Scriu dupa vreme destul de indelungata asa ca va rog sa ma iertati daca am uitat cum se face. E lucru anevoios sa te apuci de treburi si lucruri peste care s-a asternut ceva praf. Insa, pana voi veti fi citit aceasta scurta indroducere, eu voi fi terminat de curatat unealta de lucru. Si uite ca incepe sa scrie…
E atata noroi in lumea asta. Nu e loc sub soare care sa fi ramas imaculat. Si mai ales in inima omului, acolo s-au cuibarit cele mai mari mizerii: uciderea, rautatea, ura, indiferenta, tradarea, mania, ipocrizia, minciuna, barfa, neincrederea, invidia, lasitatea, egoismul, avaritia, etc. Pe langa toate astea mai exista si suferinta, multa suferinta: spitale pline, boli incurabile, dureri insuportabile. Terra a devenit planeta cenusie. Nu mai e deloc albastra, deloc luminoasa. Sa fii orb si tot realizezi ca omenirea se scufunda incet dar sigur in propria ei mlastina. Peisajul e sinistru: cutremure, incalzire globala, razboaie, criza financiara. Aici traim.
Iar daca esti un om normal, in fiecare zi duci o lupta cumplita sa nu descurajezi, sa ramai intreg la minte, sa rezisti psihic si fizic in mijlocul acestui haos. E o adevarata provocare sa nu iti pierzi speranta si sa nu te lasi doborat de vestile rele cu care esti asaltat. E batalie insangerata din care biruitori ies numai cei care au invatat sa priveasca dincolo de intuneric, cei care au ochi sa vada dincolo de noroi. Pentru ca viata nu ne ofera doar tragedii, amaraciuni si intristari, ci ne face parte si de bucurii, zambete si sperante. In tot intunericul exista si lumini: binecuvantari, favoruri divine. Insa atat de putini sunt cei ce le vad, le simt si se bucura de ele.
In acest sens, o poveste spune ca existau, undeva (nu imi amintesc locul) doi baieti gemeni, dar care in privinta felului de a privi viata erau diametral opusi. Unul era tot timpul fericit, orice lucru neinsemnat, orice maruntis il incanta la culme. Celalalt, mereu dezamagit si trist. Pentru el nu exista nimic care sa-l multumeasca.
Intr-o zi, mama lor, cu gandul sa rezolve problema, a cerut sfatul unui psiholog. Acesta i-a raspuns: exista un singur mod de a echilibra lucrurile. De ziua lor, cumparati celui nemultumit cel mai frumos cadou din cate exista si pe care vi-l permiteti. Celuilalt sa-i luati un cadou neinsemnat. Astfel poate creati o diferenta de ordin psihologic in mintea lor.
Cand a venit aniversarea copilasilor, mama ii cumpara celui intristat un tren superb de jucarie. Baiatul fu incantat pentru cateva minunte, apoi insa il arunca dezamagit in sacul cu jucarii. Pentru fratele sau, mama lua, dupa cum spusese psihologul, un cadou cat se poate de urat: o cutie plina cu balegar. Copilul lua repede cutia, o deschise bucuros, iar cand vazu balegarul, lua cu mainile lui mici din el si arunca in sus, prin casa, scormonind de zor in cutie si exclamand: Uraaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaaa! La atata balegar, inseamna ca trebuie sa fie si un calut pe aici!
Ca sa nu te scufunzi in mlastina lumii acesteia trebuie sa fii asemenea baietelului si sa inevti sa te bucuri de orice favor, oricat de neinsemnat sau obisnuit ar parea. Fii multumitor daca ai o familie, o locuinta, daca ai sanatate, hrana, imbracaminte, daca poti sa mergi, sa vezi, auzi, respiri si daca inca iti bate inima in piept si nu faci parte din cei 150 de mii de oameni de pe intregul pamant care au murit doar azi.
Eu cred cu tarie ca LA ATATA NOROI, TREBUIE SA EXISTE SI CEVA BUN IN VIATA ASTA!
Iti trebuie doar ochi sa privesti dincolo de noroi.
Alinn V. 06.10.2011
Kristallherz 
Va multumesc pentru ceea ce citesc! Urmarind blogul unui artist inginer, ma intristez de cate ori trec pe-acolo, caci el nu ne transmite altceva decat multa tristete, ca traim in aceasta tara, plina de noroi. Noroiul este in fiecare dintre noi, el este amestecat cu lumina, care daca o vom lasa sa se „aleaga” va putea face fata noroiului, altfel ne vom scufunda, caci noroiul, gravitational vorbind, este cu mult mai greu decat lumina. Dar pana nu vom accepta cu totii, fiecare dintre noi in el insusi, ca suntem si noroi si lumina, pana nu vom recunoaste acest lucru in noi insine, nimic bun nu se va intampla in lume. Am fost recent la Tg.Jiu pentru prima oara in viata mea, si lucrarile lui Brancusi, aliniate, mi-au dezvaluit acest lucru; sa ne asezam asadar la Masa Tacerii, apoi sa integram cele doua fete ale noastre, intoarse una fata de celalata, caci nu recunoastem cu adevarat ca suntem doua jumatati rupte, stand spate-n spate, intuneric si lumina, si abia dupa ce vom reusi sa trecem prin Poarta Sarutului, cele doua jumatati devenind una, abia atunci vom putea incepe drumul catre Coloana cu scarile catre Infinitul din noi insine. Drumul va fi greu pana la baza Coloanei, dar odata ajunsi, vom fi parcurs cea mai ispititoare cale, dupa care nu vom mai putea sa ne intoarcem din urcare, fara sa cadem mortal si sa disparem din univers.
Fiti binecuvantat pentru aceste cuvinte!
Foarte interesanta perspectiva asupra operelor lui Brancusi. Niciodata nu le-am inteles atat de bine semnificatia, asa cum ati explicat anterior. Imi doresc ca multi sa se regaseasca langa Dumnezeu, sa uneasca cele doua jumatati, si sa porneasca in ascensiunea lor spre lumina, spre infinit.
Va multumesc si eu pentru aprecieri.
Cat despre postul acesta, eu eram cel care avea cea mai mare nevoie de el. Intr-o lume innoroita rau, plina de urat, e atat de usor sa uiti ca exista si frumusete, bucurie, lumina, binecuvantare.
Interesanta viziunea ta asupra „noroiului” din viata noastra!!! Eu n-as fi putut sa mi-o explic atat de bine…E realitatea insasi ca „noroiul” exista, dar mai ales ca dincolo de el exista, cum bine spui lumina, inefabilul…Stii, toate interventiile tale, gandurile tale exprimate aici ma ajuta mult…Si eu aveam tare nevoie de acest post si nu cred ca sunt singura… Felicitari Alinn!!!
Multumesc Anca. Ma bucur ca ajuta si pe altii.
„Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” Lucian Blaga.
Cuvintele de care aveam nevoie în această dimineață!
Fii binecuvântat pentru aceste ”cuvinte de suflet”!
E o incurajare si pentru mine in aceasta dimineata sa aud astfel de cuvinte.
Ca sa nu ne scufundam in mlastina lumii trebuie sa fim acelui copilas care se bucura din nimica toata? Esti tare sfatos dar nu uita ca nu acel copil are nevoie de ajutor si consiliere ci celalalt copilas care era mereu nemultumit. Nu ti se pare ca dezechilibrul ramane? Esti cumva scamator si vrei sa ne smecheresti (stii tu, iuteala de mana si nebagare de seama)? Tragi tot de partea slaba? Te numesti Basescu, Boc sau cum le mai zice la aia?
Cauti nod in papura, si iti este imposibil sa nu gasesti. Imi rastalmacesti cuvintele doar ca sa scoti o idee contrara. Pentru ca nu as putea crede ca ai ratat sensul si m-ai inteles gresit.
Postul asta are de-a face cu osandirea unui viciu atat de intalnit la noi astazi: nemultumirea cronica, ochiul rau, ingratitudinea, faptul ca vedem numai partea goala a paharului, tendinta de a ne concentra pe ce ne lipseste, uitand sa ne bucuram de ce avem deja.
Ne irosim anii umbland dezamagiti, dupa mai mult, iar la sfarsit poate ca nu vom avea nici mai mult si nici nu ne vom fi bucurat de putin cat aveam.
Ai dreptate Kristall, iti caut nod in papura. Prea multa lauda nu face bine. Este bine sa mentinem echilibrul. Fii fara grija, te-am inteles perfect.
„LA ATATA NOROI, TREBUIE SA EXISTE SI CEVA BUN IN VIATA ASTA!”
Totusi, nu s-ar putea ca acel bun sa nu apara in viata asta, ci in cealalta?
Pentru ca, cateodata, parca asteptam pur si simplu degeaba ca soarele sa rasara…
Bine Lidia, asta este o postare demna de un om trecut prin viata si cu ceva experienta la activ. Ai zis bine.
Desigur! Imi amintesc ca atunci cand Domnul le vorbea ucenicilor despre fericiri, El conchide cu aceste cuvinte: ” rasplata voastra va fi mare IN CERURI „. Aici vom avea parte de noroi, insa trebuie sa avem ochii atintiti dincolo, spre ceruri! Cea mai buna parte din noi trebuie sa fie acolo.
Desigur ca rasplata poate fi mare in ceruri dar omul este facut sa fie fericit si in aceasta viata. Asa l-a facut Creatorul sau. Omul trebuie sa incerce sa fie fericit, in primul rand, aici pe pamant si apoi, fara a cauta acest lucru cu tot dinadinsul, poate spera ca nu va fi trecut cu vederea de Tatal Ceresc, acolo sus, cand ii va veni timpul. De ce am spus „fara a cauta acest lucru cu tot dinadinsul”, cred ca este destul de clar. Tot ce facem bun in aceasta viata nu trebuie sa facem in speranta vreunei recompense, ci pentru ca suntem convinsi ca asa trebuie facut. Convingerea aceasta poate fi ceva intuit , de bun simt sau ceva invatat.
Exista si aici fericire adevarata, insa nu asa cum o vedem si ne asteptam noi adesea. Ai zis un mare adevat. Am fost creati de Dumnezeu ca sa fim feiriciti. Iar daca El ne-a conceput, cum am putea crede ca am fi fericiti, in adevaratul sens al cuvantului, fara El? Asa am fost facuti: fiinta noastra e completa doar langa Dumnezeu! Asta a intentionat Creatorul. Daca nu facem asta, orice am altceva am face, ne vom rata destinul, nu vom ajunge la tinta, vom nimeri bara.
Foarte frumos ai scris… 🙂
Mulțumesc, Mădălina!
Îți urez bun-venit în lumea mea de kristale!
Fii binecuvântată!