cum crede el ca ii va convinge pe semenii sai in viata de zi cu zi, daca nu se poate stapani pe blogul sau sa nu ii ia in ras, daca nu are rabdare cu ei, daca le arata „usa” imediat ce nu-i convine ceva. Nu o sa-ti spun despre ce blog este vorba.
Am si eu multe curiozitati de a vedea daca unele lucruri sunt bune sau nu. Nu cred ca o sa-i pomenesc Domnului de vreuna. Oricum ma cunoaste preabine.
Nu este adevarat ca il instrainam de noi si nu il facem partas la ale noastre, bune si rele. Dar suntem asa de grabiti, asa de ocupati, incat se intampla sa ne amintim de El mai cu intarziere. Suntem noi oare rai din cauza asta? Suntem niste bieti oameni izgoniti din gradina raiului si siliti sa-si castige existenta cu sudoarea fruntii. Si asta facem. Si nu dam pe dinafara de prea mult bine. Il mai uitam, ne mai aducem aminte de El, iar ne intoarcem la ale noastre si dupa un timp ne amintim din nou de El. E chiar asa rau ? Nu suntem sfinti, preoti sau alti slujitori de-ai Domnului. Si apoi, stii tu, sa faca fiecare cum i-a fost dat : „popa sa ceteasca, boul sa traga si copilul sa se joace”. Muncim ca boii. Copii suntem cand si cand. Chiar daca nu ne amintim tot timpul de EL, credem in El toata viata.
Siria Minor, „Imparatia cerurilor se sileste si silitorii o rapesc pe ea” zice Domnul. Silinta noastra este ca sa ne amintim tot timpul de El, sa fim constienti ca numai el ne poate tine in viata si numai el ne poate scapa de suferinta care ne chinuie sufletele, de mandria care ne umple inima El nemai avand loc nici un pic in inimile noastre. „A nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor” zicea Sf. Ioan cel cu gura de aur, scriitorul Sfintei Liturghii. 🙂
Da, asa zice Domnul ? Se poate, n-am mai ascultat de mult o slujba in biserica. Dar, in locul cui vorbesti tu ? Esti si tu un pui de pastor ? Poate o pastorita, stii tu cantecul ala :”Mary had a little lamb”. Sper ca intelegi de gluma.
Eu vorbesc pentru mine, mai ales, dar sa stii ca fiecare suflet are un nume, iar al meu este Manuela. Fiecare nume este un cuvant care are un inteles ce ni se imprima in constiintele noastre, ale fiecaruia, facandu-ne sa devenim, sau sa redevenim ceea ce am fost inzestrati sa fim. 🙂 Siria Minor, nici eu nu am mai fost demult la biserica, dar tot ceea ce stiu mi-a ramas imprimat din vremea in care mergeam in mod frecvent. Faptul ca acum nu ma mai duc la fel de des, se datoreaza unei lupte interioare pe care o duc cu mine insami. Dar sper ca ma voi insanatosi cu sufletul, si voi reveni in Biserica, in intelesul pe care il da Domnul Bisericii sale, si voi primi pacea Lui, si bucuria care nu se mai strica! 🙂
Ma bucur ca sufletul tau are un nume, adica Manuela. Probabil l-ai primit la botez. Tu, ca om, ca suflet intrupat intr-o forma muritoare, aici pe Pamant. Sufletul este nemuritor si poate avea orice nume. Unii spun ca dupa ce iti petreci viata ta de muritor si te duci la Domnul, sufletul tau este trimis din nou sa imbrace o alta forma omeneasca si probabil sa primeasca un alt nume. Vrei sa revii in sanul bisericii ? Succes iti doresc, oita ratacita. O sa taiem vitelul cel gras.